ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2875/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la 25 mai 2017, completată la 14 iulie 2017, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român - Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 100.000 euro, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind supus unor condiții de detenție inumane și degradante în cadrul unităților în care a fost încarcerat în perioada 20 aprilie 2010-03 mai 2017. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea modificatoare din 13 decembrie 2017, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Ministerului Finanțelor, a Penitenciarului Rahova, a Arestului Secției x Poliție București, a Penitenciarului B, a Penitenciarului C, a Penitenciarului D și a Penitenciarului E. Prin încheierea din 4 martie 2019, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANP; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Arestul Secției x Poliție București și a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin încheierea din 13 iunie 2019, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a constatat, în conformitate cu prevederile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., decăderea reclamantului din dreptul de a formula cererea modificatoare din 13 decembrie 2017, dat fiind faptul că primul termen de judecată a fost în 9 noiembrie 2017 și luând act de opoziția manifestată de pârâți, prin întâmpinare, a respins cererea și a dispus rectificarea citativului cu privire la cadrul procesual pasiv, cererea urmând a fi judecată în contradictoriu cu Statul Român - Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr.1796 din 31 iulie 2019, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei, cu titlu de daune morale, respingând, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr.1623 A din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A, de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr.1796 din 31 iulie 2019 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă.

Decizia pronunțată de instanța de recurs Prin decizia nr.140 din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de instanța de apel - în rejudecare Prin decizia nr.1548A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile împotriva sentinței civile nr. 1796 din 31 iulie 2019 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, formulate de către apelantul-reclamant A și de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGRFPB, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor. A fost admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A, și de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. A schimbat în parte sentința civilă apelată, astfel: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. A admis în parte cererea de chemare în judecată, pentru perioada 23 mai 2014 – 3 mai 2017. A obligat pe pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de daune morale.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei nr.1548A din 22 noiembrie 2023 au declarat recurs pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. 6.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român I. Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul-pârât a susținut că faptele reclamate nu pot fi reținute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, deoarece reclamantul a invocat un presupus prejudiciu suferit prin acțiunile ilicite ale statului, manifestate prin instituțiile sale naționale, or imputabilitatea faptei se apreciază în raport cu modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil, provocând pagube altor persoane. Niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru fapta proprie, în condițiile în care presupusa fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum și din susținerile reclamantului, reiese faptul că această acțiune vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acțiunile/inacțiunile instanțelor din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român, prin Ministerului Finanțelor. Între stat și instituțiile sale cu personalitate juridică, nu există un raport de prepușenie în înțelesul 1349 C. civ. și nici nu se poate reține o subordonare între prepus și comitent. Prin urmare, răspunderea statului este reglementată în mod expres în Constituția României la art. 52 alin. (3), fiind o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 224 C. civ. Dacă există vreo culpă, aceasta în nici un caz nu poate fi imputată Statului Român, prin Ministerului Finanțelor, aceasta răspundere revenind în întregime penitenciarelor unde a fost cazat reclamantul și Administrației Naționale a Penitenciarelor – copârât în cauza de față. II. Pe fondul cauzei, în mod greșit instanța de fond a apreciat că este întemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat pe Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale către reclamant, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a statului. Presupusele fapte ilicite sunt descrise de către reclamant printr-o cerere de chemare în judecată incoerentă și cu afirmații de ordin general. Situația penitenciarelor din România, astfel cum este descrisă în hotărârea atacată, nu constituie probă pe baza căreia o instanță de judecată să-și poată sprijini argumentația juridică; nu poate fi vorba nici despre fapte notorii, în accepțiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu este vorba despre un aspect concret, o stare generală neintrând în această categorie și neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligațional între reclamant și pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală. Nu au fost administrate probe din care să rezulte condițiile în care sunt deținuți reclamanții, cum aceste condiții au periclitat starea de sănătate fizică și psihică a reclamanților, care a fost starea de sănătate a reclamanților înainte de începerea executării pedepsei privative de libertate și ulterior acesteia, dacă există o legătură de cauzalitate între condițiile de detenție și anumite afecțiuni medicale. Astfel cum se poate observa, sentința atacată este motivată la modul cel mai general cu putință, fără trimiteri la fapte concrete ale pârâților, de natură să aducă reclamantului vătămări de natură morală. Simplul fapt al executării unei pedepse privative de libertate, în condițiile existente la momentul respectiv, este suficient, în viziunea instanței, pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a statului și dreptul deținutului de a solicita despăgubiri pentru daune morale, fără a fi nevoie să existe fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Susținerile reclamantului cu privire la neplăcerile cauzate de condițiile de detenție necorespunzătoare, care i-ar fi cauzat o suferință morală, au fost primite de instanța de fond fără a analiza situația reală a condițiilor în care acesta a fost cazat în mediul penitenciar și fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit de reclamant. După cum a stabilit Curtea Europeană în repetate rânduri, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, această apreciere fiind relativă. Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. Cu toate acestea, instanța de apel a înlăturat in mod neîntemeiat apărările recurentului-pârât. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 6.2 Motivele de recurs formulate de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor În mod eronat, instanța de apel a validat concluziile primei instanțe, apreciind că soluția și considerentele din sentință cu privire la situația de fapt, au fost găsite ca fiind corecte, întrucât „nu s-a dovedit că i s-a asigurat reclamantului un spațiu de detenție igienizat, salubru și suficient, cu respectarea unei suprafețe de minim 4 mp etc”. Instanța nu s-a pronunțat nicidecum asupra vreunei fapte culpabile săvârșite de către Administrația Națională a Penitenciarelor în contextul în care plângerea a fost formulată împotriva unităților penitenciare care l-au custodiat pe reclamant (Penitenciarele F, B, E, D si G – C). Pe fondul cauzei, în mod greșit instanța de apel a reținut încălcarea prevederilor OMJ nr. 433/C/2010 cu privire la reclamant, având în vedere că acest ordin a fost emis în temeiul prevederilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar potrivit prevederilor art. 2 din acest ordin, normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea documentațiilor pentru obiective noi de investiții modernizarea, transformarea sau extinderea celor existente. Or, penitenciarele în care a fost cazat reclamantul au fost construite cu mult anterior anului 2010, data emiterii ordinului. Astfel, normele instituite prin acest ordin nu vizează unitățile penitenciare care, ca și în cazul penitenciarelor în cauză, au fost construite cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului 433/C/2010. Prin urmare, normele prevăzute în anexa ordinului nu se aplică de plano, ci pe măsură ce ANP, prin unitățile subordonate, va efectua lucrări de reparații capitale sau va demara noi investiții. În acest sens, sunt considerentele deciziei civile nr. 2002A din 19 mai 2016 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul x/302/2015. Respectarea condițiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant astfel cum încearcă să susțină reclamantul invocând prevederile CEDO. În jurisprudența Curții Europene, s-a stabilit în repetate rânduri că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție. Aprecierea acestui nivel este relativă, depinzând de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau urmările fizice și psihice. Reclamantul este cel care trebuie să-si dovedească pretențiile în procesul civil; or, sub aspectele invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, probatoriul nu susține pretențiile reclamantului, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ. Prin urmare, solicitarea formulată de reclamant, de obligare la plata de daune morale, este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare, întrucât acesta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate de părți Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a arătat că recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în cauză, solicitând respingerea acestui recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Ci titlu prealabil, se constată că relevant pentru analiza criticilor din ambele recursuri este că prin decizia de casare din primul ciclu procesual a fost admis recursul pe care l-a declarat pârâta ANP împotriva deciziei nr. 1623A din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Limitele casării au fost precizate în mod elocvent de către instanța de recurs, precizându-se că soluția asupra celor două excepții din încheierea din 4 martie 2019 a primei instanțe, referitoare la inadmisibilitatea acțiunii și respectiv, la calitatea procesuală pasivă a recurentei și cea cu privire la corecta aplicare a normelor de drept material privitoare la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților sunt definitive. Ca atare, la reluarea judecății s-a impus doar reevaluarea prescripției dreptului material la acțiune și restabilirea despăgubirilor acordate reclamantului, dacă este cazul, în raport cu cele stabilite în decizia de casare, conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. au fost aplicate corect în cauză, câtă vreme limitele casării diferă după cum casarea este totală ori parțială. Dispozitivul deciziei de casare a determinat întinderea formală a casării, arătând dacă aceasta privește toate soluțiile date prin hotărârea recurată ori numai o parte din acestea, iar întinderea analizei instanței de rejudecare se restrânge și cu acele probleme care au primit o dezlegare definitivă. Față de aceste prevederi, instanța de apel a fost obligată să aibă în vedere îndrumările din hotărârea instanței de recurs cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive, această chestiune litigioasă fiind singura cu în raport cu care a fost reluată judecata. Respectând limitele casării, curtea de apel a constatat că acțiunea reclamantului nu este atinsă de funcția sancționatorie a prescripției extinctive pentru perioada 23 mai 2014 – 3 mai 2017, fiind fondat apelul declarat de pârâta ANP doar pentru perioadele situate în afara acestui interval, cu consecința reevaluării despăgubirilor morale la suma de 2.000 lei, în loc de 3.000 lei, cum stabilise tribunalul pentru toată perioada de încarcerare (20 aprilie 2010 – 3 mai 2017). Întrucât instanța de recurs a reținut prin decizia de casare că normele de drept material relative la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților au fost corect aplicate, instanța de trimitere a sesizat în mod judicios că nu poate relua verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale și statua în mod diferit. II.1 Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate pârâtul Statul Român, Înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de acest pârât prezintă relativ critici de nelegalitate în ceea ce privește calitatea sa procesuală pasivă (motivul de la punctul I), care sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât privesc una dintre condițiile de exercitare a acțiunii, care se analizează în raport cu normele de drept material prevăzute de art. 224 C. civ. Cu toate acestea, verificând criticile în raport cu circumstanțele litigiului, Înalta Curte constată că acestea nu sunt apte să declanșeze controlul de legalitate, întrucât chestiunea calității procesuale pasive a recurentului-pârât a fost dezlegată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 1623A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. Prin această hotărâre, instanța de apel a respins inclusiv apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care acesta a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs numai pârâta ANP, iar prin decizia nr. 140 din 26 ianuarie 2023, instanța supremă a admis recursul declarat de această parte și a dispus casarea parțială, numai cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției extinctive. Astfel, întrucât acest pârât nu a exercitat recurs împotriva deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual, autoritatea de lucru judecat a considerentelor prin care s-a reținut că are calitate procesuală pasivă s-a definitivat, în conformitate cu dispozițiile art. 430 C. proc. civ. Potrivit alin. (1) al acestei norme de procedură, hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar alin. (4) stipulează că atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, chestiunea calității procesuale pasive a recurentului-pârât are autoritatea de lucru judecat și nu mai poate fi reanalizată pe calea prezentului recurs. Astfel, următoarele considerente din decizia instanței de apel din primul ciclu procesual au autoritate de lucru judecat: ,,Apelantul-pârât Statul Român a criticat aceeași sentință susținând că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu este responsabilă pentru delictele și cvasidelictele comise de agenții săi, critici care, în realitate nu se circumscriu unei veritabile excepții, dat fiind că, pe de o parte, în primă instanță nu a înțeles să ridice o asemenea excepție, astfel încât prima instanță nu a fost învestită cu soluționarea excepției; pe de altă parte, având în vedere argumentele aduse în sprijinul acestei critici, Curtea constată că, în realitate, apelantul a susținut că nu el este cel care ar fi săvârșit fapta civilă delictuală, aspect care, în considerarea tezei finale a art. 36 C. proc. civ., ține de fondul drepturilor și obligațiilor afirmate, astfel încât va fi analizată împreună cu criticile aduse soluției date pe fondul cauzei. Pe fondul cauzei, apelantul a susținut în plus că prima instanță a reținut în mod greșit temeinicia pretențiilor întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, nu au fost administrate probe care să dovedească îndeplinirea condițiilor, iar simplul fapt că executarea unei pedepse privative de libertate în condițiile existente la momentul respectiv nu este suficient pentru a aprecia că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii sale. A mai arătat că, în ceea ce privește supraaglomerarea, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că toate statele se confruntă cu această problemă, or relele tratamente trebuie să atingă un anumit nivel pentru a fi incidente prevederile art. 3 din Convenție.” Înalta Curte confirmă, în acest sens, legalitatea considerentelor din decizia recurată, prin care curtea de apel a constatat următoarele: ,,în cauză s-a declarat recurs împotriva deciziei din apel doar de către recurenta pârâtă ANP, celelalte părți, apelantul reclamant și apelantul pârât Statul Român prin MFP nedeclarând recurs. Prin urmare, pentru aceste părți judecata din apel a intrat în autoritate de lucru judecat, cu excepția rejudecării determinate de casarea parțială cu trimiterea spre rejudecare pe aspectul prescripției dreptului material la acțiune. Față de cele arătate, în rejudecarea dispusă de instanța supremă, Curtea a reținut atât justificarea calității procesuale pasive a celor doi pârâți, ANP și Statul prin MFP, cât și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților ANP și Statul Român prin MFP, răspunderea acestora fiind una solidară, Curtea notând mai jos dezvoltarea considerentelor sale.” Luând în examinare susținerile de la punctul al II-lea din cererea de recurs, privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat următoarele aspecte de netemeinicie: - condițiile prevăzute de art. 1349 - 1371 C. civ. nu sunt întrunite pentru a putea antrena răspunderea delictuală a statului pentru fapta proprie; - situația penitenciarelor din România nu constituie o probă pe baza căreia să se fundamenteze argumentația juridică, nefiind vorba despre un fapt notoriu în accepțiunea art. 255 alin. (2) C. proc. civ.; - instanța de fond nu a administrat probe din care să rezulte condițiile de detenție; - considerațiile referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale. De asemenea, se observă că o parte dintre susținerile din recurs vizează considerentele sentinței pronunțate de tribunal, iar nu decizia recurată. Or, obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, astfel că recurentul-pârât trebuia să dezvolte critici care să antameze legalitatea raționamentului acestei instanțe, așa cum a fost prezentat în considerentele hotărârii atacate. Invocarea în mod corespunzător a motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupunea ca recurentul să arate care este interpretarea/aplicarea normei juridice pe care o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre a atacat-o. Recurentul trebuia să dezvolte acest motiv de recurs, fără a ignora că anumite aspecte litigioase, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, nu mai pot fi criticate, și să expună critici punctuale în legătură cu statuările din ultima decizie a instanței de apel. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „Cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează și apreciază probele. În consecință, Înalta Curte nu poate analiza criticile invocate de către recurentul-pârât, care aduc în discuție temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în cauză, având competența legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivului de casare invocat. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, se constată, pe de o parte, că nu a fost formulată o critică propriu-zisă, deși prin cererea de recurs a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, se observă că această chestiune a fost tranșată definitiv prin încheierea tribunalului din 4 martie 2019, motiv pentru care nu a făcut nici obiectul analizei instanței de recurs în primul ciclu procesual. Diferit de situația recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se observă că recurenta-pârâtă a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1623A din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Primul motiv de recurs a vizat inclusiv greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Instanța de recurs a validat concluzia instanței de apel în sensul că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost soluționată de către prima instanță prin încheierea din 4 martie 2019, hotărâre care nu a fost apelată de către pârâtă. Drept urmare, prin decizia de casare s-a reținut că soluția tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei a intrat sub autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu a făcut obiectul analizei instanței de apel și nici al instanței de recurs în primul ciclu procesual. Critica referitoare la aplicarea greșită a Ordinului nr. 433/C/2010, prin care recurenta-pârâtă a susținut că aceste norme nu vizează unitățile penitenciare care au fost construite înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, a fost, la rândul său, dezlegată definitiv prin decizia de casare, instanța de recurs constatând că instanțele de fond s-au raportat în mod corect la prevederile acestui ordin, câtă vreme reclamantul a solicitat despăgubiri pentru detenția în perioada 23 septembrie 2010-3 mai 2017. Așadar, raportat la prevederile art. 430 C. proc. civ., care instituie efectele autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești, pe calea prezentului recurs nu este permis pârâtei să repună în discuție nici această chestiune. Din această perspectivă trebuie menționată și concluzia instanței de apel în sensul că, raportat la decizia de casare, a fost dezlegată definitiv îndeplinirea în cauză a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ANP. Relevante în acest sens sunt considerentele de la paginile 10 și 11 din decizia de casare, în cuprinsul cărora au fost analizate deja aceste aspecte. Ca atare, cu ignorarea autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă a reluat criticile cu privire la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Conform art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., urmare a reevaluării perioadei de încarcerare pentru care nu a intervenit prescripția extinctivă și se justifică acordarea despăgubirilor, instanța de apel a avut doar de verificat dacă se impune restabilirea despăgubirilor acordate reclamantului, acestea fiind micșorate la 2.000 lei. Criticile recurentei-pârâte nu urmăresc să combată însă motivarea instanței de apel sub aspectul redimensionării compensației financiare, ci tind la constatarea inexistenței faptei ilicite, ceea ce nu mai este posibil. În finalul cererii de recurs, pârâta a făcut trimitere în mod formal la prevederile art. 249 C. proc. civ., afirmând că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată. Înalta Curte reține că această critică nu este susceptibilă de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu supune analizei conformitatea hotărârii cu această normă de procedură, ci reflectă opinia părții recurente cu privire la modul în care trebuia soluționat fondul cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta ANP, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivului de casare invocat.