ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 140/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 25 mai 2017, sub nr. dosar x/2017, completată în data de 14 iulie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român - Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 100.000 euro, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind supus unor condiții de detenție inumane și degradante în cadrul unităților în care a fost încarcerat în perioada 20 aprilie 2010 - 03 mai 2017. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că, în perioada 20 aprilie 2010-03 mai 2017, a fost încarcerat în unitățile de deținere ale pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, unde a fost nevoit să suporte consecințele supraaglomerării din camere, lipsa luminii naturale, lipsa toaletelor și a apei potabile în spațiile amenajate pentru plimbări, programul de plimbare în curte prea redus și lipsa activităților recreative, lipsa programelor de formare profesionale și educaționale, condițiile de insalubritate din camere (igrasie, aer irespirabil, apă nepotabilă, șobolani și insecte), fiindu-i afectat dreptul la sănătate fizică și psihică. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea modificatoare din data de 13 decembrie 2017, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Ministerului Finanțelor, a Penitenciarului Rahova, a Arestului secției 6 Poliție București, a Penitenciarului Slobozia, a Penitenciarului Poarta Albă, a Penitenciarului Giurgiu și a Penitenciarului Tulcea. Prin încheierea de ședință din 04 martie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Arestul secției 6 Poliție București și a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin încheierea de ședință din 13 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat, în conformitate cu prevederile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., decăderea reclamantului din dreptul de a formula cererea modificatoare din data de 13 decembrie 2017, dat fiind faptul că primul termen de judecată a fost în data de 09 noiembrie 2017 și luând act de opoziția manifestată de pârâți, prin întâmpinare, a respins cererea și a dispus rectificarea citativului cu privire la cadrul procesual pasiv, cererea urmând a fi judecată în contradictoriu cu Statul Român - Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1796 din 31 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost admisă, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile formulate de reclamantul A., de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 1796 din 31 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 27 ianuarie 2022. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a învederat că este eronată reținerea instanței de apel în sensul că, din coroborarea art. 2528 C. civ. și a art. 2523 din același cod, dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut când acesta a cunoscut toate împrejurările care au determinat producerea prejudiciului, întrucât, potrivit art. 2523 C. civ., prescripția a început să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv începând cu data de 23 septembrie 2010 și pentru fiecare an în continuare până în data de 03 mai 2017, când a fost liberat. Astfel, nu poate fi reținut raționamentul instanțelor de fond și de apel, în sensul că prejudiciul suferit și fapta ilicită au un caracter continuu, fiind suspendat momentul de început al cursului termenului de prescripție până la încetarea ei, deoarece situația dedusă judecății nu este una similară unor infracțiuni continue, pentru a îmbrățisa un astfel de raționament, reclamantul executând pedeapsa în mai multe penitenciare din țară și în fiecare dintre acestea, doar o perioadă limitată de timp, iar nu în mod continuu. În acest context, recurenta a opinat că intimatul-reclamant trebuia să cunoască împrejurarea producerii presupusei pagube, precum și pe cel care răspunde de ea, încă din anul 2010, pentru fiecare perioadă în parte în care a executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare, cu atât mai mult cu cât acesta solicită despăgubiri pentru presupuse fapte prin care i s-au încălcat drepturile prevăzute în mod expres în legea de executare a pedepselor. Prin urmare, recurenta a solicitat respingerea acțiunii, ca prescrisă, pentru perioada 23 septembrie 2010 - 25 mai 2014, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 25 mai 2017. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta a învederat că instanța de fond, în mod greșit, a respins această excepție raportat la lipsa parcurgerii procedurilor reglementate de Legea nr. 275/2006 și de Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dispoziții legale care stabilesc calea de a accede la justiție și de a obține realizarea unui drept pentru persoanele aflate în detenție prin instituția judecătorului de supraveghere. Astfel, persoanele private de libertate, nemulțumite de modul de soluționare a cererilor depuse pe durata executării pedepsei în penitenciar, se pot adresa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, iar, ulterior, în cazul în care sunt nemulțumite de răspuns, se pot adresa instanțelor de judecată. Din moment ce soluționarea contestațiilor formulate de persoanele private de libertate împotriva măsurilor administrației locului de deținere referitoare la drepturi și implicit, la încălcarea acestora, se soluționează inițial de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate și ulterior de către judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, recurenta a susținut că este întemeiată excepția inadmisibilității cererii, procedura de drept comun în materie administrativă neputând fi aplicată câtă vreme există o reglementare specială, fiind incident principiul aplicării normei juridice speciale atunci când aceasta intră în concurs cu legea generală. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ipoteză în care recurenta a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile și respingerea acțiunii, ca inadmsibilă, făcând referire la mai multe hotărâri judecătorești pronunțate în diferite dosare și la decizia nr. 2760 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, în soluționarea unui conflict de competență ivit între Curtea de Apel Alba Iulia și judecătorul de supraveghere de la Penitenciarul Deva. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a recurentei în cauză, aceasta a susținut că, în raport cu dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., nu are legitimitate procesuală, iar pretinsa faptă ilicită invocată de reclamant este atribuită exclusiv unităților penitenciare în care acesta a fost încarcerat. Recurenta a opinat că acțiunea, formulată de reclamant pentru pretinsele condiții necorespunzătoare de detenție și cazare, a fost justificată prin raportare la răspunderea generică pe care a atribuit-o acestei entități în mod eronat, cu nerespectarea art. 222 C. civ., potrivit cu care persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Cum penitenciarele au personalitate juridică, acestea trebuie să stea în nume propriu în cauza de față, Administrația Națională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora, iar instanța de judecată trebuind, raportat la particularitățile speței, să stabilească calitatea procesuală a fiecărei părți, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. În continuare, recurenta a susținut că penitenciarele sunt instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, astfel că nu se poate reține în sarcina sa obligația de a repara un eventual prejudiciu cauzat de unitățile penitenciare din subordine pentru nerespectarea uneia dintre atribuțiile instituite de H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, deoarece nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare, în speță, persoanele juridice de drept public responsabile fiind unitățile penitenciare în custodia cărora s-a aflat reclamantul. A mai arătat recurenta că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, iar eventualele inacțiuni, în acest sens, nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenție. Totodată, în ceea ce privește asigurarea condițiilor de detenție, recurenta a făcut referire la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Polgar contra României, care a precizat (cu observarea de către Curtea Europeană a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 460/2020 din dosarul nr. x/2018) că Statului Român îi revine obligația reparării unor pagube pentru condiții de detenție improprii ale căror cauze nu pot fi imputate locurilor de detenție, ci statului ca răspunzător de politică penală. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural - astfel cum este precaritatea condițiilor de igienă din penitenciar, așa cum este și în speța dedusă judecății - care nu privesc situația strictă a unui deținut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale (Fane Ciobanu împotriva Romaniei, pct. 59). În acest sens, recurenta a solicitat ca pretențiile reclamantului să fie analizate prin prisma art. 3 din Convenție, conform căruia statul membru are obligația de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau încercări de intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, ținând seama totodată de cerințele practice din închisoare, astfel încât sănătatea și confortul persoanei deținute să fie asigurate în mod corespunzător. A mai arătat, recurenta, că, prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat Statului Român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate, apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție (atribuții ce nu intră în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor și a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenției, astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare, care nu au fost încă comunicate Guvernului României, până la adoptarea măsurilor necesare pe plan național. Mai departe, recurenta a făcut referire la o serie de hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, concluzionând că nu are calitate procesuală pasivă în speța pendinte. Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că, în mod greșit, instanta de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, în condițiile în care nu s-a dovedit existența unei fapte culpabile a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Instanța de apel a reținut că, în speță, nu există date cu privire la intenția de a-l umili sau înjosi pe reclamant, dar, cu toate acestea, a apreciat că respectivele condiții de viață pe care reclamantul a trebuit să le suporte în perioada 23 septembrie 2010 - 03 mai 2017 au adus atingere demnitații sale și i-au inspirat sentimente de umilință, încălcând art. 3 din Convenție. Astfel, în mod greșit, instanța de apel a reținut încălcarea prevederilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/C/2010, cu privire la reclamant, având în vedere că acest ordin a fost emis în temeiul prevederilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar potrivit prevederilor art. 2 din acest ordin, normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea documentațiilor pentru obiective noi de investiții, modernizarea, transformarea sau extinderea celor existente, iar penitenciarele în care a fost cazat reclamantul au fost construite cu mult anterior anului 2010, data emiterii ordinului. Așadar, recurenta a opinat că normele instituite prin acest ordin nu vizează unitățile penitenciare care, ca și în cazul penitenciarelor în cauză, au fost construite cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 433/C/2010. Ca atare, prevederile actului normativ, invocat ca bază legală de către reclamant și reținute de instanță, nu sunt aplicabile, prevederile normelor reglementate de Ordinul nr. 433/C/2010 aplicându-se pe măsură ce penitenciarele efectuează investiții, modernizări, transformări și extinderi a fondului construit. A mai învederat recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a reținut încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că reclamantul a fost supus la un tratament degradant, întrucât acest aspect a fost clarificat de Curtea Europeană, care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul urmărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă în funcție de consecințe, a afectat, în mod ireversibil, personalitatea condamnatului, dispoziții, care nu sunt aplicabile în situația dedusă judecății. Tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană ca fiind atunci când a fost premeditat, aplicat ore în șir și a cauzat fie vătămare corporală, fie suferințe fizice și psihice profunde persoanei, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât reclamantului i-a fost asigurat un confort psihic constant, asistență medicală și condiții de detenție corespunzătoare. Referitor la existența unei fapte ilicite, recurenta a arătat că reclamantul nu a făcut dovada din care să rezulte că i s-ar fi încălcat vreun drept ca urmare a acțiunii sau inacțiunii Administrației Naționale a Penitenciarelor, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei. Recurenta a mai susținut că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, iar drepturile reclamantului au fost asigurate în acord cu dispozițiile legale în materie, sens în care nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a recurentei, întrucât nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile legale, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția. S-a mai susținut că daunele morale se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite și intervin în funcție de importanța valorilor lezate, în masura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care au fost afectate valorile lezate, iar în cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în data de 20 iunie 2022, respectiv 21 iunie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar, fiind depus punct de vedere la raport, în data de 01 iulie 2022, de către recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care a solicitat admiterea recursului. Prin încheierea din 27 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor este fondat, pentru considerentele ce urmează. 1. Cu privire la criticile recurentei constând în nelegalitatea deciziei curții de apel, atât din perspectiva respingerii excepției inadmisibilității, raportat la lipsa parcurgerii procedurilor reglementate de Legea nr. 275/2006 și de Legea nr. 254/2013 și în greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive În esență, recurenta a susținut greșita respingere de către instanța de apel a criticilor privitoare la soluția primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa parcurgerii, în prealabil, a procedurii reglementate de Legea nr. 275/2006 și de Legea nr. 254/2013, respectiv de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, atât prin prisma faptului că răspunderea asupra modului de executare a pedepsei revine exclusiv unităților penitenciare, care au personalitate juridică, cât și prin aceea că doar intimatului-pârât Statul Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție. Criticile recurentei sunt neîntemeiate. Potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispozițiile art. 476 C. proc. civ., care prevede, în alin. (1), că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar, în alin. (2) prevede că, în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Din dispozițiile art. 477 - 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat și respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, apelul fiind, astfel, guvernat de două principii, exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, cu luarea în considerare a principiului disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de către apelant. Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Plecând de la aceste considerații, Înalta Curte constată că, în litigiul pendinte, instanța de apel, în mod judicios, a respins criticile recurentei privitoare la greșita respingere, de către prima instanță, a excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității sale procesuale pasive, în condițiile în care cele două excepții au fost soluționate de către prima instanță prin încheierea din 04 martie 2019, hotărâre care nu a fost apelată de către recurentă. Se observă, așadar, din cuprinsul cererii de apel formulate de către recurentă, că obiectul căii de atac este limitat la sentința civilă nr. 1796 din 31 iulie 2019 a Tribunalul București, secția a V-a civilă. Drept urmare, în mod corect a interpretat instanța de apel dispozițiile procedurale incidente atunci când a considerat că apelul formulat de către recurentă nu se presupune a fi declarat împotriva tuturor încheierilor pronunțate anterior, aceasta fiind concluzia care se desprinde din interpretarea coroborată a prevederilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. cu dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. k) și art. 234 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. În aceste condiții, reținerea de către instanța de apel ca inadmisibile a criticilor recurentei, privitoare la modalitatea de soluționare a celor două excepții este corectă, din moment ce soluția tribunalului, prin care au fost respinse acestea, a intrat sub autoritate de lucru judecat, nemaiputând face obiectul analizei în cadrul judecății în apel. Drept urmare, criticile formulate de către recurentă cu privire la greșita respingere a excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității sale procesuale pasive nu vor putea face nici obiectul analizei instanței de recurs, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează faptul că nu pot fi analizate în recurs chestiuni care sunt intrate sub autoritate de lucru judecat, ca efect al neapelării lor. 2. Cu privire la criticile privitoare la greșita aplicare și interpretare, de către instanța de apel, a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei În esență, recurenta a susținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a vinovăției și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici. Instanțele de fond au făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., demonstrând, în mod judicios, întrunirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în solidar, a pârâților din prezenta cauză. Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia prevederile Ordinului nr. 433/C/2010 nu sunt aplicabile în cauză, se reține că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 15 februarie 2010, dată la care a intrat în vigoare și a fost abrogat odată cu adoptarea Ordinului nr. 2772/2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 822 din 18 octombrie 2017. Or, având în vedere că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru condițiile necorespunzătoare de arest preventiv, respectiv de detenție suferite în perioada 23 septembrie 2010-03 mai 2017, în mod corect, instanțele de fond s-au raportat la dispozițiile Ordinului nr. 433/C/2010 în soluționarea cauzei. Astfel, nu poate fi reținută critica recurentei privitoare la inexistența unei fapte culpabile a sale, ca urmare a faptului că reclamantul nu ar fi făcut dovada încălcării unui drept ca urmare a unei acțiuni sau inacțiuni a recurentei, din moment ce, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 48 alin. (5) din Legea 254/2013 coroborate cu art. 1 alin. (1) din Anexa Ordinului nr. 433/C/2010, potrivit cărora spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cont de condițiile climate și în special, de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație, iar, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. b) din același ordin, camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să se asigure cel puțin 4 metri pătrați pentru fiecare persoană privată de libertate. Înalta Curte constată că fapta ilicită a recurentei, ca instituție al cărui scop constă în coordonarea și controlul unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa și aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 254/2013, rezultă din chiar lipsa conformării cu standardul prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, din moment ce prejudiciul reclamat survine din condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de posibilitățile de decizie și control ale acestei instituții. Critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate și ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora, în ipoteza suferințelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existența acestuia fiind prezumată, conform art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorități ale statului, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestora. În același context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane a reclamantului au fost reclamante și constatate ca o consecință a condițiilor de detenție. De altfel, o atare constare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, și în absența scopului de umilire sau înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenție, contrar susținerilor recurentei. În aprecierea existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta rezultă din chiar existența faptelor ilicite denunțate în cauză, întrucât nerespectarea de către recurentă a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege, în respectarea demnității umane, produce, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului-reclamant. Nici criticile recurentei privitoare invocarea unor soluții de practică judecătorească în cadrul cărora s-a stabilit că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci vor trebui dovedite și daunele suferite nu vor putea fi reținute, din moment ce acestea nu constituie critici de nelegalitate, iar jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, conform art. 1 C. civ. În privința celorlalte critici ale recurentei, privitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de condițiile răspunderii civile delictuale, se reține că instanța de apel a analizat faptele reclamate ca reprezentând delicte civile și prin raportare la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligații în sarcina statelor membre, nefiind evidențiate aspecte care să fi fost greșit evaluate din această perspectivă, pentru a se putea reține un viciu de legalitate a deciziei recurate din acest aspect. 3. Cu privire la critica recurentei privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune Prin criticile formulate, recurenta invocă greșita menținere de către instanța de apel a soluției primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care intimatul-reclamant ar fi trebuit să cunoască împrejurarea producerii presupusei pagube și pe cel care răspunde de ea, pentru fiecare perioadă în parte în care a executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare. Analizând criticile formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului întemeiat al acestora, potrivit celor ce urmează. Așa cum rezultă din datele dosarului, în cauza pendinte, reclamantul a dedus judecății, în data de 25 mai 2017, o acțiune în răspundere civilă delictuală, formulată împotriva recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor și intimatului-pârât Statul Român, întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, incompatibile cu demnitatea umană. Se reține că instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond, în acest stadiu procesual fiind posibilă doar verificarea legalității deciziei recurate, prin raportare la situația de fapt care a fost deja stabilită. Drept urmare, Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut că intimatul-reclamant a fost încarcerat în data de 23.09.2010 în Penitenciarul București-Rahova, unde a rămas până în data de 01.02.2013, moment la care a fost transferat în Penitenciarul Giurgiu, unde a rămas până în 06.08.2013, fiind transferat în Penitenciarul Slobozia. În data de 13.12.2013, intimatul-reclamant a fost transferat la Penitenciarul Poarta Albă, unde a rămas până în 11.11.2014, când a revenit în Penitenciarul Slobozia. În data de 05.01.2015, intimatul-reclamant a fost transferat la Penitenciarul Tulcea, de unde a revenit în data de 27.06.2016, fiind liberat în data de 03.05.2017. Prin urmare, în perioada 23.09.2010-03.05.2017, intimatul-reclamant a executat o pedeapsă privativă de libertate, fiind transferat, în mod succesiv, în mai multe penitenciare din cadrul sistemului administrat de către recurentă. Având în vedere succesiunea legislativă a normelor de drept în materia prescripției extinctive, aplicabile în perioada anterior indicată, în care intimatul-reclamant a fost încarcerat în unitățile penitenciare din cadrul sistemului recurentei-pârâte, va reveni instanței de rejudecare sarcina de a stabili, în concret, legea aplicabilă și efectele decurgând din aceasta asupra raportului juridic dedus judecății. Totuși, trebuie menționat faptul că, potrivit regulii generale, enunțate de art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, respectiv de art. 2523 C. civ., în sensul că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Este, însă, posibil ca data nașterii dreptului la acțiune, adică data nașterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoștință de încălcarea dreptului din momentul în care este încălcat, contestat sau negat, însă se găsește în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acționa imediat. În asemenea situații, începerea prescripției extinctive la data nașterii dreptului la acțiune, ar face ca prescripția să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acționa pentru a-și apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor și rațiunilor care guvernează această materie. Principiul consacrat de aceste dispoziții legale are un caracter general, în sensul că se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular. În speță, însă, dată fiind natura juridică a acțiunii ce formează obiectul cauzei, prezintă relevanță normele speciale reprezentate de prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", respectiv de art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Doctrina juridică a consacrat două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, respectiv un moment subiectiv, în care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Scopul reglementării momentului obiectiv este acela ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Astfel, referitor la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, legiuitorul a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. În prezenta cauză, se observă faptul că executarea pedepsei de către intimatul-reclamant nu a avut loc într-un singur penitenciar, ci, acesta a executat câte o fracție din pedeapsă în mai multe unități penitenciare. Drept urmare, în speță, devin aplicabile termene deosebite de prescripție pentru repararea prejudiciului suferit în cadrul fiecărui penitenciar, în care a fost executată câte o fracție din pedeapsă. Totuși, se impune precizarea că, în mod greșit, instanța de apel, în analiza criticilor recurentei, privitoare la respingerea de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a raportat la data cunoașterii de către reclamant a întinderii prejudiciului cauzat prin faptele pârâților, ca moment de început al curgerii termenului de prescripție, în condițiile în care atât prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, cât și dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., anterior citate, nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ceea ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune, fără să reprezinte, astfel, un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. Având în vedere aceste considerații, contrar reținerilor instanței de apel, în speță, momentul nașterii dreptului material la acțiune pentru repararea prejuidiciului moral suferit nu poate fi reprezentat de momentul liberării reclamantului din detenție, având în vedere că reclamantul nu a fost supus încarcerării într-un singur penitenciar, pentru a putea considera condițiile de detenție ca rămânând aceleași în întreg intervalul 23.09.2010-03.05.2017. Dimpotrivă, Înalta Curte constată că termenul de prescripție a început să curgă distinct, pentru fiecare dintre faptele care au determinat o suferință morală reclamantului, în raport cu fiecare perioadă în parte, aferentă executării pedepsei, în care acesta a fost încarcerat în penitenciare diferite, care conferă condiții distincte de detenție. Drept urmare, se constată că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște atât paguba produsă ca urmare a condițiilor necorespunzătoare de detenție la care a fost supus, cât și pe cei care răspund de acesta cel mai târziu la momentul încetării executării respectivei fracții din pedeapsă, pentru fiecare penitenciar în parte, marcată, după caz, prin transferul său într-o nouă unitate penitenciară, respectiv prin liberarea sa - în cazul celei din urmă părți din pedeapsă. Astfel, în absența luării în considerare a acestor repere temporale, esențiale în cauză, nici chestiunea privitoare la natura juridică, de faptă delictuală continuă sau continuată, nu apare a fi fost clarificată de către instanța de apel, urmând a reveni instanței de rejudecare sarcina de a statua asupra acestor aspecte și de a stabili, astfel, atât momentul nașterii dreptului material la acțiune, cât și termenul de prescripție aplicabil. În rejudecare, instanța de apel, pornind de la aceste coordonate, va identifica data nașterii dreptului material la acțiune în raport cu fracția de pedeapsă executată de către reclamant în fiecare penitenciar în parte, iar, în ipoteza în care nu este incidentă funcția sancționatorie a prescripției extinctive, să stabilească, dacă este cazul, despăgubirile ce se impun a fi acordate, în vederea reparării prejudiciului suferit de către reclamant, în raport cu prejudiciul suferit prin încarcerarea sa în fiecare dintre penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate. Prin urmare, în rejudecare, excepția prescripției dreptului material la acțiune va trebui reevaluată integral, din moment ce aspectele privitoare la nașterea dreptului la acțiune în raport cu fiecare fracție din pedeapsă executată separat de către reclamant, în unități penitenciare distincte, nu au primit o dezlegare din partea instanței de apel și drept urmare, nu pot fi cenzurate în prezentul recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportate la art. 496 alin. (2) C. proc. civ. și cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa în parte decizia recurată, în limitele rezultate din prezentele considerente (cu păstrarea soluției asupra celor două excepții conținute de încheierea din 04 martie 2019 a primei instanțe, referitoare la inadmisibilitatea acțiunii și respectiv, la calitatea procesuală pasivă a recurentei, față de definitivarea judecății asupra lor, prin neatacare cu apel, respectiv cu privire la corecta aplicare a normelor de drept material privitoare la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților) și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, urmând ca, la reluarea judecății, să fie reevaluată prescripția dreptului material la acțiune și restabilite despăgubirile acordate reclamantului, dacă este cazul, în raport cu cele stabilite în decizia de față, conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.