ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2730/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 31.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Penitenciarul București-Jilava, Spitalul Penitenciar Jilava și Penitenciarul Rahova, solicitând să se constate că a fost supus unui tratament inuman și degradant, conform art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava și Spitalul Penitenciar Jilava și obligarea acestora la plata de despăgubiri, în cuantum de 50.000 euro, reprezentând daune morale ce i-au fost cauzate în perioada de detenție în cadrul instituțiilor pârâte, astfel: Penitenciarul Rahova 5.000 euro, Penitenciarul București Jilava 40.000 euro, iar Spitalul Penitenciar Jilava 5.000 euro. În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 alin. (2) C. civ. și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1994/21.12.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 402A din 9 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii, prin obligarea pârâților să plătească reclamantului daune morale după cum urmează: pârâtul Penitenciarul Rahova - echivalentul în RON al sumei de 300 euro, pârâtul Spitalul Penitenciar Jilava - echivalentul în RON al sumei de 900 euro, pârâtul Penitenciarul București-Jilava - echivalentul în RON al sumei de 2.400 euro.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 402A din 9 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții Penitenciarul București Rahova, Penitenciarul Spital București-Jilava și Penitenciarul București Jilava. Pârâtul Penitenciarul Spital București-Jilava a susținut, în esență, că reclamantul nu a administrat probele necesare conform cărora să poată fi conturată dimensiunea suferințelor fizice și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supus, cât și echivalentul valoric, neputând dovedi pretinsul prejudiciu; de asemenea, nu se poate atesta că recurentul a săvârșit cu vinovăție o faptă ilicită de natură să îi producă reclamantului prejudiciul moral și material pe care 1-a invocat. Pârâtul Penitenciarul București Jilava a invocat în recursul său, în esență, că au fost aplicate necorespunzător prevederile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale și s-a stabilit, greșit, în sarcina pârâtului plata de daune morale, întrucât administrația penitenciarului, prin deciziile sale adoptate în conformitate cu prevederile legale nu a săvârșit nicio faptă ilicită și, pe cale de consecință, nu a produs reclamantului niciun prejudiciu care să necesite reparație pe cale judiciară. Pârâtul Penitenciarul București Rahova a invocat, prin memoriul de recurs, în esență, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, întrucât reclamantul a beneficiat de condiții de cazare superioare celor prezentate de Penitenciarul București Jilava și reținute de instanța de apel, iar hotărârea nu este motivată pe acest aspect. De asemenea, instanța de apel nu expune motivele pentru care a dimensionat astfel daunele morale acordate reclamantului, iar din economia hotărârii, față de aspectele reținute, rezultă că întinderea prejudiciului suferit de reclamant a fost mai restrânsă atât ca timp, cât și ca neajunsuri față de prejudiciul suferit în cadrul celorlalte două pârâte, sens în care dispozitivul hotărârii privind individualizarea obligațiilor de plată ale fiecărei pârâte vine în contradicție cu argumentele expuse de instanță. A mai susținut că instanța de apel a încălcat principiile echității și proporționalității în privința dezdăunărilor pentru condiții necorespunzătoare și a supradimensionat cuantumul daunelor morale acordate raportat la nivelul celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare. Totodată, nu s-a probat un prejudiciu de natură să justifice plata unor daune și nici conduita ilicită a pârâtului, întrucât recurentul a întreprins demersurile lăsate la îndemâna sa de legiuitor, în limitele competențelor sale, pentru a reduce efectele suprapopulării, pe de-o parte, și pentru a asigura, în spiritul și litera legii, întreaga sferă de drepturi garantate persoanelor private de libertate, astfel încât cererea reclamantului apare ca nefondată. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii astfel cum a fost formulată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a depus, la 03.09.2021, note scrise prin care a solicitat să se aibă în considerare, la soluționarea recursului, practica și jurisprudența recente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în Hotărârea în cauza Polgar împotriva României (cererea nr. x/19), pronunțată la 20.07.2021. A arătat că, prin hotărârea invocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, printr-o hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 februarie 2020, într-o acțiune în răspundere civilă delictuală (decizia nr. 460/2020, în dosarul nr. x/2018), a fost stabilită răspunderea pecuniară a Statului, și nu a autorităților subordonate, pentru condițiile inadecvate de detenție. A considerat că nu se poate angaja răspunderea recurentului-pârât față de intimatul-reclamant întrucât nu se poate stabili în sarcina recurentului nici măcar cea mai ușoară culpă în producerea prejudiciului, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să se îndrepte, prin cererea sa de chemare în judecată, împotriva Statului Român. Pe cale de consecință, a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de, chemare în judecată a reclamantului A., îndreptată împotriva pârâtului.

Apărările formulate de părți Recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate de Penitenciarul Spital București-Jilava și Penitenciarul București Jilava, arătând că achiesează în totalitate la susținerile exprimate de cei doi recurenți în acest stadiu procesual. De asemenea, și Penitenciarul București Jilava a depus întâmpinare la recursurile declarate de Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul Spital București-Jilava, menționând că susține criticile dezvoltate în aceste căi de atac.

Procedura din filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 octombrie 2021, s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 14 ianuarie 2021. Prin aceeași încheiere, au fost anulate recursurile declarate de pârâții Penitenciarul Spital București Jilava și Penitenciarul București - Jilava împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele reținute prin respectiva încheiere. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte constată că recursul pârâtului Penitenciarul București Rahova este nefondat pentru considerentele ce succedă. Critica privind motivarea contradictorie și nemotivarea hotărârii, sub aspectul dimensionării cuantumului daunelor morale în privința recurentului-pârât, în raport cu ceilalți doi pârâți, ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Se constată că instanța de apel, în determinarea cuantumului daunelor morale, a făcut o analiză atât a valorilor lezate, prin raportare și la persoana reclamantului, cât și a criteriilor legale și jurisprudențiale, suma acordată respectând principiul proporționalității și echității. Totodată, considerentele deciziei sub acest aspect nu sunt contradictorii în sensul reclamat, având în vedere că se reține, pe de o parte, în mod detaliat, condițiile de detenție de la fiecare penitenciar, în parte, precum și aspectele invocate și probate pentru fiecare perioadă de detenție, iar, pe de altă parte, daunele morale au fost calculate, față de pârâți, după circumstanțele concrete retinuțe de instanța de apel în privința perioadelor de detenție, cu împrejurările ei concrete necorespunzătoare de la fiecare din pârâți. Nici critica din recurs, întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1357 C. civ., cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, nu este fondată. Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administrația Penitenciarului Rahova, astfel încât nu există nici prejudiciu, în raport cu perioada de timp de 21 de zile petrecută în Penitenciarul Rahova și, drept urmare, nu există nici vinovăția recurentului. Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condițiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naționale și internaționale, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale pârâților și prejudiciul cauzat reclamantului, care a fost supus unor "încercări care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent detenției", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanțelor de fond, se constată că s-a reținut, pe baza probelor cauzei, caracterul precar al condițiilor de detenție, condiții de igienă mediocre, anexe sanitare necorespunzătoare, slaba calitate a hranei și, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecința asigurării în concret a unei suprafețe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană stipulată prin dispozițiile art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate (în vigoare, în perioada de detenție dedusă judecății din prezenta speță, 17.10.2015-6.11.2015). Or, așa cum reiese din cele reținute de instanțele de fond, această circumstanță a supraaglomerării din penitenciarele unde a fost cazat reclamantul, nu a putut fi anihilată prin constatarea altor eventuale aspecte pozitive pentru condițiile de cazare din aceleași spații, ci, dimpotrivă, efectul cumulat al acestora nu a fost de natură a răsturna prezumția încălcării art. 3 din Convenție, ci de a confirma caracterul "degradant" al tratamentului suportat de reclamant în penitenciarele unde a fost deținut, din perspectiva art. 3 din Convenție. Totodată, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanța de apel a făcut referire în acest sens la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, subordonându-le conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, precum și raportat la perioada de timp petrecută la fiecare din pârâți. Se reține, ca atare, că instanța de apel raportându-se la criteriile sus-menționate și având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule. Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerința justului raport de proporționalitate între prejudiciu și reparația acordată, rezonabilă, echilibrată și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenție. În același context, este necesar să se sublinieze, față de critica de recurs aferentă, că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane au fost reclamate drept consecință a condițiilor de detenție, nu a altor fapte. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile indicate în susținerea cererii de recurs, confirmate doctrinar și jurisprudențial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, în aprecierea existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumții, raționament confirmat de instanța de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege în respectarea demnității umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral intimatului reclamant. Inexistența fondurilor bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu constituie un element care să înlăture caracterul culpabil al faptei, pârâtul având obligația de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de detenție. Împrejurarea că fondurile bugetare trebuiesc aprobate de organele ierarhic superioare, respectiv Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, ține de raporturile specifice în care își desfășoară activitatea aceste instituții, și nu de dreptul reclamantului de a i se asigura condiții minime de cazare pe perioada detenției. Pe de altă, se observă, incidența în speță, a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 756/2016, art. 11, precum și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP (art. 1 alin. (1) și (2), potrivit cărora penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive, în condiții în care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., astfel încât, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova urmează a fi respins, ca nefondat. În ceea ce privește criticile din notele scrise depuse la 3 septembrie 2021, prin care se reliefează responsabilitatea statului pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate, în raport cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, anume decizia din Cauza Polgar contra României, pronunțată la 20 iulie 2021, acestea nu pot fi primite. Înalta Curte constată că această motivare a recurentului - pârât este în afara termenului de motivare a recursului, fiind formulată și pentru prima dată în fața instanței de recurs. Astfel, pe de o parte, dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar art. 487 din același cod stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs. Or, formularea în cauză a unor noi motive de recurs de către recurentul-pârât prin notele scrise depuse la 3 septembrie 2021, mult după expirarea termenului legal de motivare a recursului, a fost făcută cu nesocotirea termenului stipulat în mod imperativ de lege, aspect ce conduce la stingerea dreptului procedural în temeiul căruia instanța ar fi putut să supună examinării motivele de recurs astfel depuse. Pe de altă parte, se rețin ca atare și dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute la alin. (1), rezultă că nici atunci când este vorba de apărări noi, cum este cazul în speță, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului, atâta timp cât legea condiționează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară în apel. Întrucât pârâtul nu a făcut acest lucru, aspectul legat de răspunderea statului nu mai poate fi dedus analizei instanței de recurs, critica din motivele de recurs fiind formulată omisso medio. În atare condiții, formularea direct în recurs a unor atare critici încalcă dispozițiile procedurale, întrucât recursul, ca o cale extraordinară de atac subsecventă apelului, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunțate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., rezultând că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele instanței de apel sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speței. Prin urmare, în condițiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmează a fi respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,