ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1709/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucuresti-Rahova, Penitenciarul București-Jilava, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 1349 C. civ. și art. 1357 și urm. C. civ. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin supunerea la tratamente inumane și degradante prin nerespectarea, cu rea-credință, a condițiilor de detenție și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) și art. 34 din Constituția României, art. 58, art. 61, art. 72, art. 69 și art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1349 și urm. C. civ., art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe dispozițiile Convenției O.N.U. din anul 1987, concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, dispozițiile art. 22, art. 34, art. 35 din Constituția României, dispozițiile art. 48, art. 50, art. 56, art. 67, art. 80 din Lege nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 48/2012 privind finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor si a unităților subordonate, dispozițiile art. 1, art. 4, art. 10 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea si atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, dispozițiile art. 1 din Ordinul nr. 2.003/C din 22 iulie 2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor, dispozițiile art. 3 din Ordinul nr. 119/2014 pentru aprobarea normelor de igiena si sănătate publica privind mediul de viața al populației, dispozițiile art. 1 alin. (1) din Regulamentul din 22 iulie 2008 de organizare și funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București:

Prin sentința civilă nr. 1757 din 28 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională A Penitenciarelor; a admis, în parte, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administratia Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul București Rahova, Penitenciarul București Jilava, Ministerul Justiției; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.000 de euro în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății, cu titlu de daune morale; a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins în rest cererea, ca nefondată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin decizia civilă nr. 865 A din 29 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-pârâți Penitenciarul Jilava și Penitenciarul Rahova împotriva sentinței civile nr. 1757/28.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice; a admis apelurile declarate de apelantul-reclamant A., apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor și apelantul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1757/28.11.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a obligat pârâtul Penitenciarul Rahova la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul Penitenciarul Jilava la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, ca neîntemeiată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 865 A din 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul București Jilava.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 noiembrie 2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii pretențiilor reclamantului ca neîntemeiate, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a stabilit întinderea daunelor morale pe care le-a acordat apelantului-reclamant raportat la întinderea prejudiciului suferit de acesta ca urmare a cazării în condiții de deținere necorespunzătoare, prejudiciu evaluat atât din punct de vedere al duratei de timp petrecută în fiecare unitate, cât și din punct de vedere al neajunsurilor concrete suferite de acesta, însă a apreciat ca fiind inechitabilă suma acordată cu acest titlu față de cea la care a fost obligat Penitenciarul București Jilava având în vedere că reclamantul a beneficiat de condiții de cazare superioare celor prezentate de unitatea menționată și reținute de către instanta de apel, fără a arăta care sunt motivele pentru care a dimensionat daunele morale, iar individualizarea obligațiilor de plată ale fiecărei pârâte menționate în dispozitivul hotărârii atacate vine în contradicție cu considerentele acesteia.

Un alt aspect de contradictorialitate rezidă din argumentele instanței de apel în favoarea răspunderii Statului Român, ca apoi să tragă concluzia răspunderii autorităților subordonate cu rol de implementare a politicii execuționale penale, cu mijloacele și resursele puse la dispoziție de stat, subdimensionate de necesitățile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Polgar împotriva României), recurentul-pârât a arătat că titularul obligației substanțiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român, astfel încât nu poate fi admisă acțiunea în despăgubire a reclamantului față de Penitenciarul București-Rahova, întrucât în privința recurentului nu este îndeplinită condiția vinovăției.

Contextul în care s-a demarat prezentul litigiu, respectiv deținerea reclamantului în condiții de cazare necorespunzătoare, nu poate fi disociat de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, așa încât nu se poate angaja răspunderea recurentului față de reclamant, întrucât nu se poate stabili în sarcina sa nici măcar cea mai ușoară culpă în producerea prejudiciului, drept pentru care reclamantul ar fi trebuit să se îndrepte, prin cererea de chemare în judecată, împotriva Statului Român.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, deși, instanța de apel s-a raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința dezdăunărilor pentru condiții necorespunzătoare de detenție (cauzele Iacov Stanciu împotriva României și respectiv Rezmiveș și alții împotriva României) a încălcat principiile echității și proporționalității în sensul în care compensația bănească acordată de instanță este de natură a strămuta obiectul cauzei din sfera daunelor morale în cea a îmbogățirii fără justă cauză.

A reiterat argumentul prezentat în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată cu privire la imposibilitatea probării existenței unui prejudiciu care să fi fost cauzat reclamantului de natură să justifice plata unor daune, având în vedere și aspectul că nu poate fi concepută noțiunea de prejudiciu în afara unei sfere temporale bine determinate, relativ restrânse în ceea ce privește recurentul, inaptă a produce un disconfort psihic care să justifice acordarea de despăgubiri;

Concluzionând, a susținut că reclamantul nu a făcut dovada unei conduite ilicite a Penitenciarul București-Rahova, ci s-a limitat la a enunța într-o manieră pur teoretică principiile care guvernează această instituție de drept.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Jilava:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința rejudecării cauzei pe fond și respingerii acțiunii formulate de reclamant, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală în contextul aplicării în mod greșit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina sa plata unor daune morale fără a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de C. civ.

A susținut că simplele afirmații ale reclamantului nu pot fi considerate suficiente sau concludente pentru dovedirea faptului că administrația penitenciarului nu ar fi respectat dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în lipsa unor mijloace de probe care să confirme că drepturile sale au fost lezate în vreun fel, reliefând în acest sens situația de fapt dedusă judecății relativ la spațiul și dotarea camerelor (paturi, grupuri sanitare) în care a fost cazat recurentul, aprovizionarea cu apă potabilă, accesul la apa caldă, acțiunile de deratizare și dezinfecție, igienizarea spațiilor, etc.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Stanciu împotriva României, Rezmiveș și alții împotriva României), a susținut că se află în imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut de legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, situație ce este cauzată de o problemă structurală și sistemică ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

A apreciat că nu poate fi obligat la repararea unui prejudiciu atâta timp cât nu sunt întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite - reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către recurent, existența unui prejudiciu - reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - în lipsa unei fapte ilicite și a unui prejudiciu nu se pune problema raportului de cauzalitate, existența vinovăției - reclamantului i-au fost respectate drepturile așa încât nu se poate reține vreo formă de vinovăție prevăzută de lege, obligația de a repara prejudiciul - în lipsa inexistenței unei fapte fapte ilicite și a unui prejudiciu.

În ceea ce privește solicitarea de către reclamant de acordare a despăgubirilor, drept reparare adusă pentru o pretinsă încălcare a condițiilor de detenție, a subliniat că unicul motiv al acțiunii îl constituie acela al îmbogățirii fără just temei; în doctrină s-a considerat că prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale și obiective pentru a stabili care este valoarea suferinței de natură morală, produsă de o faptă ilicită unei persoane determinate;

Este relevant în cauză principiul potrivit căruia acest tip de despăgubiri trebuie să fie subordonat unei aprecieri rezonabile pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența C.E.D.O. ce statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din C.E.D.O.

II.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 13 decembrie 2021, prin fax, recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Jilava, prin care a arătat că achiesează la argumentele acestei părți cuprinse în cererea de recurs, reiterând solicitarea de admitere a recursului său, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

La data de 15 decembrie 2021, prin fax, recurentul-pârât Penitenciarul București Jilava a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova, prin care a arătat că achiesează în totalitate la susținerile formulate de această parte prin recurs, solicitând casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantul A..

La data de 16 decembrie 2021, prin poștă, intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâții Penitenciarul București Jilava și Penitenciarul București Rahova, prin care a solicitat menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală, în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu Ministerul Justiției.

În ceea ce privește fondul cauzei, a precizat că în mod temeinic și legal, prima instanță a reținut că, în cauză, nu se poate reține o legătură cauzală directă între Ministerul Justiției, în special în timpul ordonanțării de credite a instituțiilor penitenciare, cu prilejul afirmat de către reclamantul A..

Trecând în revistă atribuțiile specifice ale intimatului-pârât în reglementarea H.G. nr. 652/2009, a arătat că din analiza circumstanțelor concrete ale cauzei nu rezultă că intimatul-reclamant a fost supus unor tratamente degradante, iar executarea pedepselor poate genera uneori, prin modalitățile lor concrete, tratamente inumane sau degradante, prohibite de art. 3 din Convenție.

A precizat că instanța a acordat despăgubiri într-un cuantum de 1.000 euro, respectiv, 2.000 euro, fără a analiza și stabili în concret și în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate reclamantului de către penitenciare reținând în mod expres că susținerile privitoare la deteriorarea stării de sănătate în timpul perioadei petrecute în penitenciar nu se justifică.

La data de 17 decembrie 2021, prin fax, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinări, cu un conținut identic, la recursurile declarate de pârâții Penitenciarul București Jilava și Penitenciarul București Rahova, prin care a solicitat admiterea, în parte, a celor două recursuri și reținerea lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor - aparat central față de obiectul prezentei cauze.

A susținut răspunderea Statului Român în ceea ce privește asigurarea resurselor investiționale pentru respectarea unui set de condiții minimale în ceea ce privește custodierea în unitățile penitenciare a persoanelor private de libertate, având în vedere hotărârea C.E.D.O. (cauza Polgar c. România) și decizia nr. 460/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018.

La data de 29 decembrie 2021, prin fax, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinările formulate de recurenții-pârâți Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul București Jilava și de intimatul-pârât Ministerul Justiției, prin care a solicitat menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală, în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu această parte.

De asemenea, a arătat că este de acord cu susținerile intimatului-pârât Ministerul Justiției în ceea ce privește temeinicia și legalitatea deciziei recurate sub aspectul lipsei calității sale procesuale pasive.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Evocând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul Penitenciarul București Rahova a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul nemotivării dimensionării daunelor morale acordate reclamantului raportat la întinderea prejudiciului determinat de cazarea în condiții detenție necorespunzătoare, apreciind ca fiind inechitabilă suma stabilită cu acest titlu în sarcina sa față de Penitenciarul București Jilava, având în vedere că reclamantul a beneficiat de condiții de cazare superioare celor prezentate de unitatea penitenciară menționată, iar individualizarea obligațiilor de plată ale fiecărui pârât în dispozitivul hotărârii atacate vine în contradicție cu considerentele acesteia.

Știut fiind faptul că, în recurs, hotărârea atacată este analizată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate și nu de netemeinicie, instanța de recurs are în vedere faptul că simpla invocare a dimensionării și a inechității sumelor stabilite cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului nu este suficientă în a pretinde nemotivarea sau contradicția dintre considerente și dispozitivul hotărârii recurate atâta vreme cât problema evaluării prejudiciului reprezintă o chestiune de apreciere a elementelor factuale ale cauzei, ce incumbă exclusiv instanței de apel, critica având acest obiect neputând fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prima teză.

De altfel, în dozarea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere situația de fapt, astfel cum a fost conturată de probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, depoziție de martor), precum și principiile echității și proporționalității, inclusiv prin luarea în considerare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în privința dezdăunării pentru condiții necorespunzătoare de detenție, raționament ce se reflectă în conținutul dispozitivului deciziei atacate.

Înalta Curte, însă, reține ca fiind întemeiată critica relativ la contrarietatea considerentelor hotărârii - motiv de recurs încadrat în aceleași dispoziții ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a arătat că, deși, în considerentele hotărârii atacate sunt menționate o serie de argumente menite a consacra răspunderea Statului Român, concluzia instanței de apel a fost aceea a răspunderii autorităților subordonate ce au rolul de a implementa politica execuțională cu mijloacele și resursele puse la dispoziție de stat, subdimensionate față de necesitățile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate.

În speță, acțiunea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâților Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul București Jilava, printre alții, la plata de despăgubiri (daune morale) ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a acestora pentru condițiile inumane și degradante pe care reclamantul a fost obligat să le suporte în Penitenciarele Rahova și Jilava, prin detenția din perioada octombrie 2011 - iulie 2014.

Demersul judiciar inițiat de reclamant în contradictoriu cu acești pârâți este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală ca răspundere de drept comun, conform art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare", iar art. 1349 C. civ. prevede că: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral. (…)".

Pe de altă parte, faptele au fost reclamate ca reprezentând delicte civile nu numai prin prisma acestor dispoziții din C. civ., ci și prin raportare la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene adoptată în această materie în interpretarea Convenției, astfel cum a fost relevată în partea finală a cererii de chemare în judecată.

Cu toate acestea, raportându-se la cauza Iacov Stanciu împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a apreciat că identificarea problemei sistemice în raporturile dintre particular și statul român în fața instanței de contencios a drepturilor omului nu echivalează cu antrenarea, în baza dispozițiilor din dreptul intern, a unei răspunderi comune (solidare), nediferențiate în raport cu atribuțiile concrete ale instituțiilor din lanțul decizional, de coordonare sau de asigurare a finanțării unităților penitenciare, stabilite în dreptul național față de fapta cauzatoare de prejudicii, în forma descrisă de reclamant.

În această privință a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, care reglementează atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, privită ca instituție publică cu personalitate juridică, ce poate sta în judecată în nume propriu, în sensul coordonării și controlului activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa, precum și cele ale art. 11 alin. (2) și (3) din aceeași lege, potrivit cărora penitenciarele sunt instituții cu personalitate juridice, aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, care sunt organizate și funcționează potrivit unui regulament aprobat de Ministerul Justiției.

Mergând pe același raționament a evidențiat principiul consacrat de prevederile art. 222 C. civ., potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel, concluzionând că cele două unități penitenciare chemate în judecată sunt responsabile de producerea prejudiciului moral reclamantului.

Astfel, se observă că examinarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana fiecăruia dintre pârâții menționați în dispozitivul hotărârii atacate, obligați la plata daunelor morale, având atribuții proprii în ceea ce-l privește pe reclamant pentru perioadele de detenție distinct relevate, în evaluarea faptelor delictuale, gradului de încălcare a obligațiilor legale și a culpei în producerea prejudiciului, pe durata celor 8 luni în care reclamantul a figurat încarcerat în Penitenciarul Rahova, instanța de apel a analizat în concret condițiile de detenție din fiecare cameră, cu referire la spațiul alocat acestuia și la celelalte elemente luate în considerare, indicate în hotărâre, cum ar fi posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aprovizionarea cu apă potabilă, accesul la apa caldă, acțiunile de dezinfecție, igienizarea spațiilor, pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri, depoziție de martor).

Nu în ultimul rând, se reține că recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a invocat, prin apărările formulate în cauză, atât atribuțiile ce îi revin în privința organizării și asigurării regimului de detenție, cât și, după caz, imposibilitatea obiectivă de a asigura anumite condiții legale de detenție, implicit, lipsa vreunei culpe proprii în acest sens, câtă vreme titularul obligației pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român. El este răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului judiciar privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil.

Ca atare, în opinia recurentului-pârât, adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condițiilor de detenție este o obligație plasată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând, Statului, cât timp tratamentul degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare reprezintă rezultatul unor deficiențe structurale și sistemice.

Înalta Curte constată, astfel, că - în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată - apare ca fiind esențială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul unității penitenciare chemate în judecată prin raportare la delictele imputate (supraaglomerarea penitenciarelor și celelalte condițiile necorespunzătoare de detenție), ceea ce implica, după caz, o analiză a conduitei acesteia față de producerea prejudiciului invocat, cu luarea în considerare a susținerilor și apărărilor menționate, prin prisma raportului juridic dedus judecății, întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 și art. 1349 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Așadar, analiza alegațiilor reclamantului se impunea nu doar din unghiul dispozițiilor de drept intern, național, precum a procedat instanța de apel, dar și din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod expres ca temei juridic al cererii de către reclamant, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre, context ce implica aplicarea, în cauză, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale.

Or, raportarea instanței de apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu în considerarea problemelor generale ale politicii în materie penală și la obligațiile ce revin acestuia nu s-a produs în sensul celor relevate, ci a exclus din ecuație antrenarea răspunderii statului prin prisma diferențierii acesteia în raport cu atribuțiile concrete ale instituțiilor din lanțul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul național față de faptele cauzatoare de prejudicii, învederate în cauză, fără, însă, să arate dacă față de natura faptelor ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată producerea prejudiciului a fost creat ca urmare a unor împrejurări independente de posibilitățile unității penitenciare de decizie și control, eventual, că din probe se relevă o situație decurgând dintr-o problemă structurală și sistemică, ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, ținând cont că prin dispozițiile art. 221-224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

În acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, Înalta Curte apreciază că, în ipoteza speței deduse judecății (persoană privativă de libertate), condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitoare numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației petenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi probleme de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorității (parag. 124).

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase de asemenea, că în România, condițiile de detenție, în special suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției [cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94 și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

Sunt de remarcat și prevederile art. 10 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, potrivit cărora: "Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activităților unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa."

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor: activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeași act normativ stabilește că: "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești".

Se observă și prevederile art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016, precum și cele ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP [art. 1 alin. (1) și (2)], potrivit cărora penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive, în condiții în care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale.

Așadar, față de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte constată că Administrației Naționale a Penitenciarelor și penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenției, o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a soluționa problema supraaglomerării din locurile de deținere și problema condițiilor precare de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, și a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenție.

Câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a instituțiilor menționate de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale acestor instituții, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situație este determinată de o problemă structurală și sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o răspundere obiectivă a statului.

De altfel, Înalta Curte constată că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 55

1

din Legea nr. 169/2017, ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.

Or, manierea contradictorie a raționamentului juridic adoptat de instanța de apel, fără a arăta la situația concretă supusă judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate în sensul că răspunderea patrimonială a statului este exclusă prin prisma unor reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, date fiind reperele obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și lipsa analizei apărărilor prin care pârâtul Penitenciarul București Rahova a contestat fapta ilicită imputată și vinovăția sa, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, în contextul în care statul este cel care stabilește politica penală în ceea ce privește gestionarea resurselor financiare, împiedică exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecății, ceea ce denotă întrunirea, în cauză, a cerințelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cea de-a doua ipoteză prevăzută de textul de lege.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva deciziei civile nr. 865A din 29 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În privința celorlalte critici ce reclamă interpretarea și aplicarea greșită a normelor privind răspunderea civilă delictuală reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ., Înalta Curte constată că aspectele puse în discuție prin intermediul acestora și care ar putea fi examinate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu mai pot fi cenzurate în recurs, față de motivul de casare găsit întemeiat, urmând a fi avute în vedere, după caz, de instanța de rejudecare.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Jilava, se reține că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de casare susținându-se că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale, în contextul situației de fapt expuse în mod exhaustiv și a imposibilității obiective a unității penitenciare de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, statuare în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

Cum examinarea acestor critici de nelegalitate aduse deciziei atacate implică analiza îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale în raport de conduita unității penitenciare în executarea obligațiilor legale ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii penale a Statului Român, față de cele reținute în precedent, urmează să admită și recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Jilava împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul București Jilava împotriva deciziei civile nr. 865A din 29 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.