ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 21 iulie 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune pentru repararea prejudiciului suferit din cauza condițiilor de detenție în penitenciarele din România. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 998, 999, 1000, 1002 C. civ., art. 80 din Legea nr. 254/2013 și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Apărările formulate la fond Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepția netimbrării acțiunii, excepția nulității cererii de chemare în judecată față de nerespectarea dispozițiilor art. 194 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. La rândul său, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat, prin întâmpinarea depusă, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a inadmisibilității acțiunii în raport de aplicarea anterioară a dispozițiilor Legii nr. 169/2017, excepția inadmisibilității față de lipsa parcurgerii procedurii reglementate de art. 56 din Legea nr. 254/2013, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Prin sentința nr. 12777 din 26 noiembrie 2021, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2022.

Hotărârile instanței de fond Prin încheierea din 4 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția nulității cererii de chemare în judecată. A unit cu fondul, în condițiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii și a luat act de voința reclamantului în sensul micșorării câtimii obiectului cererii de chemare în judecată. Prin sentința nr. 1280 din 23 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului pentru pretențiile aferente perioadei 11.03.2014-18.07.2018. A admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru condițiile privării de libertate a reclamantului până la data de 22.12.2019 și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea pentru această perioadă. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru condițiile privării de libertate începând cu data de 23.12.2019 până la data introducerii acțiunii. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. pentru perioada 23.12.2019 până la data introducerii acțiunii, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 935A din 12 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 1280 din 23 septembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Recursul Împotriva deciziei nr. 935A din 12 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, susținând că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că recurenta poate fi subiect în raportul litigios dedus judecății, întrucât aceasta nu dispune asupra modului de executare a pedepsei de către persoanele private de libertate, în penitenciare. A arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016, în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, în unitățile din subordinea sa, iar, conform art. 11 alin. (1) din același act normativ, "Pentru îndeplinirea atribuțiilor, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează, se organizează și funcționează penitenciare, penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative (...)." H.G. nr. 756/2016, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 11 alin. (7) că "organizarea și funcționarea unităților din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se stabilesc prin regulamente aprobate prin ordin al ministrului justiției". Prin art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018, s-a prevăzut că "penitenciarele sunt instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor care fac parte din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională.(alin. (2) Penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive și cu asigurarea intervenției recuperative, în condiții care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale." Potrivit art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016, unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează prin hotărâre a Guvernului și au personalitate juridică, iar, conform alin. (1) al aceluiași text, "Pentru îndeplinirea atribuțiilor, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează, se organizează și funcționează penitenciare, penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative, centre de detenție, centre de formare profesională, Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu Ocna, Baza de aprovizionare, gospodărire și reparații, Centrul de pregătire, odihnă și recuperare - B. și Centrul de pregătire, odihnă și recuperare - C.". Apreciind că penitenciarele au personalitate juridică proprie, a susținut că doar unitățile penitenciare în custodia cărora s-a aflat recurentul în perioada menționată în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să stea în nume propriu în proces, recurenta nefiind răspunzătoare pentru faptele acestora. Mai mult, penitenciarele au personalitate juridică, având organizare și patrimoniu proprii, fiind ordonatori terțiari de credite, în acest sens fiind și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. În considerarea argumentelor anterior expuse, a afirmat că, sub aspectul respingerii lipsei calității sale procesuale pasive de către instanța de apel, hotărârea nu poate fi justificată prin raporturile de subordonare existente între recurentă și unitățile penitenciare, deoarece aceasta contravine prevederilor art. 222 C. civ., neexistând nicio dispoziție legală pentru angajarea răspunderii sale pentru faptele unităților aflate în subordine. A menționat că există o jurisprudență națională vastă în acest sens, recurenta neavând responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce privește modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor. Ca atare, nu i se pot imputa recurentei modul de coordonare și de control, precum și activitățile desfășurate de Penitenciarul Gherla în vederea asigurării unor condiții de detenție adecvate reclamantului. Obligațiile aparatului central nu trebuie confundate cu responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, aceasta realizându-se la nivelul fiecărui penitenciar în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern. Organizarea și coordonarea activităților prevăzute la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 revine Administrației Naționale a Penitenciarelor și se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern. A menționat recurenta că statului îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu reprezintă consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării locurilor de detenție conform standardelor minime. Deși este real că fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, condițiile de detenție imputate de reclamant recurentei implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea creată de lipsa asigurării spațiilor corespunzătoare prevăzute de legislația în materie. Or, pentru acest tip de prejudiciu, răspunderea revine Statului Român, care stabilește politica penală și politica financiară, recurenta având doar atribuții de aplicare a acestora. Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă și din faptul că în Hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existența unei probleme structurale în ceea ce privește suprapopularea din centrele de deținere și arest preventiv și din unitățile penitenciare din România, recomandând măsuri suplimentare din partea autorităților naționale fie de natură logistică, fie de politică penală, precum și consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă și compensatorie pentru situațiile în care o persoană se confruntă sau a fost expusă suprapopulării în locul de detenție. Toate aceste măsuri se impun a fi luate, în primul rând, de Statul Român, Administrația Națională a Penitenciarelor având un rol secundar, ce constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a statului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei, hot. din 10 ianuarie 2012), respectiva obligație nefiind de mijloace, ci de rezultat. A apreciat că supraaglomerarea, ca problemă generală a sistemului penitenciar din România, este o consecință a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative și adoptării măsurilor necesare prevenirii apariției sau reducerii acestui fenomen aparținând statului (cauza Rezmiveș și alții contra României). A făcut referire și la cauza Polgar împotriva României, prin care Curtea Europeană a stabilit criteriile de aplicare a răspunderii civile delictuale, ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că statul este răspunzător pentru acestea. Recurenta a menționat că Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește, în acest scop, un alt organ, enumerând, în acest sens, jurisprudență internă considerată a fi relevantă. A arătat că prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat Statului Român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate, apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, recomandând măsuri generale pentru remedierea problemei structurale constatate. De asemenea, a susținut că nu deține pârghiile legale, mijloacele financiare și legislative, pentru a rezolva problema supraaglomerării din penitenciare, neputându-i fi reținută răspunderea nici pentru cea mai ușoară culpă. Referitor la aspectele reținute pe fondul cauzei, a arătat că nu există vreun motiv pentru a se statua în sensul că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în timpul detenției. A apreciat că, prin încălcarea normelor de drept material și prin omisiunea examinării motivelor de apel invocate de către recurentă, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. A arătat că în cererea de apel a precizat care sunt condițiile de detenție în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate la Penitenciarul Gherla, în mod greșit curtea reținând că din înscrisurile depuse la dosar nu reies informații cu privire la numărul de deținuți cu care reclamantul a împărțit spațiul din cele trei camere de cazare din penitenciar. A apreciat că acest motiv de recurs se impune a fi admis, întrucât, în ceea ce privește nerespectarea spațiului minim de 4 mp, apreciat de instanța de apel ca fiind un aspect suficient pentru acordarea despăgubirilor, cifrele comunicate de către unitatea penitenciară reprezintă o medie și nu o situație constantă, impunându-se o examinare coroborată cu celelalte condiții de detenție asigurate, după cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Rezmiveș și alții împotriva României, respectiv Mursic împotriva Croației). Potrivit datelor și documentelor transmise de unitatea penitenciară, reclamantului i-au fost respectate condițiile minime de detenție, în ceea ce privește accesul la lumină naturală și ventilație, la o temperatură optimă în camerele de deținere, a accesului la facilități sanitare, a hranei corespunzătoare, la apă potabilă și apă caldă, la un pat individual și la cazarmamentul necesar, la produse de igienă personală, materiale de curățenie, la dezinfecție, dezinsecție, deratizare, precum și la asigurarea spațiului minim de cazare. Astfel, cererea reclamantului privind obligarea recurentei la plata daunelor morale este neîntemeiată, întrucât acesta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată. A apreciat că reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat și custodierea sa în mediul penitenciar, deși, în procesul civil, îi revenea sarcina probei. Referitor la aspectele reținute de instanța de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, recurenta a susținut că, pentru a-i putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală este necesar să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, respectiv a vinovăției, conținând intenția, neglijența sau imprudența cu care s-a acționat în săvârșirea faptei. Cât privește fapta ilicită, a afirmat că reclamantul nu a făcut dovada că recurenta a acționat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la acordarea condițiilor de detenție, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale. De altfel, din cererea de chemare în judecată nu rezultă care sunt faptele imputabile recurentei, reclamantul neprecizând care sunt condițiile de detenție necorespunzătoare imputate pârâților. Problema supraaglomerării nu este imputabilă recurentei, deoarece, în raport cu prevederile legale în vigoare, cazarea într-o unitate penitenciară a deținuților se realizează în temeiul unor dispoziții legale ce impun această conduită, respectiv încarcerarea în temeiul unei hotărâri judecătorești. În vederea îndeplinirii unei obligații impuse de lege, față de care nu se permite o acțiune contrară, a arătat că este obligată să pună în aplicare hotărârile instanțelor, indiferent de condițiile de cazare existente în unitățile de detenție, prin prisma respectării efectelor legii și hotărârilor instanțelor de judecată. În ceea ce privește existența prejudiciului, a susținut că reclamantul nu a făcut această dovadă, nefiind administrate probe care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui prejudiciu sau care să determine legătura de cauzalitate între pretinsa neacordare a unor condiții de detenție adecvate și prejudiciul suferit. Cu privire la raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a afirmat că acesta nu există, în lipsa unei dovezi a prejudiciului suferit, drepturile fiindu-i asigurate conform dispozițiilor legale în materie, naționale și comunitare. A arătat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, însă, în măsura în care instanța va reține, similar instanței de apel, că existența prejudiciului reiese din însăși materialitatea faptei, constând în neasigurarea spațiului minim, a susținut că nu există temei legal pentru a se dispune în acest sens.

Apărările formulate în cauză Intimatul nu a depus întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs deduse judecății recurenta a criticat decizia curții de apel, pe de o parte, din perspectiva manierei de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive (reiterate prin motivele de apel în raport de soluția primei instanțe, de respingere a acesteia), iar, pe de altă parte, prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, aspecte care ar fi condus la sancționarea sa nejustificată pentru condițiile de detenție în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate. Examinând, pe un prim palier, motivul de critică prin care recurenta a reclamat greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte constată că nu este fondat. Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, reclamantul, invocând incidența dispozițiilor în materia răspunderii civile delictuale, a solicitat atragerea răspunderii pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pe acest temei, pentru repararea prejudiciului suferit din cauza condițiilor degradante de detenție în care a executat pedeapsa privativă de liberate în penitenciarele din România. Pârâții s-au apărat, invocând fiecare excepția lipsei calității procesuale pasive, Administrația Națională a Penitenciarelor susținând în acest sens că nu justifică legitimare procesuală în cauză, întrucât nu dispune, potrivit actelor normative în baza cărora este organizată și funcționează, asupra modului în care pedepsele sunt executate în cadrul unităților penitenciare, care sunt entități cu personalitate juridică, ce pot sta în judecată în nume propriu și răspunde personal pentru condițiile de detenție asigurate. Instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a respins excepția invocată, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 10 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, ale art. 6 alin. (1) lit. a) și art. 10 din H.G. nr. 1849/2004, ale H.G. nr. 756/2016 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018 coroborate cu cele ale art. 221 C. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată. Soluția instanței de fond a fost validată de curtea de apel prin decizia pronunțată, obiect al recursului pendinte, reținându-se că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor are în subordine și coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligații distincte față de cele care le incumbă acestora, pentru acest motiv putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de față. În soluționarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte urmează a se raporta la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești. Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare. Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării. Or, despăgubirile solicitate de recurent prin acțiunea dedusă judecății au fost formulate în contextul imposibilității Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul reclamat fiind o consecință a condițiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie și control asupra acestora. În acest context, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicate, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a protocoalelor adiționale, precum și cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deținuților. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești". Astfel, Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine obligația de a implementa dispozițiile cu caracter normativ și de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziție în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenție. Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuții", (lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare; (lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării; (lit. m) elaborează programe anuale și de perspectivă pentru investiții și reparații capitale pentru sistemul administrației penitenciare, inclusiv pentru locuințele de serviciu și intervenție." De vreme ce obligația de organizare, coordonare și control a modului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnității umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante rezidă în lege în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susținerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare și de control a activităților desfășurate la Penitenciarul Gherla în vederea asigurării unor condiții de detenție adecvate reclamantului. Pentru identitate de rațiune, este nefondată și critica formulată în sensul că Statului Român îi revine exclusiv responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, pe motiv că acesta stabilește politica penală și financiară, întrucât recurenta are obligația de a asigura elaborarea și transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, a drepturilor deținuților din unitățile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român. Totodată, nu se poate reține o încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 222 C. civ., respectiv a celor ale H.G. nr. 756/2016 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2724/2018, întrucât recurenta răspunde atât pentru faptele unităților aflate în subordine (în speță, faptele Penitenciarului Gherla), precum și pentru fapta proprie, constând în neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor legale reglementate de normele anterior enunțate, revenindu-i sarcina de a remedia deficiențele din sistemul penitenciar privind condițiile de detenție, conform art. 2 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate la Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010 (art. 1 - "Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal"). În raport de considerente anterior expuse, precum și de normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condițiile de detenție oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății. Cât privește practica judiciară invocată de către recurentă în fundamentarea susținerilor privind lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte constată lipsa de elocvență a acesteia asupra chestiunii deduse judecății, de vreme ce aspectele dezlegate nu au aptitudinea de a conduce la constatarea nelegalității hotărârii recurate, obligația recurentei, de a asigura condiții de detenție care să respecte demnitatea umană, rezultând din lege, iar jurisprudența nefiind, potrivit art. 1 C. civ., izvor de drept. Chiar dacă în cauza Rezimveș și alții contra României (invocată de pârâtă în susținerea criticii analizate), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că problema supraaglomerării din penitenciare are caracter sistemic și structural, Statul Român fiind nu numai responsabil pentru această situație, dar având și obligația de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea acesteia, prin normele dreptului intern s-a stabilit, astfel cum s-a evidențiat în cele ce preced, că entitatea care are atribuții în implementarea lor, utilizând de resursele financiare ale statului, este tocmai recurenta. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod judicios curtea de apel i-a recunoscut recurentei calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, ca parte responsabilă de omisiunea de a acționa în scopul eliminării condițiilor precare de detenție din penitenciarele din România. Examinând, în cele ce urmează motivul de recurs prin care recurenta a criticat nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva eronatei rețineri a îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale și aplicării acestei sancțiuni civile, Înalta Curte constată că este nefondat. Instanța reține că, sub aspectul circumstanțelor factuale ale prezentului litigiu, s-a reținut că reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Gherla, în perioada 28 mai - 8 iunie 2021, într-o cameră în suprafață de 31,64 mp, ulterior, în intervalul 8 mai - 10 mai 2021, într-o cameră de 12,88 mp, iar în perioada 10 iunie - 19 iulie 2021, într-o cameră de 35,28 mp. Deși curtea de apel a apreciat că împrejurările de fapt și probatoriul administrat în cauză au fost insuficiente în a releva numărul deținuților cazați în aceeași cameră cu reclamantul sau numărul de paturi alocate, în lipsa altor probe care nu au fost administrate de recurentă sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut existența faptei ilicite reprezentată de neasigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție, respectiv a prejudiciului moral corelativ, reprezentat de atingerea adusă integrității fizice și psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaționale stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul menționat, instanța de contencios european a reținut că, în ceea ce privește persoanele private de libertate, condițiile de detenție se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impun autorităților obligația de a se asigura că acestea sunt deținute în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferință de o intensitate care depășește nivelul inevitabil detenției [cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46]. Prin hotărârea Muršić împotriva Croației, Curtea Europeană a reiterat principiul referitor la suprapopularea carcerală și factorii susceptibili să compenseze lipsa de spațiu personal a deținutului, arătând că, în special, în cazul în care suprafața utilă de care acesta dispune într-o celulă colectivă este mai mică de 3 m 2 , se consideră că lipsa de spațiu personal este atât de gravă, încât dă naștere unei puternici prezumții de încălcare a art. 3 din Convenție și că, în mod normal, această prezumție puternică poate fi răsturnată de Guvern doar în cazul în care sunt întruniți toți factorii, anume că reducerea spațiului personal în raport cu suprafața minimă de 3 m 2 impusă este de scurtă durată, ocazională și minoră, fiind însoțită de suficientă libertate de circulație și de activități adecvate în afara celulei, precum și în cazul în care reclamantul este încarcerat într-o instituție care oferă, în general, condiții decente de detenție, nefiind supus altor elemente considerate circumstanțe agravante ale condițiilor precare de detenție. Raportând aceste statuări jurisprudențiale la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanța de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reținută în sarcina recurentei. De altfel, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legiuitorul a arătat că se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spațiului în cauză, aspect ce poate atrage acordarea unor compensații. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 935A din 12 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.