ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1610/2024

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă la data de 26.07.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor: să se constate nerespectarea termenului rezonabil al soluționării dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secția penală în care a avut calitatea de inculpat, întrucât durata procedurilor s-a întins pe o perioadă foarte mare de timp, respectiv de 17 ani; acordarea daunelor morale în cuantum de 40.500 euro pentru prejudiciul produs prin soluționarea într-un termen nerezonabil a dosarului menționat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8 și art. 13 CEDO, dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție, dispozițiile art. 1349 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția de netimbrare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 14.12.2022, instanța a admis excepția tardivității formulării întâmpinării și a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepții de ordine privată; a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive, calificând excepția inadmisibilității ca o apărare de fond, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul încheierii de ședință.

Prin sentința nr. 295/15.03.2023, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 40.500 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând despăgubiri pentru durata procesului penal.

Prin decizia nr. 1373/A/06.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata, către reclamant, a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri, daune morale, pentru durata procesului penal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1385 și 1386 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale și în natură a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, recurentul a precizat că prin formularea prezentului recurs nu solicită reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale prin reevaluarea situației de fapt pe baza elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Ceea ce invocă însă, este nesocotirea criteriilor care ar fi trebuit să stea la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suportat, criterii pe care le-a invocat prin cererea introductivă și pe care le-a dovedit, inclusiv prin proba testimonială.

Recurentul apreciază că în mod greșit instanța de apel a stabilit că cele dispuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situația din Cauza Vlad și alții împotriva României pot fi aplicate, mutatis mutandis, și în litigiul de față, întrucât privește o cauză civilă, în timp ce recurentul a fost parte într-o procedură penală timp de aproximativ 17 ani în care a fost încriminat și trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, a infracțiunii de grup infracțional organizat, constituirea unei organizații cu caracter fascist prevăzută de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 31/2002, promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe prevăzută de art. 5 teza a II a din O.U.G. nr. 31/2002, răspândirea sau vânzarea de simboluri fasciste prevăzută de art. 4 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 31/2002 și instigare la discriminare.

În instrumentarea acestui dosar s-au comis numeroase abuzuri, iar unul dintre cele mai flagrante a fost acela că Parchetul a recurs la mijloace care desconsiderau standardele actului de justiție, aducându atingere, în primul rând, prezumției de nevinovăție. Rechizitoriul întocmit în cauză a fost pus de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism integral la dispoziția presei, iar aceasta s-a grăbit, cum de altfel se premeditase, să-l ofere cititorilor. Practic, gradul de expunere la disprețul public în acest caz a fost maxim.

De asemenea, măsura sechestrului instituită și menținută timp de aproape 17 ani asupra proprietăților sale a privat recurentul de dreptul de a dispune de respectivele imobile în sensul valorificării sau extinderii acestora.

Instanța de apel a ignorat complet toate aceste aspecte, nesocotind în acest fel criteriile care au stat la baza cuantificării prejudiciului moral pe care recurentul l-a suportat.

Suma pretinsă și acordată de instanța de fond este una echitabilă, având în vedere că, potrivit atât jurisprudenței naționale, cât și europene, despăgubirea nu trebuie să fie una simbolică, cu atât mai mult cu cât, prin prezenta acțiune, au fost solicitate daune morale pentru durata nerezonabilă a desfășurării unui proces penal pe durata a aproape 17 ani în care recurentul a fost parte și în care nu s-a constatat vinovăția sa.

Recurentul a mai arătat că principiul ce se degajă din jurisprudența CEDO în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Așadar, fiind vorba de drepturi nepatrimoniale, în cazul acestora, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse, ceea ce prima instanță a și realizat.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

La data de 12.04.2024 (data înregistrării), recurentul a depus, personal, cerere de renunțare la judecata recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 406 C. proc. civ., cu solicitarea de a se lua act că renunțarea a fost formulată mai înainte de judecarea pricinii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra recursului de față, Înalta Curte constată următoarele:

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili respectivele drepturi.

Renunțarea la judecată este un act procesual de dispoziție, de care instanța trebuie să țină cont și care poate avea loc oricând în cursul judecății, putându-se face atât în primă instanță, cât și în căile de atac, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, cum este cazul în speță.

În acest sens, dispozițiile art. 406 C. proc. civ. rețin că "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."

Totodată, potrivit art. 406 alin. (4) C. proc. civ., "dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare."

Manifestarea de voință în sensul renunțării la judecata căii de atac este un act de dispoziție, o desistare a părții, prin care aceasta achiesează la hotărârea atacată.

În cauză, această manifestare de voință este neechivocă și reiese atât din cererea recurentului-reclamant de renunțare la judecarea recursului, formulată mai înainte de primul termen de judecată, respectiv la data de 12.04.2024 și depusă la dosar chiar de către acesta, dar și din susținerea orală făcută cu prilejul dezbaterilor, la care recurentul a fost prezent personal.

Respectând principiul disponibilității părților specific procesului civil și având în vedere poziția exprimată de recurent cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează a lua act de renunțarea la judecata cererii de recurs, având în vedere dispozițiile art. 494 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 406 C. proc. civ.

Prin urmare, cu referire la textele procedurale menționate anterior, Înalta Curte urmează ca, în aplicarea principiului disponibilității, să ia act de renunțarea recurentului-reclamant A. la judecata recursului împotriva deciziei nr. 1373/A din 6 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1373/A din 6 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.