ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 372/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București sub nr. x/2019 la data de 08.04.2019, ulterior declinată la Tribunalul București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru afectarea principiului dreptului la un proces echitabil atât din punctul de vedere al termenului nerezonabil, cât și din cel al modalității efective în care s-a judecat procesul. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii. La data de 13.09.2019, reclamantul a formulat o precizare de acțiune prin care a arătat că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de legiuitor, iar nu pe prevederile dreptului comun, astfel cum din eroare a indicat în acțiune. La termenul de judecată din data de 16.01.2020, excepția netimbrării a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, iar excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a inadmisibilității au fost unite cu fondul.

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 450/16.06.2020, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 362/A/03.03.2021, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9, art. 22 alin. (5) și (6), art. 36 C. proc. civ. și art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004. Așa cum reclamantul a indicat prin precizarea la acțiune formulată la data de 13.09.2019, pretențiile acestuia s-au întemeiat pe Legea nr. 303/2004, act normativ din perspectiva căruia instanța a analizat cererea de chemare în judecată. Având în vedere temeiul de drept al acțiunii și apărările formulate, rezultă că reclamantul a semnalat, în realitate, o eroare judiciară, referitor la care instanța de fond în mod corect a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, întrucât răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, prin soluția pronunțată de instanța de apel au fost încălcate principiul disponibilității părții, principiul specialia generalibus derogant și principiul electa una via.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, referitor la excepția de nulitate pentru neîncadrare invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi primită, aspectele învederate pe calea recursului privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar cele privind aplicarea greșită a prevederilor art. 9, art. 22 alin. (5) și alin. (6), art. 36 C. proc. civ. putând fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile formulate de către recurent, Înalta Curte constată că acestea vizează nelegalitatea hotărârii instanței de apel pe de o parte, din perspectiva unor chestiuni procedurale legate de o pretinsă încălcare a principiului disponibilității, principiului specialia generalibus derogant și principiului electa una via, iar pe de altă parte, din perspectiva unei pretinse încălcări a normei de drept material reprezentată de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, recurentul susține că trimiterea spre rejudecare pentru analizarea cererii de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor dreptului european s-ar fi realizat cu neluarea în considerare a precizării formulate de către reclamant la data de 13.09.2021 în sensul că acesta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 303/2004. Cu alte cuvinte trimiterea la analiza dispozițiilor legale comunitare s-ar fi făcut peste voința părții de a-i fi soluționată cererea din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 303/2004, aspect de natură să eludeze principiul disponibilității. De asemenea, în opinia recurentului, o astfel de analiză înfrânge principiile specialia generalibus derogant și electa una via, în condițiile în care reclamantul a indicat o lege specială ca temei juridic al cererii sale și a optat să-și realizeze pretențiile într-o procedură specifică, derogatorie de la dreptul comun. Pe cale de consecință, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare au fost încălcate, întrucât prin soluția de trimitere spre rejudecare au fost înlăturate de la aplicare. Contrar susținerilor recurentului, principiul disponibilității nu a fost încălcat în cauză, întrucât prin cererea introductivă de instanță reclamantul a arătat în mod expres că "temeiul de drept al prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă, în mod primordial, dreptul european (Convenția Europeană a Drepturilor Omului...art. 6 și 13)..." și că se impune înlăturarea art. 96 alin. (2)-(4) din Legea nr. 303/2004, întrucât "...este contrar dreptului UE...". Prin precizarea la acțiune formulată la 13.09.2019, reclamantul a învederat că "...temeiul de drept al acțiunii formulate îl reprezintă-pe lângă dispozițiile dreptului european în materie și cele ale Constituției României...inclusiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de către legiuitor, urmând a fi înlăturate de la soluționarea cauzei dispozițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pe care, dintr-o eroare, le-am invocat în cererea de chemare în judecată..." Instanța de fond a ignorat acest aspect și a analizat situația dedusă judecății exclusiv în temeiul dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004. Astfel, prima instanță a omis a analiza pretenția dedusă judecății și din perspectiva normelor de drept comunitar evocate de partea reclamantă. În virtutea principiului disponibilității, reclamantul a solicitat instanței, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin precizarea la acțiune, să analizeze pretențiile deduse judecății, cu prioritate, în temeiul art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța era datoare să se pronunțe în conformitate cu această dublă învestire. Pronunțându-se exclusiv în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ce privește acordarea despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului și a respins acțiunea, ca inadmisibilă, în ce privește acordarea despăgubirilor pentru pretinsele erori judiciare existente în procedura anterioară. Astfel, este evident că dreptul la un proces echitabil al reclamantului a fost încălcat, câtă vreme în cauză nu se poate stabili dacă această soluție, a primei instanțe, este conformă sau nu cu normele comunitare invocate de către reclamant ca temei juridic principal al cererii sale. Rezultă că sub acest aspect soluția instanței de apel este legală, fiind dată tocmai în respectarea principiului disponibilității despre care recurentul, în mod eronat și neîntemeiat susține că ar fi fost încălcat. În ce privește pretinsa încălcare a principiilor specialia generalibus derogant și electa una via, cu consecința încălcării și a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită. Înalta Curte reține, în contradicție cu susținerile recurentului, că reclamantul nu a ales să își valorifice pretențiile într-o procedură exclusivă și specială, pentru a fi incidente principiile a căror încălcare se pretinde a fi fost realizată, ci a invocat un dublu temei juridic: în principal, dreptul european, art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apoi dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Prin precizarea la acțiune reclamantul nu a renunțat la aplicarea dispozițiilor Convenției menționate, ci a alăturat acestora prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind eroarea judiciară. Recurentul pretinde că în mod corect instanța de fond a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive (în ce privește acordarea despăgubirilor pentru depășirea duratei rezonabile), însă procesul referitor la care reclamantul a solicitat acordarea compensațiilor pentru durata nerezonabilă s-a desfășurat începând cu data de 01.02.2010, moment la care nu era în vigoare procedura reglementată de art. 524 și urm. C. proc. civ. privind contestația la tergiversare, astfel încât partea nu avea la îndemână în dreptul intern pârghiile juridice de a deduce judecății instanței aspectele privind durata nerezonabilă a procesului. În acest context, așa cum în mod corect a observat instanța de apel, revenea Statului Român obligația de a institui, pe cale legislativă, o procedură specială de valorificare a dreptului justițiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, câtă vreme dreptul părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ atât prin dispozițiile constituționale, cât și prin alte dispoziții legale cuprinse în acte normative speciale. În lipsa remediului legislativ efectiv de asigurare a respectării dreptului la un proces echitabil astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, revine instanței de judecată rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului, iar un astfel de demers nu poate fi exercitat decât în contradictoriu cu cel care nu și-a respectat obligația de a asigura cadrul judiciar specific unor asemenea situații (instituirea unei proceduri speciale de valorificare a dreptului justițiabilului de a se plânge de durata excesivă), respectiv Statul Român. Cum în perioada de referință pentru care s-au solicitat despăgubiri pentru durata nejustificată a procedurii judiciare nu a existat o asemenea procedură specială, în mod corect instanța de apel a apreciat că statuarea tribunalului în sensul că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă contravine dispozițiilor art. 6 și 13 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Recurentul mai pretinde că în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității (în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru eroarea judiciară) însă, raportat la soluția instanței de apel, nu aceasta este problema supusă controlului judiciar. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a făcut aprecieri proprii cu privire la caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii, ci a constatat doar că, în absența considerentelor care să releve examinarea cauzei și din perspectiva normelor convenționale invocate de către reclamant în mod expres atât în cererea de chemare în judecată, cât și în precizarea la acțiune, hotărârea primei instanțe este nemotivată în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În aceste context, nu se pune problema încălcării, de către instanța de apel, a dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, întrucât această instanță nu a procedat la o verificare a incidenței sau condițiilor acestui text legal, ci doar a sancționat omisiunea primei instanțe de a analiza pretențiile deduse judecății din perspectiva dreptului european invocat în susținerea acestora. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 362/A din 3 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.