ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 322/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 4 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 12.521.000 euro (57.972.230 RON), cu titlu de daune materiale și a sumei de 100.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 C. civ. La termenul din 11 decembrie 2018, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 1373 și art. 1357 C. civ.

Judecata la fond și hotărârea Tribunalului București La 6 februarie 2018, numitul C. a depus cerere de intervenție principală, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei solicitate de reclamant, în cuantum de 1/2 către acesta și 1/2 către sine. Prin cererea depusă la 26 aprilie 2018, C. a menționat că înțelege să renunțe la soluționarea cererii. La 3 mai 2018, pârâta a depus întâmpinare la cererea de intervenție principală, solicitând respingerea acesteia, ca inadmisibilă. Prin întâmpinarea la cererea principală, depusă la aceeași dată, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar, ulterior, excepția lipsei calității procesuale pasive prin cererea depusă la 13 septembrie 2018. Prin încheierea din 19 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă; a luat act de renunțarea numitului C. la judecata cererii de intervenție principale. Prin sentința nr. 1033 din 15 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, obligându-l pe acesta la plata sumei de 16.596,93 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 1769 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1033 din 15 mai 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.; în baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, a stabilit că rămâne în sarcina statului contravaloarea taxei judiciare de timbru de care apelantul-reclamant a beneficiat de ajutor public judiciar, sub forma reducerii cuantumului acesteia.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1769 din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept substanțial referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, reținând că recurentul are calitate procesuală, că există faptă ilicită, însă a considerat că nu există legătura de cauzalitate între aceasta și prejudiciu, astfel că nu a procedat la analiza susținerilor recurentului cu privire la prejudiciul suferit. Susține că recursul vizează partea din hotărâre referitoare la inexistența legăturii de cauzalitate și existența prejudiciului. Arată că recurentul avea drept de semnătură asupra conturilor societății, aspect ce rezultă din încheierea penală din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. x/2020, încheiere definitivă, care se impune cu putere de lucru judecat; instanța penală a reținut că recurentului i-a fost falsificat dreptul de semnătură asupra contului bancar al societății D. S.R.L., în care deținea calitatea de asociat unic și administrator, fiindu-i creat prejudiciul ce constă în contravaloarea plății sumelor aferente dreptului de dividende al asociaților către terți față de care societatea nu avea vreo obligație de plată. Învederează că încheierea penală menționată răstoarnă prezumția de legalitate și puterea de lucru judecat din considerentele sentinței civile nr. 1871/2017 și ale deciziei civile nr. 229/2019 prin care s-a reținut, în mod definitiv că, la 21 ianuarie 2015, recurentul nu putea dispune efectuarea operațiunilor din cont decât împreună cu semnătura administratorului C.. Referitor la sumele pe care recurentul avea dreptul să le retragă din conturile societății, învederează că instanțele de fond și de apel au ignorat Hotărârea AGA nr. 51/2012 de distribuire a dividendelor, prin care s-a născut în patrimoniul său dreptul de creanță în sumă de 11.542.907,62 RON împotriva societății. Susținând că motivarea hotărârii recurate este contradictorie, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că ambii administratori aveau drepturi depline pentru reprezentarea societății, iar, pe de altă parte, că recurentul nu avea dreptul de a efectua operațiuni asupra conturilor societății, în absența semnăturii celuilalt asociat. Recurentul arată că, luând în considerare statuările instanței de apel, în sensul că obiectul cauzei nu este reprezentat de relațiile celor doi administratori cu privire la dreptul de administrare, motivarea este contradictorie, neputându-se concilia, în mod logic deplinătatea drepturilor de administrare a ambilor administratori cu limitarea dreptului unui singur administrator (recurentul) de a efectua anumite operațiuni.

Apărările formulate în cauză Intimata B. a formulat întâmpinare la 22 aprilie 2021, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma nedepunerii cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 490 alin. (1), coroborat cu art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recursul fiind depus la Tribunalul București. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, la 10 mai 2021, prin care a menționat că, în speță, nu este aplicabil art. 490 alin. (1) C. proc. civ., ci art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, care nu prevede sancțiunea nulității recursului pentru ipoteza în care cererea de recurs a fost depusă la o altă instanță față de cea a cărei hotărâre se atacă, nulitatea invocată putând fi virtuală, iar nu expresă.

Procedura de filtru Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 martie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată, spre soluționare, Completului nr.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Intimata B. S.A. a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, pronunțată în camera de consiliu, recursul a fost admis, formal, în principiu, urmând a fi supuse dezbaterii contradictorii, atât nulitatea cererii de recurs, din perspectiva neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., cât și fondul, fiind stabilit termen în ședința publică din 10 februarie 2022 pentru soluționarea acestora. La această dată Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra cauzei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că atât excepția nulității recursului cât și recursul sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. Cu privire la excepția nulității recursului pentru nedepunerea cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, respectiv Curtea de Apel București (în speță aceasta fiind depusă la Tribunalul București) se pune în discuție incidența în speță a dispozițiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. sau a dispozițiilor art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013. Potrivit art. 490 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității (...). După cum se poate lesne observa, acest text legal prevede sancțiunea expresă a nulității cererii de recurs în cazul în care aceasta nu este depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă. Aceste dispoziții nu au fost aplicate în perioada 15.02.2013-01.01.2019, întrucât prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (în vigoare începând cu data de 15.02.2013), la art. XIII s-a stabilit că Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, privitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 se aplică dispozițiile art. XIV-XVII. Acest termen a fost prorogat până la data de 1 ianuarie 2019, conform art. I din Ordonanța de urgență nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ordonanță respinsă prin Legea nr. 260/2021 din 29 octombrie 2021. Se remarcă faptul că, spre deosebire de prevederile C. proc. civ. care cuprindea dispoziții de pregătire a dosarului de către instanța a cărei hotărâre era atacată (cum ar fi cele de la art. 490 alin. (2) ce făceau trimitere la art. 471 alin. (3) și următoarele), cele ale Legii nr. 2/2013 au amânat aplicarea acestei proceduri, dispunând în continuare verificarea și comunicarea căilor de atac de către instanța de control judiciar, până la 1 ianuarie 2019. Ulterior, prin Legea nr. 310/2018 s-a prevăzut procedura de înaintare a dosarului, împreună cu cererile de apel sau recurs, după caz instanței de control judiciar. Potrivit art. 24 și 25 din C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. Raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 04.12.2017, față de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile art. XVII alin. (1) din același act normativ, conform cărora "Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă". Spre deosebire de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 15.02.2013, dispozițiile incidente în speță nu mai prevăd în mod expres sancțiunea nulității, neputându-se considera că este o simplă omisiune a legiuitorului, ci chiar o opțiune expresă a acestuia, care a apreciat că, în condițiile în care art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 este aplicabil proceselor în care nu se mai procedează la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă, depunerea la o altă instanță a căii de atac nu atrage, de plano, nulitatea actului de procedură. De altfel, opțiunea legiuitorului privind înlăturarea sancțiunii nulității reiese și din dispozițiile art. XIV alin. (1) din Legea nr. 2/2013, care prevăd că "Apelul și, când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă", cu conținut diferit față de prevederile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 15.02.2013, conform cărora "Apelul și, când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității". Prin amânarea reglementărilor privind pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă, legiuitorul a apreciat că nerespectarea regulilor de procedură privind depunerea căilor de atac nu este de natură a afecta bunul mers al justiției, în așa măsură încât să fie atașată dispoziției procedurale o nulitate necondiționată, expres prevăzută de lege. Ca atare, în speță neaflându-ne într-un caz de nulitate necondiționată cum ar fi cele prevăzute de art. 176 C. proc. civ., suntem în situația unei nulități condiționate, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 175 C. proc. civ., potrivit cărora, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Or, prin depunerea căii de atac la Tribunalul București nu se poate aprecia că s-a cauzat intimatei vreo vătămare câtă vreme cererea a fost înregistrată potrivit dispozițiilor legale în materie și înaintată, împreună cu dosarul cauzei instanței de control judiciar, la momentul pronunțării prezentei decizii fiind urmată aceeași procedură care ar fi fost aplicată și în cazul în care cererea ar fi fost depusă direct la Curtea de Apel București. Pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția nulității cererii de recurs. Cu privire la recursul declarat în cauză de către reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1769A din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, se constată că în cuprinsul memoriului de recurs, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, urmează a fi expusă situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanța anterioară ca urmare a administrării și interpretării probelor în cauză, operațiune care nu mai poate fi supusă controlului judiciar față de cazurile de casare expres și limitativ prevăzute, doar pentru motive de nelegalitate, de art. 488 C. proc. civ.,. Astfel, a arătat instanța de apel că societatea D. S.R.L. avea la momentul petrecerii faptelor ce fac obiectul prezentului dosar doi asociați și doi administratori cu cote egale și drepturi depline pentru reprezentarea societății, reclamantul A. și C.. La data de 15.02.2008 s-a depus la dosarul juridic al societății (aflat în evidențele B.) o fișă cu specimene de semnături, ambii asociați având drept de reprezentare și de acces la conturile societății cu semnătură primă. Ulterior, în anul 2012, a avut loc o nouă actualizare a datelor de identificare ale societății, fiind depusă de către reprezentanții acesteia inclusiv o nouă fișă cu specimenele de semnături în care se preciza că administratorul C. are drept de semnătură primă și poate dispune singur asupra conturilor deschise de societate la bancă, în timp ce administratorul A. avea drept de semnătură valabilă doar împreună cu semnătura celui de al doilea administrator. La data de 21.01.2015 reclamantul, în calitate de persoană fizică, s-a prezentat la pârâta B. prezentând un ordin de plată al sumei de 11.542.907,62 RON din contul societății D. S.R.L., fiind refuzat de funcționarul bancar pe motiv că pentru efectuarea de operațiuni asupra contului era necesară semnătura ambilor asociați, concluzie dedusă din lista cu specimenele de semnătură necesare pentru procesarea plăților dispuse de emitentul ordinului societatea D.. Deși banca pârâtă recunoaște că au existat nereguli în procesarea listelor cu specimenele de semnătură referitoare la clientul S.C. D. (cele două exemplare originale, pe suport material, prezentând modificări), Curtea a constatat că, față de fișa cu specimenele de semnături introdusă în sistemul electronic al băncii "specsmen", administratorul și asociatul A. nu avea la data de 21.01.2015 dreptul de a dispune efectuarea de plăți prin semnătura sa unică în numele societății și din conturile acestuia. Recurentul încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Astfel, încearcă să răstoarne concluzia instanței de apel în sensul că nu avea drept de semnătură în bancă, invocând puterea de lucru judecat a încheierii din data de 17.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, din care susține că rezultă că toate documentele relative la schimbarea specimenelor de semnătură și puterile asociate acestora din anul 2012 sunt bazate pe falsuri și prin urmare, singura fișă cu semnături care nu este contestată de niciuna dintre părți și care îndeplinește toate rigorile legale este cea din anul 2008 prin care ambii administratori aveau drept de semnătură unic și în baza căruia recurentul putea să opereze în bancă tranzacția ce i-a fost refuzată. Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. Înalta Curte reține că încheierea din data de 17.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Galați, prin care judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a admis plângerea formulată de către petentul A., a desființat Ordonanța de clasare nr. 1168/P/2015 din data de 07.05.2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați și a trimis cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 28 C. proc. pen. care statuează că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nefiind o hotărâre penală prin care s-a statuat cu privire la pretinsa faptă ilicită invocată în prezenta cauză de către reclamant în prezenta cauză, aceea de a gestiona greșit evidențele fișelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR. Instanța de apel a constatat că, din contră, se bucură de autoritate de lucru judecat considerentele sentinței civile nr. 1871/2017 pronunțată de Judecătoria Galați în dosar nr. x/2015 și ale deciziei civile nr. 229/2019 pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă în același dosar, care confirmă în mod definitiv faptul că la data de 21.01.2015 asociatul administrator A. nu putea dispune efectuarea operațiunilor din cont decât împreună cu semnătura administratorului C., astfel încât refuzul executării biletului la ordin a avut la bază lipsa calității și împuternicirii acestuia de a efectua operațiuni asupra conturilor societății pe baza unei singure semnături. Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că încheierea penală menționată ar răsturna prezumția de legalitate și puterea de lucru judecat din considerentele sentinței civile nr. 1871/2017 și ale deciziei civile nr. 229/2019, de care instanța de apel a ținut cont atunci când a stabilit că, la 21 ianuarie 2015, reclamantul nu putea dispune efectuarea operațiunilor din cont decât împreună cu semnătura administratorului C.. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat ca motiv de casare prin cererea de recurs, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, chiar și în condițiile în care s-ar da eficiență încheierii din data de 17.11.2020, care nu a format obiectul analizei instanței de apel nefiind depusă la dosar la data pronunțării deciziei atacate nr. 1769A din 10 decembrie 2020 (recurentul susținând că i-a fost comunicată ulterior, de abia la data de 17.12.2020), nu se poate considera că cele statuate în cadrul hotărârii ce face obiectul prezentului control judiciar ar contraveni considerentelor acesteia. Organele de cercetare penală au constatat că fișele de specimene de semnături pe suport material înregistrate la B. S.A. Sucursala Galați cu nr. 790 din 06.02.2012, numerotate cu,.1" și "2", conțin modificări ale mențiunilor scrise la rubrica "Tip de semnătură" atât în dreptul numelui A. cât și în dreptul numelui C. ce constau în suprapunerea traseelor grafice ale majusculelor "E" și "A", dar a treia fișă cu specimene de semnături, ce există doar în forma scanată în aplicația internă a băncii- E., ce reprezintă copia paginii a doua a fișei de semnături și este semnată la rubrica "Semnătură Client/Reprezentant" doar de A., nu prezintă modificări. Conform acestei fișe, C. are drept de semnătura tip "E" - semnătură unică, iar A. are semnătura tip "A" - valabilă doar împreună cu o altă semnătură de tip A. Judecătorul de cameră preliminară a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru a completa urmărirea penală, motivul determinant, cu referire la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută de art. 320 C. pen., fiind acela că prin Decizia nr. 18/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 185 alin. (2) C. pen., astfel că în mod greșit s-a apreciat că nu pot fi efectuate cercetări sub aspectul comiterii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, întrucât fișele cu specimene de semnături înregistrate la B. sunt verificate de către funcționarul bancar. Or, așa cum s-a arătat anterior, fapta ilicită imputată băncii de reclamant nu este aceea de fals, ci aceea că a gestionat greșit evidențele fișelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR, aspect reținut de către instanța de apel și necontestat prin cererea de recurs. Prin decizia atacată, Curtea de Apel a reținut că atât timp cât exemplarul fișei scanate în sistemul electronic al băncii "E." și exemplarul fișei pe suport material (chiar cu îngroșări și ștersături care demonstrează o posibilă alterare a conținutului acestora) erau indubitabil în sensul că doar administratorul C. avea drept de semnătură primă, în timp ce administratorul A. nu putea dispune de unul singur un ordin de plată din contul societății D., refuzul executării de către bancă a ordinului de plată era legal și avea caracterul unei fapte licite care întrerupea orice legătură de cauzalitate între fapta ilicită de a ține incorect evidența specimenele de semnături ale reprezentanților societății D. și prejudiciile invocate de persoana fizică A. în calitate de beneficiar al ordinului de plată din data de 21.01.2015. Ca atare, independent de alterarea celor două fișe pe suport material, împrejurare invocată de recurent în cauza penală, în analiza dreptului de semnătură al reclamantului instanța de apel s-a raportat la înscrisul scanat în sistemul electronic al băncii, care nu suferea modificări și asupra căruia nu poartă reluarea cercetărilor penale, precum și la concluziile procesului derulat în fața instanțelor din județul Galați în sensul că banca trebuia să permită efectuarea operațiunilor în conformitate cu specimenele de semnături regăsite în sistemul electronic al băncii, "E." care nu îi dădeau dreptul administratorului A. să dispună prin semnătură primă cu privire la banii aflați în conturile societății. Ca urmare a interpretării probatoriilor administrate în cauză instanța anterioară a ajuns la concluzia că nu există o hotărâre judecătorească sau o altă probă din care să reiasă că, la momentul întocmirii ordinului de plată, apelantul reclamant ar fi fost împuternicit de societate, în calitate de administrator al acesteia, să efectueze operațiuni asupra conturilor fără a fi necesară semnătura celui de al doilea administrator. Cum aceste concluzii sunt în concordanță cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile prezentate de părți instanței de apel și nu încalcă nici statuările ulterioare, nefinalizate, ale instanței penale, vor fi respinse criticile recurentului încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs l-a constituit susținerea că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept substanțial referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, atunci când a considerat că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, astfel că nu a procedat la analiza susținerilor recurentului cu privire la prejudiciul suferit, aspecte încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Deși nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurentul are în vedere dispozițiile referitoare la întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, recursul vizând doar partea din hotărâre referitoare la inexistența legăturii de cauzalitate și a prejudiciului. Așa cum s-a arătat anterior, situația de fapt stabilită de instanțele de fond a statuat că la nivelul anului 2015 administratorul A. avea drept de semnătură și putea reprezenta societatea în raporturile cu banca doar alături de semnătura celui de al doilea administrator C. și că ordinul de plată din 21.01.2015 nu avea semnătura ambilor administratori și nu putea fi operat de bancă. Ca atare, Curtea de apel a concluzionat că, deși există o faptă ilicită a băncii de a ține evidențele fișelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR, nu s-a demonstrat că există legătură de cauzalitate între aceasta și prejudiciul afirmat de persoana fizică A., deoarece grefarea refuzului de plată a ordinului pe lipsa dreptului de primă semnătură a administratorului A. întrerupe legătura de cauzalitate invocată de reclamant. Astfel, în mod corect a apreciat instanța de apel că legătura de cauzalitate ar fi existat dacă ordinul de plată din 21.01.2015 ar fi fost refuzat la plată deși era semnat de ambii administratori sau era semnat de administratorul care avea drept de semnătură primă, ceea ce nu a fost cazul în speță. Reclamantul susține că aceste considerente sunt nelegale întrucât prin încheierea pronunțată în data de 17.11.2020, instanța penală a reținut că i-a fost falsificat dreptul de semnătură asupra contului bancar al societății D. S.R.L. unde avea calitatea de asociat unic si administrator cu puteri depline, pretinzând că la momentul întocmirii ordinului de plată, singurele documente valabile referitoare la dreptul de semnătură erau cele din anul 2008, cele din 2012 fiind toate false. Or, instanța penală nu a statuat în mod expres și definitiv asupra existenței infracțiunii de fals a exemplarului scanat în evidențele băncii și nici reclamantul nu a făcut dovada că avea drept de primă semnătură, neputându-se înlătura, de plano, situația intervenită în anul 2012, prin care cei doi administratori au convenit actualizarea modalității în care se puteau dispune plăți din contul bancar al societății. Raportat la situația de fapt deja stabilită, Înalta Curte constată că, într-adevăr, fapta pârâtei de nu a ține evidențele fișelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR nu reprezintă cauza prejudiciului pretins creat reclamantului, constând în încasarea cu întârziere și doar a unei părți din dividendele la care ar fi avut dreptul, nefiind întrunite astfel dispozițiile art. 1349, 1357, 1358 C. civ., potrivit cărora pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul și existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită. Cum în speță a lipsit una dintre aceste condițiii, în mod corect nu a mai fost stabilită existența prejudiciului pretins de reclamant, cele arătate anterior făcând inutilă analizarea în concret a cuantumului prejudiciului moral și material invocat de reclamant, respectiv a sumelor pe care recurentul avea dreptul să le retragă din conturile societății, în baza Hotărârii AGA nr. 51/2012 de distribuire a dividendelor, astfel încât nu pot fi primite niciuna dintre criticile încadrate de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Susținând că motivarea hotărârii recurate este contradictorie, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că ambii administratori aveau drepturi depline pentru reprezentarea societății, iar, pe de altă parte, că recurentul nu avea dreptul de a efectua operațiuni asupra conturilor societății, în absența semnăturii celuilalt asociat, neputându-se concilia, în mod logic, deplinătatea drepturilor de administrare a ambilor administratori cu limitarea dreptului unui singur administrator (recurentul) de a efectua anumite operațiuni, aceste critici fiind încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Sub acest aspect se constată că la pagina 7 paragraful 3 al deciziei atacate s-a menționat: Curtea constată că societatea D. avea la momentul petrecerii faptelor ce fac obiectul prezentului dosar doi asociați și doi administratori. Este vorba de reclamantul A. și de domnul C., ambii asociați având cote egale și fiind administratori cu drepturi depline pentru reprezentarea societății. Deși ambii asociați erau administratori ai societății, în contractul dintre bancă și societatea D. se prevedea că administratorul C. avea drept de semnătură de tip "E", adică semnătură primă, iar administratorul A. avea drept de semnătură de tip "A" (adică semnătură valabilă doar împreună cu altă semnătură). Recurentul consideră că este incompatibilă noțiunea de administratori cu drepturi depline cu limitarea dreptului unui singur administrator (recurentul) de a efectua anumite operațiuni. Or, prevederile statutare și actele care stabilesc puterile de care se bucurau cei doi administratori sunt distincte de modul în care aceștia au înțeles să desfășoare relațiile contractuale cu banca pârâtă și nu fac obiectul litigiului de față, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel. Așa cum just a remarcat instanța anterioară, refuzul de plată a ordinului emis de A. nu a avut la bază inadvertențele dintre fișa cu specimene de semnătură (scriptică materială) și reflectarea informativă a aceleiași fișe, ci lipsa dreptului de semnătură/împuternicirii reclamantului cu privire la efectuarea de operațiuni asupra contului societății comerciale D., iar dovada dreptului de semnătură primă în contra evidențelor bancare electronice putea fi făcută prin hotărâre judecătorească, dacă ar fi existat un litigiu între asociații/administratorii societății cu privire la acest aspect, ceea ce, de asemenea, nu a fost cazul. Având în vedere că instanța de apel a făcut distincție între modul în care asociații au stabilit împărțirea dreptului de administrare al societății și modul în care cei doi administratori s-au înțeles a reprezenta societatea în relațiile cu terții, respectiv cu banca pârâtă, nu se poate aprecia că sunt contradictorii considerentele hotărârii atacate. Față de cele expuse anterior se observă că, susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent reținută în considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, nefiind aplicabile nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Față de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1769A din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga pe recurent la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei". Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, constată că onorariul fixat de intimată cu apărătorul său de 15.695 RON este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 10000 RON, cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță. PENTRU ACESTE MOTIVE,