ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 302/2022

Ședința publică din data de 09 februarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București, la data de 13 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții, în solidar, la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 euro pentru întregul prejudiciu moral produs prin atingerea gravă adusă onoarei și demnității prin campania de presă pe care au susținut-o împotriva sa în luna iunie 2014; totodată, a solicitat să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2205/2015 din 18 martie 2015, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâtii B., C. și D., în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19 mai 2015, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 15 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța a pus în discuție excepțiile invocate de pârâtul C., respectiv lipsa capacității de folosință și lipsa calității procesuale pasive, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., invocată prin întâmpinare.

Instanța, după deliberare, a respins excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei C., ca neîntemeiată, constatând că nu s-au depus înscrisuri în susținerea acestei excepții. A apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. este o apărare de fond de care se va ține seama la dezlegarea pricinii.

Totodată, tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. reprezintă o apărare de fond.

La același termen de judecată, pârâtul B. a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar instanța a rămas în pronunțare asupra acestei excepții și a amânat pronunțarea la data de 18 decembrie 2015.

Prin încheierea din 18 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța a amânat pronunțarea la 21 decembrie 2015.

Prin încheierea din 21 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul B. și a acordat termen în vederea continuării judecății la data de 19 ianuarie 2016.

Prin sentința civilă nr. 627 din 24 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâții B. și D., în cuantum de 1.000 RON fiecare, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta A. și apel incident pârâții C. și D..

Prin decizia civilă nr. 1025A din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul principal formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu apelanții-pârâți C. și D. și cu intimatul-pârât B., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâții C. și D. la plata sumei de 2000 Euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

A înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâtul D..

A menținut dispozițiile de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâtul B. și de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către acest pârât.

A respins apelul incident formulat de apelanții-pârâți C. și D., împotriva sentinței civile nr. 627 din 24 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A respins apelul incident formulat de apelanții-pârâți C. și D., împotriva încheierilor din 15 decembrie 2015, 18 decembrie 2015 și 21 decembrie 2015, ca inadmisibil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A. și pârâții C. și D., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 1221 din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile formulate de reclamanta A. și de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 1025 A din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

În rejudecare după casare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1576 A/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 627/24.05.2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015; a respins, ca nefondate, apelurile incidente formulate de apelanții-pârâți C. și D., împotriva sentinței civile nr. 627/24.05.2016 și a încheierilor de ședință din 15.12.2015, 18.12.2015 și 21.12.2015, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu intimatul-pârât B..

Împotriva deciziei civile nr. 1576 A/2020 din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., la data de 8 martie 2021, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris (dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotătârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului principal și a admiterii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea recursului, recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din cauza unor grave erori în care s-a aflat instanța de apel asupra aspectelor esențiale ale cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că analiza întregii cauze s-a făcut prin raportare la calitatea de ziariști – autori ai articolelor incriminate a pârâților D. și C., deși, așa cum a arătat prin cererea introductivă, cele două articole care au stat la baza acțiunii, și anume "Scandal la Consulatul României de la Tel-Aviv" (23 iulie 2014) și "Cine dorește mușamalizarea cazului A.?" (30 iunie 2014) nu au fost semnate de niciun ziarist, fiind anonime, situație în care a chemat în judecată pe pârâții C., entitate juridică cu sediul în Israel, și pe Directorul general și redactor șef D..

În continuare, a arătat că instanța s-a aflat într-o gravă eroare de fapt și în ceea ce privește articolele care au stat la baza acțiunii, conducând la o motivare contradictorie; după ce la fila x instanța a identificat, în mod corect, cele două articole incriminate în acțiune, ulterior, în momentul analizei caracterului ilicit al faptei, instanța a făcut referire la un alt articol, la fila x paragraful 9, care se referă la "activitatea desfășurată necorespunzător cu privire la taxele plătite în vederea obținerii serviciilor de stare civilă", făcând trimitere la un alt articol apărut în numărul din 30 octombrie 2014 al aceluiași ziar, la câteva luni după publicarea articolelor incriminate în acțiune; această eroare se repetă în motivare, la fila x ultimele 4 paragrafe, în care instanța s-a referit pe larg la problema așa-ziselor chitanțe false, în realitate falsuri preconstituite de martorul E., care nu au făcut obiectul cauzei.

Astfel, instanța, aflându-se în confuzie cu privire la obiectul cauzei și cronologia evenimentelor, a apreciat că nu se poate reține caracterul ilicit al faptelor pe baza interpretării unor evenimente ulterioare care nu au fost deduse judecății.

A mai arătat recurenta că motivarea este contrară probelor administrate în cauză, fiind străină de natura pricinii întrucât, pe de-o parte, la fila x paragraful 6 instanța a reținut că "jurnaliștii" și-au respectat obligația de a informa corect și obiectiv opinia publică asupra temelor de interes general, "având în vedere că existau numeroase reclamanții cu privire la activitatea desfășurată", fără a explica cum a ajuns la această concluzie, având în vedere că, din adresa nr. x/27.06.2017 emisă de MAE – Direcția Relații Consulare, rezultă că singurele reclamații au fost făcute de E. (martorul din dosar) și de D. și B.; așadar, contrar celor susținute în decizia atacată, nu au existat reclamații la adresa activității de consul a A., cu excepția celor două anterior menționate. Pe de altă parte, concluzia de la fila x ultimul alineat, că în urma controlului MAE ar fi fost identificată o chitanță falsă nu se bazează pe nicio probă din dosar.

O altă critică a recurentei a fost aceea că instanța nu a răspuns motivului de apel privind solicitarea de înlăturare a depoziției martorului E., în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., și nici motivului privind etichetarea sa ca antisemită, deși aceste susțineri ale pârâților i-au compromis cariera în Israel, unde se afla de 5 ani, motivarea instanței având la bază exclusiv considerații de ordin general, chestiuni de natură pur juridică, fără o analiză efectivă a probelor și a afirmațiilor grave din cuprinsul celor două articole, precum și a naturii informațiilor din articole.

Instanța de apel a fost în eroare și în privința faptei ilicite imputate pârâtului B., stabilind, în afara oricăror probe, că pe site-ul personal a fost publicat articolul în cauză, urmărind "o consultare rapidă a electoratului său", ceea ce nu s-a probat și nu s-a susținut în proces, fiind prima dată când se face această afirmație.

Cu privire la prezentarea unor informații din viața privată, instanța de apel a apreciat că acestea nu se circumscriu interesului public, însă nu s-a pronunțat pe critica de la punctul 3 din motivele de apel care privește tocmai acest aspect; odată admisă corectitudinea susținerilor apelantei în privința caracterului privat al informațiilor prezentate, instanța a admis implicit și critica reclamantei față de sentința pronunțată la fond, astfel că nu a explicat de ce a respins motivele de apel pe acest aspect.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a ausținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la problema de drept soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, prin decizia de casare nr. 1221 din 13 iunie 2019, în care s-a reținut că, în cauză, trebuie analizată incidența art. 1353 C. civ. referitor la exercițiul abuziv al drepturilor, în sensul că trebuie stabilit dacă fapta prejudiciabilă a pârâtului B. a fost săvârșită în exercitarea normală și legală a unui drept subiectiv. Or, motivarea instanței pe acest aspect nu are în vedere cele stabilite prin decizia de casare, instanța reținând că va avea în vedere exclusiv dispozițiile art. 1349 C. civ., demers contrar celor stabilite de Înalta Curte, problema de drept dezlegată fiind obligatorie în rejudecare.

A mai susținut recurenta, în susținerea acestui motiv de casare, că, în cauză, nu este aplicabilă, în favoarea pârâtului C., jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nici Decizia CNA 220/2011 (Codul audiovizualului).

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene se aplică conform art. 1 din Convenție, oricărei persoane aflate sub jurisdicția Înaltelor Părți Contractante, or, C. funcționează în Israel, stat care nu este membru al Consiliului Europei.

Nu este aplicabilă nici Decizia CNA nr. 220/2011, întrucât, în cauză, sunt în discuție două articole din presa scrisă, nu audiovizuală, pârâtul C. neaflându-se sub autoritatea CNA din România, întrucât își desfășoară activitatea în Israel, iar printr-o decizie a CNA nu se pot restrânge drepturi și libertăți fundamentale, fiind contrar art. 56 din Constituție.

O altă critică a recurentei a fost aceea că instanța nu a mai analizat aplicabilitatea art. 7 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și a Recomandării R7/2002 referitoare la dreptul jurnalistului de a nu divulga sursele de informare, deși tocmai acesta a constituit temeiul rejudecării, alături de evaluarea declarației martorului E. și efectele ordonanței de clasare, neanalizate în rejudecare.

Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1349, art. 1351 și art. 1352 din C. civ., când a reținut că afirmația "individă antisemită" nu aparține jurnaliștilor, ci altor persoane, fiind redate de aceștia în cuprinsul articolelor, neputându-se angaja răspunderea civilă delictuală a jurnaliștilor pentru afirmațiile menționate (pag. 20 paragraful 4 din decizia atacată).

De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit art. 1349 C. civ., în ceea ce privește fapta pârâtului B., în rejudecare, reținând că este reprobabilă folosirea antetului Parlamentului României pe un document privat, conferind acestuia aparența unui document oficial, și că această acțiune nu este contrară ordinii sociale; în privința acestui pârât, instanța nu a respectat dezlegarea dată prin decizia de casare, instanța făcând aprecieri vădit părtinitoare, deși ar fi trebuit să se limiteze la aplicarea unor norme de drept material.

Instanța de apel a reținut că acest pârât a acționat în afara dispozițiilor legale invocate de reclamantă, respectiv art. 1349 C. civ. raportat la dispozițiile din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și la Regulamentul Camerei Deputaților art. 167-174, însă a apreciat că faptele sale nu sunt contrare ordinii sociale, deși reclamanta a invocat ordinea de drept.

Conchizând, recurenta a arătat că instanța de apel trebuia să analizeze incidența în cauză a dispozițiilor art. 1553 C. civ., în sensul că trebuia să stabilească dacă fapta prejudiciabilă a pârâtului B. a fost săvârșită în exercitarea normală și legală a unui drept subiectiv, care presupune respectarea limitelor interne și externe prevăzute de lege, stabilite de uzanțe, bunele moravuri și cu bună-credință, iar exercitarea acestui drept într-un mod reprobabil nu intră în sfera exercițiului normal al dreptului în cauză, fiind contrară ordinii sociale și de drept public.

La data de 13 mai 2021, intimații D. și C. au formulat întâmpinare, în termen legal, prin poștă electronică, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, intimații au făcut referire la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar cu privire la primul motiv de recurs, au arătat că se impune a fi analizat din două perspective, pe de-o parte calitatea de ziarist a pârâtului D. și calitatea de ziar a publicației C., iar pe de altă parte din perspectiva aplicabilității hotărârilor CEDO în cauză.

Referitor la punctul 2 al motivelor de recurs privind motivarea contradictorie a hotărârii atacate, intimații au susținut că aceste susțineri sunt nefondate, întrucât nu există elemente contradictorii în motivarea deciziei civile, iar instanța de judecată a supus analizei întregul material probator administrat în această cauză, implicit probele solicitate de recurenta reclamantă.

În ceea ce privește punctul 3 al motivelor de recurs, recurenta reclamantă a susținut eronat că motivarea hotărârii este contrară probelor administrate, viciată și străină de natura pricinii. Termenul de reclamație în cuprinsul frazei din paragraful invocat de reclamantă nu a fost folosit de către instanța de judecată în referire la sesizarea unei autorități, ci prin indicarea faptului că cetățenii au formulat reclamații prin care sesizau jurnalistul cu privire la săvârșirea anumitor fapte, respectiv reclamații care au reprezentat opiniile cetățenilor în cuprinsul articolelor.

În continuare, intimații au susținut că este nefondat și punctul 4 al motivelor de recurs, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă nefiind întemeiate, deoarece nu există o obligativitate instituită în sarcina instanței de judecată de a relua în cuprinsul motivării fiecare sintagmă, expresie, noțiune sau cuvânt redat de către părți în cuprinsul cererilor adresate instanței.

Astfel, instanța de apel a prezentat, în cuprinsul considerentelor, motivele pentru care a exclus existența faptei ilicite a intimaților, ca urmare a publicării celor două articole, reținând că tema articolelor a fost una de interes general, fiind prezentate informații legate de comportamentul consulului României și activitatea desfășurată de către acesta în soluționarea cererilor privind acordarea cetățeniei. A mai constatat instanța de apel că, prin conținutul articolelor, s-a urmărit atragerea atenției asupra modului defectuos în care recurenta reclamantă și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, precum și faptul că se aducea la cunoștința publicului conținutul sesizării formulate de deputatul B..

De asemenea, în mod legal, instanța de judecată a evaluat starea de fapt, stabilind existența judecății de valoare a jurnalistului cu privire la obiectul articolelor prezentate și a constatat că a fost respectată obligația de a informa în mod corect și obiectiv opinia publică asupra unei teme majore de interes general și buna-credință în furnizarea de informații exacte și demne de crezare, nefiind depășite nici limitele ce țineau de protecția persoanei și nici dozele de exagerare permise de jurisprudența Curții Europene.

Referitor la punctul 6 al motivului de recurs, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul că prin articolele de presă s-au prezentat 0 informații din viața privată a reclamantei, intimații au învederat că instanța a supus analizei și acest motiv de apel și a conchis că afirmațiile privind frecventarea unui coafor și a unei săli de fitness nu pot fi considerate jigniri, aceste activități fiind absolut normale în societate .

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv că instanța de apel nu i-a respectat recurentei-reclamante drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană, intimații susțin că prin decizia atacată a fost analizată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atât din perspectiva respectării art. 10 care reglementează libertatea de exprimare, cât și din perspectiva art. 8 care statuează cu privire la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Astfel, instanța a expus hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care este definit dreptul la libertatea de exprimare și necesitatea respectării dreptului la imagine și dreptul la reputație și, în considerarea acestora, a evaluat întreaga situație de fapt, respectiv conținutul articolelor, tema de interes public general al acestora, concluzionând în sensul că, prezentarea unor informații cu privire la activitatea necorespunzătoare a recurentei, în calitate de consul al României în Statul Israel, nu constituie o faptă ilicită a ziaristului.

În ceea ce privește motivul de recurs prezentat la punctul IV, respectiv că s-au ignorat limitele casării, intimații au precizat că prin decizia nr. 1221 din data de 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținându-se că părților nu li s-a solicitat depunerea la dosar a elementelor de identificare a persoanelor care au formulat sesizările depuse la adresa redacției sau depunerea acestor sesizări, în integralitate, astfel încât pârâții nu au avut interesul să invoce în faza apelului dispozițiile comunitare și interne referitoare la protejarea surselor de informații ale jurnaliștilor, ceea ce a condus la situația în care instanța de apel nu s~- pronunțat asupra acestor dispoziții legale.

La termenul de judecată din data de 22 iulie 2020, pârâții au susținut că au comunicat identitatea persoanelor care au sesizat publicația C., atitudinea controversată a recurentei-reclamante în relaționarea cu solicitanții de servicii consulare și au indicat numele și prenumele, adresa domiciliului si numărul de telefon ale acestora.

Intimații au mai susținut că nefondat este și motivul de recurs prezentat la punctul V, prin care s-a invocat aplicarea greșită a art. 1349, art. 1351 și art. 1352 din C. civ., întrucât din lecturarea articolului reiese că ziaristul a redat dialogul cu persoana care a formulat sesizarea, transpunând întocmai expresiile folosite.

Concluzionând, intimații au susținut că, în mod absolut legal și temeinic, instanța de apel apreciat că jurnalistul a acționat corect și obiectiv, iar prin prezentarea opiniei cetățenilor în cuprinsul articolelor și-a îndeplinit rolul de "câine de pază" al democrației, expunând modul în care era percepută activitatea consulului de către cetățeni; prin urmare, au solicitat instanței de recurs să constate că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, activitatea jurnalistică fiind expresia exercitării dreptului la liberă exprimare, drept prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1576A din data de 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 10 noiembrie 2021, ora 9:00, completul C10 cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Uzând de o acțiune civilă în răspundere civilă delictuală, în data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând să fie obligați pârâții, în solidar, la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 euro pentru întregul prejudiciu moral produs prin atingerea gravă adusă onoarei și demnității, urmare campaniei de presă pe care au susținut-o împotriva sa în luna iunie 2014; totodată, a solicitat să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată determinate de actualul proces.

În esență, reclamanta precizează că, în iunie 2014, deținea funcția de consul al României în Israel, pârâtul D. era directorul publicației pârâte C., ziar israelian editat în limba română, iar pârâtul B. avea calitatea de deputat în circumscripția electorală nr. 43 DIASPORA, Colegiul Uninominal nr. 4.

Faptele reclamate privesc conținutul a două articole, publicate în C., primul apărut în data de 23.06.2014, cu titlul "Scandal la Consulatul României de la Tel-Aviv", iar al doilea, în data de 30.06.2014, intitulat "Cine dorește mușamalizarea cazului A.?", precum și împrejurarea că, pe o pagină de socializare (F.) a G., s-a deschis un subiect unde s-au putut posta puncte de vedere față de activitatea reclamantei, multe dintre aceste postări, conținând aprecieri, fiind șterse.

În cuprinsul celui de-al doilea articol de presă, a fost prezentat facsimilul unei întrebări formulate de către pârâtul B., în calitate de deputat, în cadrul procedurii oficiale de control parlamentar asupra Guvernului, întrebare adresată ministrului de externe H., cu referire la conținutul articolului din 30.06.2014 apărut în C., fiind atașate și câteva zeci de mesaje care susțin ideile din articol (cinci pagini în care deputatul B. enumeră o parte dintre mesajele cetățenilor postate pe pagina F. a G.).

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, apreciind, în esență, că nu poate fi reținută reaua-credință a pârâților C. și D., având în vedere subiectele abordate de aceștia, care pot fi apreciate ca fiind de interes general și au legătură cu informarea publicului despre chestiuni de interes public, nefiind depășite limitele ce țin de protecția drepturilor persoanei.

Totodată, solicitarea pârâtului B., ca în urma verificărilor ce vor fi considerate oportune, Ministerul de Externe să confirme sau să respingă aspectele sesizate în articolul publicat în C., alături de conținutul a zeci de mesaje care susțin ideile din articol, nu poate atrage incidența art. 1349 și urm. C. civ., nefiind de natură a angaja răspunderea delictuală a pârâtului, câtă vreme fapta acestuia se circumscrie dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputățiilor și a senatorilor, prin care se reglementează relația parlamentarilor cu cetățenii, cu referire la posibilitatea acestora de a se adresa organelor administrației publice centrale și locale, pentru a transmite sau a se informa asupra solicitărilor și petițiilor cetățenilor din circumscripțiile electorale în care au fost aleși, pentru rezolvarea, în conformitate cu prevederile legale, a problemelor acestora sau pentru a obține informații cu caracter public necesare exercitării mandatului. De altfel, prin răspunsul la interogatoriul încuviințat pârâtului (pct. 7), reclamanta a recunoscut că singura activitate culpabilă a acestui pârât, pentru care solicită plata unor daune este întrebarea adresată ministrului Afacerilor Externe, pentru motivul că această întrebare a provocat un scandal mediatic.

Prin urmare, doza de exagerare permisă în jurisprudența Curții europene privitoare la judecățile de valoare pe care presa le formulează se încadrează în interiorul limitelor de exercitare a libertății de exprimare, sens în care prima instanță a concluzionat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, în sensul dispozițiilor art. 1349 C. civ.

În rejudecare, urmare casării cu trimitere, instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a stabilit prin considerentele deciziei de casare, și a apreciat că, în mod legal și temeinic, prima instanță a reținut că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., iar motivele de apel invocate sunt nefondate.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, îl constituie, în esență, aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Critica este nefondată.

Verificând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că pârâtul D. a fost chemat în judecată și în calitatea acestuia de redactor al publicației C., iar C., prin reprezentantul ei, a fost chemată în judecată în calitatea acesteia de publicație în care a apărut articolul pretins a fi denigrator, din 23 iunie 2014.

Curtea observă că reclamant înseși, prin cererea de chemare în judecată, iar mai apoi prin căile de atac exercitate în cele două cicluri procesuale, în mod consecvent, afirmă nerespectarea obligațiilor pe care "ziarul" și "ziaristii" le au, atunci când publică informații a căror sursă este necunoscută, de natură să aducă atingere gravă onoarei și demnității unei persoane prin " campania de presă susținută". Mai mult, reclamanta a invocat ea însăși, pe parcursul procesului jurisprudența CEDO referitoare la libertatea de exprimare prin presă, în raport cu dreptul la viața privată. Prin urmare, această poziționare în recurs, în sensul în care principiile conturate prin jurisprudența CEDO, referitoare la jurnaliști nu sunt aplicabile speței apar a fi invocate cu caracter de noutate, pentru prima dată în fața instanței de recurs și în contradicție cu ceea ce face obiectul învestirii primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată formulată de aceeași parte.

De altfel, prin Hotărârea din 10 octombrie 2013, pronunțată în cauza Delfi AS împotriva Estoniei (Cererea nr. 64569/09) Curte europeană reține că un editor mass media este răspunzător pentru declarațiile calomnioase făcute în publicația media proprie. Faptul că publicarea articolelor și comentariilor într-un portal internet echivalează totodată cu activitatea jurnalistică și că administratorul portalului în calitate de întreprinzător echivalează cu un editor se poate considera, în opinia Curții, ca o aplicare a legislației privind răspunderea civilă delictuală în vigoare într-un domeniu nou corespunzător noilor tehnologii (a se compara, de exemplu, I. și alții împotriva Norvegiei, nr. 24117/08, pct. 126, 14 martie 2013, în care Curtea nu a constatat niciun motiv să pună la îndoială interpretarea dată de instanța internă, conform căreia dispozițiile legale concepute inițial în legătură cu documentele în format tipărit sunt considerate aplicabile totodată documentelor stocate în format electronic).Referindu-se cu precădere la răspunderea care poate fi atrasă inclusiv în privința publicațiilor de pe internet, Curtea constată: "în calitatea ei de editor profesionist, societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activitățile ei și că aceasta ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele pe care acestea le-ar putea avea." În opinia Curții, faptul că și autorii reali erau, în principiu, răspunzători nu exclude scopul legitim al considerării societății reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputației și drepturilor altora.

Prin urmare, se recunoaște aplicarea normelor comunitare și aprecierea libertății de exprimare din perspectiva principiilor fundamentale consacrate în jurisprudența Curții, inclusiv în privința editorilor, precum și a publicațiilor care au făcut posibilă transmiterea unor articole, asumându-și astfel conținutul lor.

De altfel, prin decizia instanței de casare nu se contestă acest aspect, dimpotrivă, instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, urmare anulării deciziei din apel în integralitatea ei, în scopul verificării condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la toți pârâții chemați în judecată, inclusiv din perspectiva libertății de exprimare ca drept esențial, protejat prin art. 10 din Convenție, în echilibru cu dreptul la protecția vieții private.

În consecință, aceste critici se vor respinge.

Aceste critici sunt inadmisibile.

În raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate expres și limitativ menționate, în cuprinsul acestei norme.

Prin urmare, posibile erori cu privire la împrejurări de fapt nu pot face obiectul unui control de legalitate, în fața instanței de recurs. Incidența recursului este imperativ limitată la cazurile de nelegalitate, în timp ce examinarea criticilor de netemeinicie rămâne în competența instanței de apel, ca instanță de fond. Când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, aceasta presupune un examen de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Tot astfel, eroarea decurgând din aprecierea eronată a probelor ori stabilirea unei situații de fapt contrară probelor administrate sunt și ele aspecte de netemeinicie. Aprecierea probelor și stabilirea faptelor esențiale în cauza pendinte țin de resortul convingerii judecătorului de fond, cel care le administrează și le apreciează. Recursul nefiind reglementat ca cea de-a treia instanță de fond și toate aceste critici fiind unele de netemeinicie, devin incompatibile cu recursul. Legea înseși subliniază că toate cazurile de casare vizează un control exclusiv de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, aceste motive de netemeinicie se vor respinge.

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se reține că ea este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, ­scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raționamentul judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății și reprezintă o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate, în mod real și efectiv de instanță. Aceasta nu impune însă instanței obligația de a răspunde fiecărui argument pe care partea îl formulează, considerăndu-se că este suficient a se răspunde printr-o motivare comună tuturor argumentelor circumscrise aceluiași caz de nelegalitate ori de netemeinicie, fără a fi omise cele esențiale, dacă considerentele instanței sunt în măsură să susțină în mod fundamental soluția pronunțată și să facă posibilă exercitarea controlului judiciar, înlăturând arbitrariul.

Raportând principiile enunțate la litigiul pendinte, precum și la criticile aduse hotărârii, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel respectă exigențele art. 425 C. proc. civ. și cele ale art. 6 par. 1 al Convenției Europene, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii ei, de apărările și de susținerile părților.

Contrar susținerilor recurentei, considerentele decisive există și, mai mult decât atât, ele nu sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că inexistența faptelor ilicite imputate intimaților-pârâți, precum și lipsa vinovăției, în condițiile în care reaua credință invocată de reclamantă nu a fost dovedită, determină lipsa întrunirii condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1375 C. civ.

Astfel cum au fost exprimate, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei, ci reprezintă o aplicare a criteriilor de analiză impuse de lege, a principiilor enunțate de către Curtea Europeană referitoare la fapta ilicită la circumstanțele specifice pricinii. Instanța de apel reține, în raport cu situația concretă dedusă judecății, că tema articolelor era de interes public general, urmărindu-se prezentarea unor informații legate de modul de comportament al consulului României la Tel AVIV și de activitatea desfășurată necorespunzător în cadrul consulatului, în ceea ce privește obținerea cetățeniei și existența unor nereguli cu privire la taxele plătite în vederea obținerii serviciilor de stare civilă.

Se reține în fapt că primul articol a urmărit să atragă atenția asupra modului defectuos în care își îndeplinește atribuțiile apelanta-reclamantă, în calitatea aceasteia de consul, și că există numeroase reclamații și nemulțumiri la adresa acesteia, fiind indicate menționatele nemulțumiri chiar în cuprinsul articolului. În al doilea articol, se aduce la cunoștința publicului existența unei sesizări efectuate de către deputatul colegiului 4 pârâtul B. cu privire la activitatea desfășurată de apelanta-reclamantă.

În ceea ce privește titlul articolului și modul de redare al articolelor de presă, instanța de apel învederează că acestea au fost realizate prin prezentarea opiniilor unor persoane, care au fost identificate numai prin indicarea inițialelor.

În cuprinsul articolelor sunt evidențiate nemulțumirile persoanelor, fiind redate cuvintele acestora între ghilimele.

De asemenea, paragraful respectiv din cuprinsul articolului este delimitat printr-un subtilul intitulat "Reacțiile cetățenilor", tocmai pentru a sublinia faptul că sunt redate cuvintele unor persoane, și nu opinia jurnaliștilor.

Instanța de apel constată că apelanta-reclamantă este nemulțumită de folosirea următoarelor cuvinte: "individă antisemită", "..sunt oripilați de limbajul ei vulgar, de modul zeflemitor în care vorbește cu publicul și de lacunele în informațiile primite".Instanța de apel subliniază că aceste cuvinte nu sunt ale jurnaliștilor, ci aparțin altor persoane, fiind redate de către aceștia în cuprinsul articolelor, motiv pentru care nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestora pentru afirmațiile menționate.

Având în vedere situația expusă, instanța constată că sunt prezentate situații faptice în cadrul subtitlului "Reacțiile cetățenilor" și judecății de valoare ale jurnaliștilor în cadrul subtitlului "Uși închise".

Referitor la al doilea articol, sunt prezentate situații faptice privind frecventarea coaforului și a sălii de fitness și judecăți de valoare referitor la efectele faptelor respective.

Se apreciază corect că prin prezentarea opiniilor cetățenilor, în cuprinsul articolelor, jurnalistul și-a îndeplinit rolul de "câine de pază al democrației", deoarece a expus modul în care este percepută activitatea consulului, care reprezintă Statul român în străinătate, de către cetățeni. Chiar dacă au fost utilizate în cuprinsul articolelor cuvintele exacte ale cetățenilor, nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală pentru acest lucru, având în vedere că jurnalistul a redat exact cuvintele persoanelor respective, în virtutea obligației lui de a prezenta realitatea. Orice intervenție a jurnalistului ar fi afectat veridicitatea informațiilor oferite și ar fi atenuat impactul acestor reacții.

Instanța de apel constată că tema abordată este de interes general- îndeplinirea atribuțiilor de către un funcționar al Statului în străinătate.

De asemenea, se regăsește cerința privind calitatea și funcția persoanei criticate, având în vedere că apelanta-reclamantă avea calitatea de consul.

Referitor la forma/stilul și contextul mesajului critic, se constată că articolele reclamate au exprimat o opinie critică, care nu a depășit limitele libertății de exprimare a ziaristului.

În considerarea acestui aspect, instanța are în vedere împrejurarea că a fost declanșat și efectuat un control de către Ministerul Afacerilor Externe la sediul Ambasadei, în urma căruia s-a constatat că a fost emisă de către angajații Ambasadei o chitanță falsă.

În ceea ce privește afirmațiile privind frecventarea unui coafor și a unei săli de fitness, instanța apreciază că nu pot fi considerate drept niște jigniri, deoarece aceste activități sunt normale într-o societate evoluată și civilizată, având în vedere calitatea și profesia apelantei-reclamante.

Referitor la împrejurarea că nu au putut fi identificate persoanele menționate în cuprinsul articolelor, instanța învederează că acest aspect nu are relevanță în cauză, întrucât menționarea numelor cu majuscule era suficientă pentru jurnalist, chemat să atenționeze opinia publică și să verifice chiar eventuale nereguli în îndeplinirea atribuțiilor unui înalt funcționar al Statului român.

Aceste considerente au justificat soluția pronunțată în soluționarea apelului declarat în cauză, cu consecința respingerii căii de atac și menținerii soluției pronunțate de prima instanță, în sensul respingerii acțiunii.

În consecință, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot determina admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate.

În cauză, se constată că prin decizia de casare nr. 1221 din 13 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă a admis recursurile formulate de reclamanta A. și de pârâții Ziarul "C." și D. împotriva deciziei nr. 1025 A din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Se reține că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel, cu privire la caracterul ilicit al faptei imputate pârâtul B.. Astfel, instanța de apel nu a analizat dacă fapta imputată pârâtului, de a publica pe una din paginile sale de internet în perioada 20-30 iunie 2014 documentul intitulat "Întrebare adresată domnului H.", fără ca acest document să fie înregistrat la acel moment la Camera Deputaților, constituie sau nu o încălcare a prevederilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 96/2006.

A mai constatat instanța de casare că instanța de apel nu a încadrat în context juridic argumentele referitoare la buna-credință și scopul în care a acționat pârâtul B., reținute pentru respingerea acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu acesta. În speță, reclamanta a invocat încălcarea legii de către pârât sub aspectul modului în care acesta și-a exercitat dreptul de a formula întrebarea parlamentară, iar această susținere trebuia examinată și lămurită de instanță, pentru a se putea stabili dacă exercitarea dreptului de a formula întrebarea parlamentară a fost făcută în limitele sale normale și legale, deoarece numai dacă sunt respectate aceste exigențe se poate reține cauza de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, prevăzută de textul legal menționat.

Totodată, instanța de casare a constatat că pârâților nu li s-a solicitat depunerea la dosar a elementelor de identificare a persoanelor care au formulat sesizările depuse la adresa redacției sau depunerea acestor sesizări, în integralitate, astfel încât pârâții nu au avut interesul să invoce în faza apelului dispozițiile comunitare și interne referitoare la protejarea surselor de informații ale jurnaliștilor, ceea ce a condus la situația în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor dispoziții legale.

Față de soluția pronunțată de prima instanță, de respingere a acțiunii formulate de reclamantă, pârâții nu aveau interesul să declare apel sau să formuleze pe calea apelului incident critici referitoare aplicabilitatea în speță a prevederilor Recomandării nr. R7(2002) și ale art. 7 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002. Or, problema referitoare la dreptul jurnalistului de a nu divulga sursele de informare, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. R7(2002) și ale art. 7 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, presupune verificarea îndeplinirii în speță a condițiilor pentru aplicarea acestor dispoziții legale, mai întâi din perspectiva aplicabilității acestor norme în ceea ce privește articolele din presa scrisă (aspect invocat de reclamantă prin întâmpinarea la recursul pârâților), iar subsecvent, prin raportare la situația de fapt și la probatoriul administrat, verificări care nu pot fi făcute pentru prima oară în recurs.

În consecință, având în vedere că ambele recursuri relevă necesitatea unor verificări și statuări asupra situației de fapt și a încadrării acesteia în drept, au fost admise recursurile, în sensul celor menționate.

În rejudecarea căii de atac, la termenul de judecată din data de 03.03.2020, instanța a încuviințat proba cu acte solicitată de părți și a constatat proba administrată la acest termen de judecată. De asemenea, a pus în vedere apelanților pârâți C. și D. să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte identitatea persoanelor de la care au preluat informațiile, care au stat la baza întrebări parlamentare, precum și dacă există sesizările, în conformitate cu dispozițiile din decizia de casare.

Procedând la analiza și sinteza probelor, instanța de apel a stabilit în fapt următoarele:

În data de 23.06.2014, în C., a apărut articolul cu titlul "Scandal la Consulatul României de la Tel-Aviv".

Ulterior, în data de 30.06.2014, a apărut cel de-al doilea articol, intitulat "Cine dorește mușamalizarea cazului A.?", precum și împrejurarea că, pe o pagină de socializare (F.) a G., s-a deschis un subiect unde s-au putut posta puncte de vedere față de activitatea reclamantei, multe dintre aceste postări, conținând aprecieri, fiind șterse.

În cuprinsul celui de-al doilea articol de presă, menționat anterior, a fost prezentat facsimilul unei întrebări formulate de către pârâtul B., în calitate de deputat, în cadrul procedurii oficiale de control parlamentar asupra Guvernului, întrebare adresată ministrului de externe H., cu referire la conținutul articolului din 30.06.2014 din C., fiind atașate și câteva zeci de mesaje care susțin ideile din articol (cinci pagini în care deputatul B. enumeră o parte dintre mesajele cetățenilor postate pe pagina F. a G.).

Urmare a publicării acestor articole și a întrebării adresate de pârâtul B. a fost declanșat și efectuat un control de către Ministerul Afacerilor Externe la sediul Ambasadei, în urma căruia s-a constatat că a fost emisă de către angajații Ambasadei o chitanță falsă, pentru operațiuni în valută eliberate de Ambasada României la TELAVIV și a fost formulată o plângere penală în acest sens. În acest context, a fost întocmit un dosar penal cu privire la falsificarea unei chitanțe pentru operațiuni în valută eliberate de Ambasada României la TELAVIV, avân