Decizia nr. 745/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a Civilă, sub nr. x/2020, la data de 04.09.2020, modificată ulterior, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pârâții C., D., E. S.R.L., F. S.R.L. și G., solicitând să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 10.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat prin vătămarea dreptului la onoare și reputație al reclamanților, obligarea pârâților, în solidar, să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză în două numere consecutive a trei ziare de largă circulație națională, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În data de 9 noiembrie 2020, reclamanții au precizat obiectul cererii, în sensul că se pretind daune morale în cuantum de 9.999.000 RON de către reclamantul, persoană fizică și 1000 RON, de către persoana juridică. Reclamanții au formulat o cerere modificatoare, la data de 25.02.2021, chemând în judecată și pe pârâtul G. - care ar fi ratificat expres campania de presa desfășurată împotriva reclamanților. De asemenea, au completat motivele cererii în privința pârâtei E. S.R.L.. Prin încheierea de ședință din data de 27.05.2021, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L.,pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

Sentința Tribunalului București – secția a III-a Civilă Prin sentința civilă nr. 1032/24.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin încheierea de ședință din 4 aprilie 2022, Curtea de Apel București a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și a respins proba cu expertiză în specialitate contabilitate, proba cu interogatoriul intimaților-pârâți și proba cu martori, apreciindu-le ca nefiind utile soluționării cauzei. Prin încheierea de ședință din 16 mai 2022, Curtea de Apel București a încuviințat, în parte, proba cu înscrisurile depuse de apelanții reclamanți, respectiv corespondența de pe e-mail și a respins proba cu celelalalte înscrisuri depuse prin serviciul registratură la data de 16 mai 2022 de către apelanții-reclamanți, ca nefiind utile soluționării apelului în raport de teza probatorie expusă. Prin decizia civilă nr. 853A din 30 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți B. S.R.L. și A. împotriva sentinței civile nr. 1032/24.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul București – secția a III-a civilă, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 853A din 30 mai 2022 și a încheierilor pronunțate la data de 04.04.2022 și 16.05.2022 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții B. S.R.L. și A., prin care au solicitat casarea acestor hotărâri și trimiterea cauzei, în principal, către instanța de fond, conform art. 497 C. proc. civ., urmând a fi casată inclusiv sentința civilă nr. 1032 pronunțată la data de 24.06.2021, iar, în subsidiar, către instanța de apel în vederea rejudecării apelului. Un prim motiv de recurs invocat este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenții apreciind că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Apreciază recurenții că în mod greșit a considerat instanța de apel faptul că dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, în condițiile în care anularea hotărârii și trimiterea spre rejudecare primei instanțe este o măsură de excepție ce poate fi dispusă în condițiile în care sunt îndeplinite două condiții: una dintre părți să solicite, în mod expres, luarea acestei măsuri (condiție îndeplinită) și ca trimiterea să fie dispusă o singură dată (fiind în primul ciclu procesual, o asemenea măsură nu a fost dispusă). Soluția adoptată de instanța de apel contravine și tezei finale a art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Solicitarea trimiterii cauzei spre rejudecare avea în vedere ipoteza respectării dublului grad de jurisdicție, fiind urmărită posibilitatea administrării unui probatoriu complet și solid încă în fața instanței de fond. Pe cale de consecință, soluția instanței de apel care, în aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a exclus de plano posibilitatea trimiterii spre rejudecare către instanța de fond pentru situația neadministrării complete a probatoriului este greșită și nelegală. Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate de aplicare, garantează dreptul la un proces echitabil. Acesta presupune a permite părților să administreze probe în susținerea lor, a asigura cel puțin două grade de jurisdicție cu analizarea probelor administrate. Recurenții apreciază că încheierile din data de 4 aprilie 2022 și 16 mai 2022 sunt nelegale prin prisma respingerii cererii de probatoriu, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din 4 aprilie 2022, Curtea de Apel București a respins administrarea probelor solicitate de către reclamanți, probe care au fost solicitate și la fondul cauzei. La termenul din data de 16 mai 2022, deși au fost depuse o serie de înscrisuri în probațiune, instanța de judecată a admis în parte proba cu înscrisuri (corespondență electronică), deși inițial a respins în bloc toate înscrisurile întrucât le-a considerat inutile. Respingerea cererilor în probațiune echivalează cu o restrângere a dreptului la apărare, incompatibilă cu garanțiile unui proces echitabil, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 din Convenția CEDO. Invocă și încălcarea art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul aflării adevărului, cât și a prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor. Instanțele de fond nu au administrat întregul probatoriu solicitat, nu au stăruit îndeajuns în aflarea adevărului și au reproșat reclamanților că nu au probat vătămările și prejudiciul. Astfel, formarea convingerii judecătorului cu privire la întreaga situația de fapt, probarea faptelor ilicite, prejudiciul, dar și întinderea acestui prejudiciu atârnă de administrarea unei probațiunii complexe. De acest element esențial depinde însăși legalitatea hotărârii pronunțate. Administrarea probelor, în cadrul procesului civil, este strâns legată de realizarea principiului fundamental al "aflării adevărului", iar acest obiectiv procesual se reflectă perfect în "sistemul probatoriu" instituit prin C. proc. civ., care conține reguli pertinente referitoare atât la acordarea posibilității probării apărărilor cât și la rolul activ al judecătorului. Mai mult decât atât, motivarea respingerii probelor - conform celor două încheieri atacate - este criticabil. Consideră că este inadmisibil ca, pe de o parte, instanța de fond și de apel cât și intimata să susțină că nu s-a probat că reputația lui A. a fost afectată de articole, că articolele au avut impact asupra relației cu partenerii de afaceri și familia, iar, pe de altă parte, să se refuze proba testimonială care putea lămuri această situație. Proba cu înscrisuri (depuse la ultimul termen de judecată) dovedește că A. a încercat să se asocieze într-o societate de investiții, fiind refuzat tocmai pentru articolele negative la adresa acestuia; următorul e-mail (expediat de dna. H. în data de 29.04.2022) - probează anume impactul articolelor defăimătoare publicate și afectarea imaginii/a încrederii publice cu privire la reclamantul A.. În concluzie, hotărârile criticate sunt nelegale, sub aspectul probațiunii, pentru că instanța judecătorească nu a administrat întregul probatoriu solicitat și nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului, contrar cererilor exprese formulate în cauză. Un alt motiv de casare invocate în cauză este cel reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenții apreciind că hotărârea nu respect exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sub aspectul motivării. Consideră recurenții că o bună parte a motivelor din apel nu au fost analizate sau au fost analizate în mod superficial, întrucât a fost analizată doar neutilitatea audierii martorului I., nu și utilitatea audierii celorlalți martori propuși; faptul că instanța de fond nu a analizat punctual faptele ilicite săvârșite de pârâți și elementele răspunderii civile delictuale; faptul că nu au fost analizate aspectele refitoare la forma/stilul, dar și contextual mesajului critic; faptul că nu au fost analizate aspectele referitoare la contextual în care este redactat articolul; faptul că buna credință a jurnalistului, contrar celor reținute de instanța de fond, nu poate fi primită. Toate aceste motive de apel, dezvoltate punctual prin apelul dedus judecății, nu au fost analizate de instanța de apel. Un ultim motiv de recurs invocat de către recurenți este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții arată că instanța de apel nu a făcut o cercetare și o analiză proprie a faptelor ilicite și a elementelor răspunderii civile delictuale invocate de reclamanți. Instanța de apel s-a rezumat la a reține că nu este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, iar celelalte trei elemente ale răspunderii civile delictuale nici măcar nu au fost verificate. Realizarea unei analize proprii și a cercetării amănunțite era obligatorie – potrivit art. 476 C. proc. civ. întrucât, la fila doi din motivele de apel, se regăsea solicitarea expresă de reanalizare a cauzei sub toate aspectele. Cu toate acestea, Curtea de Apel București a preferat să nu mai analizeze celelalte elemente ale răspunderii civile. În privința faptelor ilicite invocate, Curtea de Apel București a considerat că articolele publicate nu sunt denigratoare în condițiile în care articolul publicat de J., invocat în justificarea informațiilor furnizate, nu cuprindea informațiile prezentate de pârâți, iar informațiile de natură penală nu au fost probate de aceștia. În concluzie, apreciază că a fost soluționată în mod superficial cauza, fără administrarea unor probe solide/complete și, fără a fi analizate, în detaliu, toate condițiile și elementele răspunderii civile delictuale prevăzute la art. 1357 C. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de către pârâta E. S.R.L. s-a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanții A. și B. raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata E. S.R.L. a arătat că aspectele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs privesc aprecierea probatoriului, aceste chestiuni fiind aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate. De asemenea, arată că recurenții s-au limitat la a reitera motivele de apel și nu se critică soluția adoptată de instanța de apel. Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că părțile critică exclusiv situația de fapt reținută de instanța de fond în urma probatoriului administrat, fiind nemulțumită că instanțele de fond au apreciat ca fiind nedovedite anumite împrejurări de fapt invocate de recurenți. Controlul judiciar nu se poate realiza întrucât recurentele nu au adus critici punctuale deciziei atacate și nu au arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, recurentele indicând în mod formal dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul formulat se solicită respingerea acestuia, ca nefondat. Primul motiv de recurs este nefondat, instanța de apel aplicând în mod corect dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În condițiile în care prima instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei, măsura trimiterii spre rejudecare nu era justificată, opunându-se acestei solicitări și dispozițiile art. 480 alin. (6) C .pr.civ. Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., arată că criticile recurenților nu vizează încălcarea unor reguli de procedură de către instanța de apel. Respingerea probelor solicitate de recurenți a fost dispusă prin raportare la dispozițiile art. 255 C. proc. civ. și nu reprezintă o dovadă a părtinirii de care ar da dovadă un judecător și nu poate fi reținut ca fiind un motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De altfel, pe calea de atac a recursului pot fi analizate doar aspecte de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel, instanța de recurs neputând cenzura situația de fapt stabilită în apel și nici modalitatea în care prima instanță a apreciat probatoriul administrat. Prin urmare, recursul nu poate fi transformat într-o cale de atac devolutivă pentru că nu este posibilă readministrarea sau reaprecierea probelor de primă instanță, aceste critici neputând face obiectul analizei în recurs, astfel că nu este incident art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. De asemenea, apreciază ca nefiind fondat motivul de casare privind nemotivarea deciziei recurate, din considerentele deciziei rezultând destul de clar argumentele pentru care instanța a pronunțat soluția în cauza dedusă judecății, astfel încât nu poate fi reținut cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este fondat. Instanțele de fond au analizat conținutul fiecărui articol incriminat, reținând că acestea conțin informații cu privire la fapte reale sau veridice, nicidecum informații calomnioase, iar judecățile de valoare au avut o bază factuală suficientă, ceea ce conturează existența bunei credințe din partea intimaților în aspectele relatate în articolele de presă. Față de aceste considerente, în condițiile în care recurenții nu au demonstrat că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea, solicită respingerea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 așin. 1 punctul 8 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată de intimații-pârâți F. S.R.L. și G. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. este nefondat, instanța de apel în mod corect constatând că motivele de apel invocate nu tindeau spre o soluție de anulare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ci spre o soluție de anulare cu reținere a cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește motivul de casare privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității hotărârii invocat de către recurenți din perspectiva probatoriului, apreciază că respingerea acestor probe s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nu este fondat, instanța de apel analizând integral motivele de apel invocate în cauză (paginile 19 – 23 din decizie). Raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. arată că este nefondat, instanța de apel realizând o analiză proprie a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, constatând ca fiind de prisos, în lipsa acesteia, analiza celorlalte elemente. În concluzie, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Intimații-pârâți D. și C. nu au formulat întâmpinare. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare. În data de 4 mai 2023, prin e-mail, recurenții au depus note scrise prin care răspund exclusiv la apărările formulate de către intimații-pârâți F. S.R.L. și G..

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat la 11 august 2022 pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a fost repartizat aleatoriu completului C4. Prin rezoluția de primire s-a dispus achitarea unei taxe de timbru în cuantum de 200 de RON de către recurenți, dovada achitării regăsindu-se la dosar. Prin rezoluția din 13 februarie 2023 a fost stabilit termen de judecată la data de 4 mai 2023, dată la care Înalta Curte a rămas în pronunțare pe excepția nulității recursului și pe fondul acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt, în parte, încadrabile în motivele de nelegalitate invocate și astfel, excepția nulității nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia. Înalta Curte constată că recurenții apreciază, în mod eronat, încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție de către instanța de apel prin soluția de respingere a solicitării acestora de anulare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare. Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apreciat de recurenți ca fiind încălcat de către instanța de apel, "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Recurenții pretind că, fiind solicitată luarea acestei măsuri în mod expres și fiind prima cerere de această natură, instanța de apel era obligată să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare. Argumentele aduse în susținerea acestui motiv de casare sunt însă nefondate, în condițiile în care nu s-a putut constata că "în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului". În mod judicios a reținut Curtea de Apel București faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., aceasta întrucât instanța de fond a intrat în judecata fondului, încuviințând administrarea acelor probe care au fost considerate utile soluționării cauzei, în raport de obiectul acesteia și de părțile chemate în judecată, ținând seama atât de cererea inițial formulată, cât și de modificarea acesteia, judecătorul de primă instanță motivând corespunzător soluția de respingere a celorlalte probe solicitate. Nemulțumirea părții exprimată în raport de probele încuviințate în cauză de instanța de fond, încuviințare realizată prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., nu echivalează cu o nejudecare a fondului cauzei și nici cu îngrădirea dreptului la un proces echitabil. Simpla solicitare a apelanților-reclamanți de trimitere a cauzei spre rejudecare nu conduce la aprecierea că sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a analizat pretențiile deduse judecății prin raportare la motivele expuse și probele încuviințate. Prin urmare, prin soluția adoptată, instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității, cererea de chemare în judecată fiind analizată de prima instanță și de cea de apel, în limitele învestirii, fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicție. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenții au criticat încheierile de ședință din data de 4 aprilie 2022, respectiv 16 mai 2022, prin prisma respingerii cererii de probatoriu. În motivarea acestui motiv de recurs recurenții-reclamanți nu au indicat regulile de procedură încălcate de instanța de apel de natură să atragă sancțiunea nulității recurate, realizând o expunere a probelor solicitate, încuviințate sau respinse, după caz, de instanța de apel. Este de amintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanței de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Astfel, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți critică legalitatea celor două încheieri de ședință prin prisma respingerii cererilor de probe formulate. Or, maniera în care instanța de apel a apreciat utilitatea probelor și a interpretat probele administrate în cauză constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului. În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul apreciază probele în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare, așa cum dispune art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. Prin urmare această critică nu poate fi primită, având în vedere că prin recurs pot fi supuse controlului judiciar numai aspecte de nelegalitate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Susținerile recurenților, subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții apreciază că instanța de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de apel invocate nefiind analizate sau au fost analizate în mod superficial. Contrar celor susținute de recurenți, din decizia recurată reiese că instanța de apel a analizat toate criticile de netemeinicie și nelegalitate expuse în apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile 1032 din 24 iunie 2021. Astfel, într-un prim motiv de apel, care viza caracterul nelegal al soluției de respingere a probelor, cu consecința încălcării dreptului la apărare, a imparțialității și a principiului fundamental al aflării adevărului, respectiv caracterul contradictoriu al încheierii din 27.05.2021 și sentinței apelate, în mod just a reținut instanța de apel caracterul nefondat al acestuia. De altfel, din considerentele expuse de instanța de apel în analiza acestui motiv, rezultă că aceasta a verificat toate criticile aduse, concluzionând, în mod just, prin raportare la toate probele solicitate spre încuviințare, aplicarea corectă, de către prima instanță, a art. 254 și următoarele din C. proc. civ.. Instanța de apel nu era obligată să analizeze, prin raportare la fiecare martor propus, relevanța și concludența audierii acestora, în condițiile în care teza probatorie expusă în ședința publică din data de 27 mai 2021, în fața Tribunalului București, era comună tuturor și apreciată, în mod corect de către instanță, ca fiind străină obiectului cererii de chemare în judecată. De asemenea, contrar celor susținute de recurenți, instanța de apel a analizat faptele ilicite imputate pârâților, statuând, în acord cu prima instanță, nedovedirea caracterului ilicit al acestora de către reclamanți, contextul în care s-a realizat publicarea articolelor de presă, respectiv situația existentă în România în perioada stării de urgență declarată ca urmare a răspândirii virusului Sars – Cov. 2 și la procedurile de achiziție de produse medicale derulate de către autoritățile statului potrivit unei legislații speciale, care nu asigura o transparență totală. Instanța de apel a răspuns criticilor reclamanților printr-o argumentație proprie, autonomă, iar în baza faptului că a validat raționamentul și concluziile primei instanțe nu se poate afirma că hotărârea din apel "nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază această măsură". În motivarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel nu a efectuat o cercetare și o analiză proprie a faptelor ilicite și a elementelor răspunderii civile delictuale, aceasta reținând neîndeplinirea condiției existenței faptei ilicite, fără a mai proceda la analiza celorlalte trei elemente ale răspunderii civile delictuale. În legătură cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile sau oferă o interpretare sau aplicare greșită textului de lege incident în cauză. Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ., ale art. 72 C. civ. ("(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75,") precum și a dispozițiilor art. 253 alin. (4) și 257 C. civ. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea, în presa scrisă, a unor afirmații denigratoare ce au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamanților, atât prin conținutul informațiilor, cât și prin titlul utilizat. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamanților la protecția reputației lor - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Acestea au reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare ale acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României). Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel, în acord cu instanța de fond, a considerat în mod corect ca nefiind îndeplinită condiția privind existența faptei ilicite, în raport de niciunul dintre reclamanți, în condițiile în care articolele de presă prezentau o serie de fapte în privința cărora existau date publice suficiente la momentul respectiv pentru a se considera că afirmațiile făcute au o bază factuală, acest fapt fiind de natură a face dovada bunei credințe a pârâților în exercitarea dreptului la liberă exprimare, respectiv a faptului că prin publicarea articolelor nu s-a urmărit denigrarea reclamanților, ci informarea publicului în legătură cu un subiect care, la vremea respectivă, prezenta o importanță deosebită pentru populație. De altfel, din conținutul articolelor de presă depuse la dosarul cauzei în susținerea cererii de chemare în judecată, rezultă expunerea unei situații de fapt ce interesa publicul larg, respectiv prezentarea modalității de derulare a licitației de achiziționare a măștilor faciale de uz medical destinate populației și nu afirmații clare de corupție, astfel cum pretind recurentele, de natură să le creeze prejudicii. În ceea ce privește persoana fizică A., Înalta Curte reține că în mod corect au reținut instanțele de fond faptul că referirile la adresa originii reclamantului din cuprinsul articolului din data de 6 iulie 2020, singurul articol care vizează persoana în cauză, nu pot fi considerate ofensatoare, iar afirmațiile referitoare la afacerile reclamantului, la dosarele în care acesta este implicat sau la problemele legale ale familiei acestuia au fost făcute în baza datelor publice existente la momentul respectiv cu privire la aceste subiecte, acestea reprezentând, în esență, baza factuală a acestora, în prezența căreia faptele imputate pârâților nu pot fi considerate ca fiind ilicite. De altfel, în raport de solicitarea recurentului de probare a informațiilor publicate, așa cum s-a statuat în hotărârea pronunțată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmațiilor, ci și atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art.

În speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției. De asemenea, dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudența europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul și termenii folosiți de jurnaliști fiind meniți să stârnească interesul cititorilor. Prin urmare, reținând neîndeplinită condiția faptei ilicite, instanțele de fond nu erau obligate să pășească la analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, contrar celor susținute de recurenți, având în vedere necesitatea îndeplinirii cumulative a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale. Or, în lipsa faptei ilicite, nu există prejudiciu, vinovăție și nici legătură de cauzalitate, analiza acestora fiind desuetă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.