ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 642/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul București, la data de 29 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. S.A., D. și E., a solicitat ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, să se constate încălcarea dreptului reclamantei la imagine, demnitate și reputație, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale, obligarea pârâților să publice în presă dispozitivul hotărârii, obligarea televiziunii să difuzeze dispozitivul hotărârii pe post și să prezinte scuze publice, obligarea lui B. să formuleze scuze publice în cadrul emisiunii "F.", obligarea lui D. să formuleze scuze publice pe pagina web a G., obligarea lui E. să formuleze scuze publice în cotidianul "H." și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea Tribunalului București – secția a III-a Civilă Prin sentința civilă nr. 863 din 26 mai 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. S.A., B., D. și E., ca neîntemeiată, și a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 284A din 4 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul formulat de apelanta – reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 863 din 26 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți C. S.A., B., D. și E., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 284A din 4 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, pentru rejudecare. Aceasta invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cu titlu prealabil, recurenta arată că prezenta cauză are la bază conflictul dintre două drepturi fundamentale, anume dreptul la liberă exprimare, reglementat de dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cel la imagine, demnitate și reputație, care rezultă din dreptul la viață privată, reglementat de art. 8 din același act european. Ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au recunoscut că există tensiune între cele două drepturi fundamentale dar și împrejurarea că există o serie de principii, stabilite la nivel jurisprudențial, național și european, care trebuie avute în vedere în astfel de situații pentru asigurarea unui just echilibru în protejarea celor două valori garantate de Convenție. De aceea, soluționarea cazului de față, anume atragerea răspunderii intimaților pentru fapta proprie, în baza dispozițiilor art. 1357 din C. civ. trebuie analizată în funcție de natura specifică acestui conflict, criteriile de analiză fiind cele care reies din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenta arată că, în opinia sa, instanța de apel nu a analizat diferența dintre acuzația de fapt și judecata de valoare, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, împrejurare care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1357 din C. civ.. În acest sens, prezintă parte din jurisprudența europeană și națională, pe care o apreciază ca fiind relevantă în cauză, și principiile care se desprind. Referitor la cauza dedusă judecății, arată că instanța de apel nu a procedat la o încadrare motivată a afirmațiilor intimaților din cadrul emisiunii F., în categoria acuzațiilor de fapt sau a judecăților de valoare. Astfel, deși a reținut că jurisprudența europeană impune o atare delimitare, instanța a omis a mai încadra afirmațiile făcute în cele două categorii, sărind un pas al analizei. Analiza presupune doi pași: întâi diferențierea între acuzațiile de fapt și judecățile de valoare în funcție de susceptibilitatea afirmației de a fi dovedită, apoi analizarea legitimității afirmației în funcție de baza factuală care, la rândul său, trebuie să fie suficientă, precisă și de încredere. În opinia sa, instanța de apel a analizat afirmațiile intimaților prin prisma existenței sau inexistenței unei baze factuale, fără a califica, în prealabil, afirmația ca fiind acuzație de fapt sau judecată de valoare, pe baza criteriului susceptibilității de probă. Apreciază că a operat, a priori, prezumția că afirmațiile intimaților sunt judecăți de valoare, ceea ce ar justifica de ce instanța a stabilit un prag scăzut al conceptului bazei factuale, în contradicție cu jurisprudența relevantă. În acest sens, prezintă exemple de afirmații făcute de intimații E. și B., în emisiunea F., referitoare la decesul unui angajat I., contractul J. și contractele societății K.. Instanța de apel nu a privit afirmațiile acestora, în ansamblu, ci trunchiat reținând că reprezintă simple judecăți de valoare. Prin prisma naturii acestui conflict și a necesității de a diferenția între acuzațiile de fapt și judecățile de valoare, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat corecta aplicare a jurisprudenței relevante, înlăturând răspunderea intimaților pentru fapta proprie, conform prevederilor art. 1357 din C. civ. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel nu a aplicat conceptul "bazei factuale", în concordanță cu jurisprudența CEDO în materie, împrejurare care atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 1357 din C. civ.. În cadrul acestui motiv de recurs, se arată că orice conflict dintre dreptul la liberă exprimare și dreptul la reputație este sui generis, soluționarea constând într-un act de balansare a celor două drepturi fundamentale. Analiza, eronată, realizată de către instanța de apel, care nu a calificat afirmațiile intimaților în acuzații de fapt sau judecăți de valoare, a continuat cu faptul că a arătat o perspectivă incorectă asupra conceptului "bazei factuale". Acest concept a luat naștere în mod jurisprudențial și s-a dezvoltat ca urmare a particularităților și provocărilor cu care s-a confruntat Curtea de la Strasbourg. Sensul nu este eluziv ci poate fi dedus, în mod clar, printr-o analiză de tip ratio legis, mutatis mutandis a jurisprudenței care face referire la acest concept. Natura bazei factuale se suprapune, poate chiar total, cu conceptul dovezii, probei, demonstrării, convingerii. În sprijinul susținerilor sale, recurenta redă afirmațiile intimatului B. referitoare la accidentul de la I. și arată că instanța de apel a calificat afirmația acestuia ca fiind judecată de valoare, lipsită de caracter univoc, supoziție pornită de la poziția ocupată, de conducere în cadrul I., și, în consecință, nefiind total lipsită de o bază factuală. Instanța a apreciat că afirmațiile ar implica mai mult o răspundere morală decât una penală, fiind lipsit de relevanță că procurorii au emis o ordonanță de clasare. Față de argumentele instanței de apel, recurenta arată că nu există niciun motiv pentru a se concluziona în sensul în care intimatul nu face acuzații de fapt, în condițiile în care sugerează că acțiuni ale sale au avut ca rezultat accidentul I. sau că sugerarea doar a unei responsabilități morale nu ar leza reputația, imaginea și demnitatea recurentei. De asemenea, arată că instanța a considerat ca bază factuală, pentru afirmațiile intimatului B., faptul că, la momentul producerii accidentului I., recurenta era într-o poziție de conducere în cadrul acesteia, această concluzie fiind lipsită de raționament juridic. Aceste argumente reprezintă o aplicare greșită a dreptului material, prin aceea că nu se respectă natura stabilită jurisprudențial a conceptului "bazei factuale", anume aceea de dovadă. Față de faptul că era dată o soluție de neîncepere a urmăririi penale, instanța de apel a reținut greșit că afirmațiile intimatului B. se înscriu în limitele libertății de exprimare. În cazul acestui intimat, instanța nu a analizat baza factuală, deși aceasta trebuie să existe chiar și în cazul judecăților de valoare. Recurenta redă și afirmațiile intimatului E. și arată că, referitor la acestea, instanța de apel a considerat ca bază factuală faptul că recurenta a declarat că regretă contractul încheiat de Statul Român cu compania J.. În acest sens, arată că motivarea instanței nu este temeinică, nici rezonabilă, nu ține cont de probatoriul administrat întrucât recurenta a condus societatea K. care nu a avut niciun contract cu societatea J.. În realitate, afirmația intimatului E. este o acuzație de fapt, penală, ea ar trebui să aibă o bază factuală, probe, dovezi, care să conducă la o astfel de concluzie. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel nu a recunoscut, în contradicție cu jurisprudența CEDO, că se admite atragerea răspunderii moderatorului unei emisiuni TV, inclusiv a postului de televiziune, pentru atingerea adusă drepturilor subiective ale unei persoane prin neîndeplinirea obligațiilor de imparțialitate și moderare și, respectiv, pentru oferirea platformei pentru diseminarea informațiilor prin prisma cărora s-a adus atingere drepturilor subiective ale unei persoane, fapte care atrag incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1357 din C. civ. Astfel, instanța nu a admis ipoteza potrivit căreia se poate atrage răspunderea moderatorului unei emisiuni pe motiv că nu a solicitat unui invitat să facă dovada acuzațiilor sale, la fel cum a reținut că nu se poate atrage nici răspunderea unui post de televiziune pe motiv că a oferit platforma, cadrul în care invitații fac afirmații care aduc atingere drepturilor subiective altor persoane. În speță, moderatorul B. nu a invitat autorul unor afirmații să facă dovada lor ci a acceptat aceste susțineri, ceea ce a contribuit la consolidarea propagandei invitaților care doreau afectarea imaginii recurentei, în plină campanie electorală. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se conturează o tendință de a trage la răspundere platformele care oferă mediul propice pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare în afara limitelor sale, prin încălcarea drepturilor subiective ale persoanelor, un exemplu în acest sens fiind hotărârea din Cauza Delfi AS contra Estoniei. Or, în speță, realizatorul și moderatorul emisiunii aveau obligația de a se asigura că, în cadrul emisiunii pe care o moderează, invitații nu fac afirmații false, de natură penală, care sunt susceptibile de a afecta reputația, imaginea, demnitatea unei persoane. Instanța de apel a făcut referire la importanța libertății de exprimare, mai ales în contextul alegerilor locale, fără a ține seama de lezarea drepturilor recurentei, aflată în plină campanie electorală. Aceasta deși era necesară asigurarea unui echilibru între cele două drepturi, aspect ce rezultă din jurisprudența citată în cererea de recurs. În opinia recurentei, emisiunea din data de 7 septembrie 2020 nu a reprezentat un cadru pentru exprimarea comentariilor referitoare la numeroase subiecte de presă privind activitatea și trecutul său ci a reprezentat un cadru în care au fost formulate acuzații clare, punctuale, care sunt susceptibile de a fi probate, prin urmare, ele trebuie calificate drept fapte. În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel nu a recunoscut relevanța sancțiunilor aplicate de către Consiliul Național al Audiovizualului, fapt care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1357 din C. civ. În acest sens, după citarea argumentelor instanței de apel și a conținutului actului sancționator, recurenta arată că, potrivit dispozițiilor art. 66 și 67 din Regulamentul de Reglementare a Conținutului Audiovizual, adoptat de către Consiliul Național al Audiovizualului, prin decizia nr. 220 din 24 februarie 2011, informarea trebuie să fie imparțială și echilibrată iar prezentatorii nu trebuie să profite de apariția lor constantă în programe, într-un mod care să contravină exigențelor de asigurare a imparțialității. Prevederile menționate au relevanță pentru interpretarea noțiunii de depășire a libertății de exprimare, aspect reținut în jurisprudența națională, inclusiv cea a Curții de Apel București. Or, în speță, instanța de apel a reținut că analiza angajării răspunderii pentru fapta proprie trebuie efectuată numai prin raportare la libertatea de exprimare, fără ca răspunderea să poată fi atrasă și pentru încălcarea normelor trasate de către Codul Audiovizualului. În opinia instanței, fapta ilicită nu se poate naște decât din încălcarea unei norme organice, ignorând faptul că CNA a luat naștere printr-o lege organică iar abilitățile sale normative și de sancționare i-au fost date prin Legea nr. 504/2002. Prin încălcarea obligațiilor reținute de Consiliul Național al Audiovizualului, intimații au prejudiciat drepturile subiective ale recurentei, al cărui drept civil la reparare nu poate fi negat indiferent de natura juridică a actului normativ care cuprindea obligația încălcată, fapta putând fi probată prin orice mijloc de probă. În concluzie, pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

Apărări formulate în cauză Intimații C. S.A., B. și D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Și intimatul E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Obiectul recursului este reprezentat de decizia nr. 284 A din 4 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care reclamanta A. o apreciază ca fiind afectată de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin criticile formulate în conținutul cererii de recurs, subsumabile motivului de nelegalitate invocat, recurenta - reclamantă susține nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a legislației interne și europene, apreciind că, în cauză, s-a făcut dovada existenței faptei ilicite și a prejudiciului, ceea ce justifică admiterea demersului său judiciar. În primul rând, se susține o încălcare a normelor dreptului intern, respectiv a dispozițiilor art. 1357 din C. civ., ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie, și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenție, cu accent pe diferența dintre acuzația de fapt și judecata de valoare. Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamanta A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților la plata daunelor morale produse prin afirmațiile calomnioase și denigratoare făcute de pârâții B., D. și E. în cadrul emisiunii F. din data de 7 septembrie 2020. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea unor afirmații denigratoare ce au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei, atât prin conținutul informațiilor, cât și prin titlul utilizat, cu atât mai mult cu cât aceasta era în plină campanie electorală, pentru obținerea funcției de primar de sector. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Acestea au reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa intimaților săvârșirea unei fapte ilicite. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României). Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză distinctă a afirmațiilor pârâților, din cadrul emisiunii TV, pentru a stabili dacă sunt acuzații de fapt sau judecăți de valoare. Astfel, analizând, în concret, afirmațiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanța de apel a reținut, în mod corect, că acestea nu pot fi calificate ca fiind acuzații, ci se înscriu mai degrabă în categoria judecăților de valoare, nefiind formulate acuzații clare, determinate față de reclamantă. Referitor la primul exemplu din cererea de recurs, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că ceea ce s-a afirmat față de accidentul de muncă de la I. nu are caracter univoc, ci general, exprimând, în abstract, o eventuală responsabilitate datorată funcției de conducere pe care recurenta o ocupa în cadrul societății, cu competențe în domeniul protecției muncii. Nu s-a susținut, în mod clar, responsabilitatea recurentei reclamante pentru producerea accidentului, motiv pentru care afirmațiile intimaților B. și E. intră în categoria judecăților de valoare. De asemenea, comparația între acel accident de muncă și un alt accident rutier reprezintă o evaluare personală a intimatului D. cu privire la două incidente total distincte. Așa cum a reținut instanța de apel, raționamentul expus este unul ipotetico - deductiv și nu constituie o acuzație, deoarece nu se afirmă vreo faptă ilicită a recurentei și nici vreo formă de vinovăție. Din contră, acesta a făcut o analogie cu responsabilitatea unei alte persoane pentru un alt accident. Aceleași concluzii se impun și față de afirmațiile intimatului E. privind implicarea recurentei reclamante în contractele societății K. și relația cu societatea J.. Acesta nu au caracterul unor acuzații, ci se înscriu tot în categoria judecăților de valoare, cu o bază factuală suficientă, având în vedere declarațiile anterioare ale recurentei. Prin urmare, instanța de apel a avut în vedere distincția realizată de către instanța de contencios a drepturilor omului dintre fapte și judecăți de valoare, arătând că afirmațiile pe care recurenta le apreciază ca fiind prejudiciabile reprezintă judecăți de valoare, nefiind acuze certe la adresa acesteia. În al doilea rând, recurenta arată că instanța de apel nu a aplicat conceptul "bazei factuale" în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și reia, în cuprinsul cererii de recurs, afirmațiile intimaților pe care le apreciază denigratoare și lipsite bază factuală. Nici aceste susțineri nu pot fi primite. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane subiect al investigației jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudența menționată vizează, așa cum s-a dezvoltat anterior, distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale și în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor și dreptul la replică, buna credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă. După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile. Aceasta cu atât mai mult cu cât a pornit de la o emisiune a altui post de televiziune, în care recurenta a fost invitată și a făcut o serie de afirmații. Înalta Curte reține că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Analizând, însă, susținerile recurentei în sensul că lipsește baza factuală, instanța de recurs reține existența acesteia în cazul exemplelor din cererea de recurs, așa cum ele au fost verificate, în mod corect, de către instanța de apel. În ceea ce privește accidentul angajatului de la I., instanța de apel a arătat că responsabilitatea afirmată de intimați nu este una juridică, penală, ci mai mult una de ordin moral. Aceste supoziții au pornit de poziția pe care o ocupa recurenta în cadrul I., la momentul respectiv, având competențe în domeniul protecției muncii. Indiferent de atribuțiile concrete ale apelantei, baza factuală relevantă constă în faptul că aceasta ocupa un post de conducere în cadrul societății I., la data accidentului, acordând interviuri televizate la acea dată. Supozițiile intimațiilor cu privire la responsabilitatea (morală) a recurentei pentru producerea acestui accident s-au bazat, exclusiv, pe atribuțiile postului pe care aceasta îl ocupa la data accidentului, aspecte care nu au fost negate de aceasta, de vreme ce, în dezbaterea electorală difuzată de postul L., aceasta a afirmat că a remediat o serie de nereguli în ceea ce privește protecția muncii înainte de producerea accidentului, însă intervalul de timp de la ocuparea postului până la producerea acestui accident a fost insuficient pentru a remedia toate problemele. În ceea ce privește afirmațiile referitoare la relația contractuală cu societatea J., instanța de apel a reținut, în mod corect, că acestea au avut o bază factuală constând chiar în declarațiile date de recurentă în cursul anului 2016. Astfel, aceste declarații constituie o bază factuală suficientă pentru ca un jurnalist să afirme implicarea recurentei în contractul J.. O astfel de declarație nu poate fi interpretată decât ca fiind o recunoaștere a activității recurentei cu privire la acest contract. O asemenea concluzie poate fi trasă din această afirmație, nefiind evidentă reaua credință, chiar dacă dintr-o analiză în detaliu a raporturilor de muncă și a raporturilor economice ale societății, chestiune ce excedează însă limitelor judecății, s-ar putea ajunge la o altă concluzie. Afirmațiile referitoare la anumite contracte ale societății K., afirmații care aparțin lui M., invitat la emisiunea respectivă, nu au fost analizate de către instanțe întrucât acesta nu a fost antrenat în prezentul proces, nu are calitate procesuală pasivă iar răspunderea delictuală este personală. Tot cu privire la baza factuală, s-a reținut, de către instanța de apel, în mod corect, că, deși nu se poate face o analiză a emisiunii, în întregul ei, este important a sublinia că s-a bazat pe redifuzarea unor imagini dintr-o altă emisiune, realizată de L., în care a fost invitată și recurenta. Practic, în studioul C. s-au exprimat doar opinii, în special sub formă de insinuări și speculații. Prin urmare, Înalta Curte reține că dezbaterea s-a întemeiat, în principal, pe datele prezentate în emisiunea anterioară, astfel că nu se impunea ca, în cadrul emisiunii F., să fie prezentate dovezi certe privind cele susținute. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea din cauza Thorgeirson c. Islandei în care s-a statuat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alții, stabilirea adevărului respectivelor afirmații constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă. Astfel, instanța a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăților de valoare apreciind că maniera în care au procedat ziariștii este una corespunzătoare. De altfel, așa cum s-a statuat în hotărârea pronunțată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmațiilor, ci și atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art.

În speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției. De asemenea, dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudența europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul și termenii folosiți de jurnaliști fiind meniți să stârnească interesul cititorilor. Iar în ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor și trebuie să arate o mai mare toleranță în această privință. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Cauza Oberschlick c. Austriei, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs si Gubi c. Austriei). Prin urmare, stabilind existența unei baze factuale suficiente, coroborat cu caracterul notoriu al persoanei vizate și subiectul de interes general al investigației jurnalistice, instanța de apel a constatat, corect, că afirmațiile făcute în timpul emisiunii F. nu au depășit limitele libertății de exprimare. În al treilea rând, recurenta arată că instanța de apel nu a recunoscut că se admite atragerea răspunderii moderatorului unei emisiuni TV, dar și a postului de televiziune, pentru atingerea adusă drepturilor subiective ale unei persoane prin neîndeplinirea obligațiilor de imparțialitate și moderare și, respectiv, pentru oferirea platformei prin prisma căreia s-a adus atingere drepturilor subiective ale unei persoane. Nici aceste susțineri nu pot fi primite. Instanța de apel a analizat această chestiune și a reținut, în mod corect, că răspunderea civilă delictuală, susținută de recurentă încă de la începutul demersului său juridic, este personală și nu poate fi angajată decât analizând faptele imputate fiecărui intimat în parte. Nici moderatorul și nici postul de televiziune nu răspund pentru afirmațiile invitaților decât dacă, în sarcina lor, se poate reține reaua – credință. Or, în cauză, așa cum s-a dezvoltat anterior, la emisiunea supusă analizei, s-au făcut speculații referitoare la recurentă pornindu-se de la redifuzarea unor imagini dintr-o altă emisiune. Nu s-au făcut acuzații, nu s-au folosit termeni jignitori, denigratori ci s-au exprimat opinii cu o bază factuală suficientă. Nu se poate reține reaua-credință a realizatorului emisiunii sau a postului de televiziune întrucât acesta doar a asigurat o platformă pentru exprimarea opiniilor invitațiilor cu privire la un subiect despre care nu se poate spune nici că a fost creat, nici întreținut cu o contribuție simțitor majoritară de către emisiunea incriminată prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, toate subiectele abordate în emisiune au vizat criterii intens dezbătute în campania electorală referitoare la gestionarea unei activități complexe (accidentul I.), asumarea responsabilității, transparența și precauția cheltuirii fondurilor publice, toate comentariile efectuate în emisiune fiind convergente subiectelor principale ale unei campanii electorale, neputându-se reține crearea unui subiect cu unicul scop de a prejudicia reputația recurentei. Prin urmare, a rezultat că nici conduita invitaților nu îmbracă forma unei fapte ilicite apte să prejudicieze recurenta și nici moderatorul și postul de televiziune nu au acționat cu rea-credință pentru a se antrena răspunderea civilă a acestora. În al patrulea rând, se susține că instanța de apel nu a recunoscut relevanța sancțiunii aplicate de către Consiliul Național al Audiovizualului, care a constatat încălcarea dreptului la imagine al reclamantei. Înalta Curte reține că prezentul demers judiciar presupune analizarea condițiilor necesare angajării răspunderii delictuale, prin raportare la libertatea de exprimare. Incidența faptei ilicite se impune a se analiza nu doar din perspectiva C. civ. ci și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg care, raportat la noțiunea de "faptă ilicită", a statut în mod consecvent și unitar că informațiile furnizate de către jurnaliști sunt susceptibile a se încadra sub sfera juridică de fapte sau judecăți de valoare. Codul audiovizualului, pe care îl aplică Consiliul Național al Audiovizualului, stabilește o serie de reguli de conduită în sarcina realizatorilor de emisiuni, însă, cum corect a apreciat instanța de apel, nerespectarea acestora nu constituie, în sine, o faptă ilicită care să atragă, după sine, angajarea răspunderii delictuale. Calificarea unei situații ca fiind sau nu faptă ilicită aparține instanței, care o analizează ținând seama nu doar de normele de drept intern și european ci și de importanța libertății de exprimare într-o societate democratică, în special într-un context precum cel de față, respectiv al alegerilor locale. Actul sancționator întocmit de Consiliul Național al Audiovizualului, pentru lipsa dreptului la replică, nu reprezintă decât un mijloc de probă care, însă, a fost analizat de instanțele de judecată, argumentele avute în vedere regăsindu-se în ambele hotărâri pronunțate în cauză. În concluzie, nici aceste susțineri nu pot fi primite. Prin urmare, dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurenta – reclamantă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei nr. 284A din 4 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.