ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 968/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 60.000 euro, echivalentul în RON la data plății, la ștergerea articolului defăimător denumit "SRI pompează sume uriașe în A.", publicat de către pârâți pe website-ul anchetespeciale.ro, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1000 RON pe zi de întârziere și la publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâților în două ziare cu acoperire națională și pe site-ul www.x.ro.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 595 din 22 iunie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L.. A respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată și a luat act că pârâții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 735/A din 5 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 595 din 22 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul București. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a daunelor morale în cuantum de 1.000 RON. A obligat pe pârâți să șteargă articolul defăimător denumit "SRI pompează sume uriașe în A." de pe web sit-ul ancheteespeciale.ro. A obligat pe pârâți să publice pe cheltuiala acestora pe site-ul www.x.ro și în două ziare cu acoperire națională hotărârea la data rămânerii ei definitive. De asemenea, pârâții au fost obligați la plata către reclamantă a sumei de 115 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru corespunzătoare pretențiilor admise și la plata la plata către apelantă a sumei 57,5 RON cheltuieli de judecată în apel, păstrând în rest sentința civilă apelată.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs: Prin decizia nr. 673 din 30 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții B. și C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 735/A din 5 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Rejudecare - hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 1605A din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 595 din 22 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul București. A schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 15.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat pe pârâți să șteargă articolul defăimător denumit "SRI pompează sume uriașe în A.," de pe web site-ul anchetespeciale.ro . A obligat pe pârâții să publice pe cheltuiala lor pe site-ul www.x.ro și în două ziare cu acoperire națională hotărârea la data rămânerii ei definitive. A obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 855 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru corespunzătoare pretențiilor admise. A menținut în rest sentința civilă apelată. A obligat pe intimați, în solidar, la plata către apelantă a sumei de 427,5 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1605A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâții B. și C. S.R.L. au declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au precizat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, de natură a genera confuzie - deși instanța a reținut că un argument nu este util analizei, în același timp, l-a valorificat ca temei al soluționării cauzei. Astfel, la fila x din decizia recurată se arată că "în ceea ce privește forma de vinovăție, instanța de apel reține în persoana intimaților-pârâți dispozițiile art. 16 alin. (2) C. civ., anume intenția indirectă (autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care deși nu-1 urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui), legătura subiectivă între intimatul persoană fizică si societatea al cărei unic asociat este fiind indisolubilă sub aspectul cercetat. " Cu toate acestea, în motivarea hotărârii, instanța de apel face referire la istoricul personal al intimatului-pârât în relația cu apelanta-reclamantă, la faptul că recurentul a dorit să se răzbune pentru prejudiciul personal suferit din partea reclamantei prin publicarea unui articol denigrator la adresa acesteia. Afirmația din urmă este contrazisă de motivarea instanței de apel la fila x din decizia recurată, din care reiese faptul că în articol au fost vizate nu calitatea serviciilor reclamantei sau eventualele deficiențe ale acesteia, ci pretinsa ingerință a Serviciului Român de Informații în mediul de afaceri. Un alt aspect apreciat de recurenții-pârâți ca fiind contradictoriu este concluzia la care a ajuns instanța de apel, care, deși a reținut în mod corect că afirmațiile din articolul publicat nu aparțin pârâților, a motivat "în mod halucinant", pe de-o parte, că pârâții aveau obligația legală de a solicita un punct de vedere reclamantei și, pe de cealaltă parte, că pârâții nu au verificat informațiile prezentate în articolul publicat, în mod surprinzător, de către o terță persoană. Apare ca evident faptul că instanța de apel în rejudecare forțează o motivare a deciziei ca să încerce să apară ca plauzibilă soluția pronunțată, care este în mod evident redactată și enunțată cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți evidențiază aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1357 și urm. C. civ.) și a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că în cauză nu se poate reține existența faptei ilicite și a prejudiciului, prin urmare nici legătura de cauzalitate, astfel încât răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată. În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, reținând că jurnalistul nu a acționat cu bună-credință, iar informația nu a fost verificată prin solicitarea unui punct de vedere reclamantei. Contrar celor reținute, buna-credință a jurnalistului trebuie analizată în raport de adevărul afirmațiilor sale și nu prin prisma relațiilor dintre părți, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, recurenții îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general. Și sub acest aspect trebuie menționat faptul că, în speță nu a existat nicio răzbunare din partea jurnalistului, câtă vreme neînțelegerile dintre părți privind serviciile turistice oferite de reclamantă au făcut obiectului unui alt articol de presă, articol care nu a fost contestat în vreun fel de către aceasta. Dimpotrivă, reclamanta, ca persoană juridică și asociații acesteia, în nume propriu, au înțeles să introducă trei cereri de chemare în judecată, pentru același articol, una dintre ele fiind soluționată prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată (sentința civilă nr. 8227/09.12.2020 pronunțată de Judecătoria Sector 6 în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin neapelare). Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., răspunderea civilă delictuală este o răspundere personală și doar în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege o persoană poate răspunde pentru o altă persoană (cum ar fi comitenții pentru prepuși), dar niciunul dintre aceste cazuri nu este întrunit în speță. Recurenții-pârâți precizează că reclamanta nu a chemat niciodată în judecată pe autorul afirmațiilor. În cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâților, nefiind întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite. În raport de specificul speței, analiza caracterului ilicit al faptei și a lipsei vinovăției trebuie să se realizeze prin corelarea dispozițiilor C. civ. cu dispozițiile Constituției, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, ce fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din legea fundamentală a României. Instanța de apel a aplicat în mod greșit principiul dreptului la replică prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 220/2011, care reprezintă Codul de reglementare a conținutului audiovizual, neaplicabil în speța dedusă judecății. Așadar, principiul audiatur et altera pars nu este aplicabil în chestiunea litigioasă, fiind aplicabilă situația prevăzută de dispozițiile pct. 2.7.2 din CDJ "Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptățită și rezonabilă". În atare condiții, apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Indicând art. 30 alin. (1), alin. (6) și alin. (8), respectiv art. 31 alin. (4) din Constituția României, recurenții-pârâți arată că au respectat aceste dispoziții, mai mult, articolul postat în publicația online cuprinde afirmațiile unei terțe persoane despre S.C. A. S.R.L., intervențiile minore în text nefiind de natură a-l distorsiona, reprezentând strict anumite precizări. În ceea ce privește reținerea faptului că societății A. S.R.L. "nu i s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere, adică nu i s-a dat șansa unui drept la replică", respectiv trimiterea la încălcarea Codului deontologic al jurnalistului, menționează că, în România, pentru presa scrisă nu există o prevedere expresă, un cadru legal clar cu privire la acest drept. În practică, dreptul la replică reprezintă dreptul persoanei care face obiectul unor scrieri publice de a-și formula, tot în mediul public, apărări cu privire la cele relatate, de a-și exprima punctul de vedere cu privire la cele semnalate, pe care le consideră eronate jignitoare, amenințătoare. Dreptul la replică poate constitui o mediere între cele două părți prin prezentarea în mod complet, de către ambii subiecți a celor redate în materialele de presă, fiecare cu viziunea lui despre o situație sau alta. Faptul că o persoana care se simte jignită sau amenințată nu reacționează în spațiul public unde s-au făcut afirmațiile despre activitatea sa, este o dovadă clară că are lucruri de ascuns, motiv pentru care alege să meargă în instanță. Dreptul la replică trebuia exercitat de către intimata A. S.R.L. ca titulară a acestui drept. Mențiunea instanței de apel potrivit căreia nu i s-a acordat intimatei reclamante dreptul la replică este greșită, nelegală și nu poate constitui temei al obligării recurenților la plata de daune morale atâta timp cât titularul acestui drept era reclamanta, pârâții neîngrădindu-i în niciun fel acest drept. Practic, prin articolul postat, recurentul B. nu a făcut altceva decât să își exercite meseria de jurnalist de investigații, preluând un text și publicându-1 ca atare, pe baza înregistrării obținute. Subiectul articolului nu este doar despre reclamantă, ci și despre Serviciul Român de Informații, care, din susținerile unei terțe persoane, s-ar implica în mediul de afaceri din domeniul turismului în România. De aceea, recurentul B. a pus un titlu percutant articolului, pentru a atrage atenția cititorilor asupra unei posibile ilegalități comise de către Serviciul Român de Informații și i-a cerut acestei instituții un punct de vedere, pe care însă nu l-a primit. Nu se poate considera că limitele acceptabile ale libertății de exprimare au fost depășite întrucât articolul postat nu reprezintă o denaturare cu caracter ilicit a adevărului, ci exprimarea unor elemente factuale probate sau opinii cu privire la anumite chestiuni de interes general, astfel încât buna credință a recurenților nu poate fi pusă la îndoială. Recurenții-pârâți aduc și argumente de ordin jurisprudențial, invocând Decizia nr. 5605 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care instanța europeană a trasat limitele libertății de exprimare, statuând cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, "de câine de pază", fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001). Aplicarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare. În special cu art. 19 al Pactului ONU, care stipulează că fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenție și că fiecare are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzând libertatea de a căuta, primi sau distribui informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât și în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc Ia alegerea sa. În paralel cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea garantată de art. 19 din Pactul ONU nu este absolută. Art. 19 par. 3 lit. a) prevede că exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii și responsabilități. Din acest motiv, poate fi supusă anumitor restricții care să fie în conformitate cu legea și cu necesitățile, pentru respectarea drepturilor și a reputației altor persoane. Rezoluția nr. 1003/1993, privind etica ziaristică, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii (în cazul știrilor) și al onestității (în cazul opiniilor), potrivit art. 13 din Rezoluție. Recurenții-pârâți apreciază că articolul postat nu aduce în mod direct nici un prejudiciu S.C. A. S.R.L., instanța de apel apreciind în mod nelegal că i-au fost încălcate dreptul la demnitate și dreptul la reputație, nefăcând însă nicio referire exactă la modul în care aceste drepturi au fost încălcate, afirmațiile instanței nefiind în niciun fel susținute și motivate de probele din dosar. Totodată, în mod greșit se reține de către instanța de apel faptul că recurenții au acționat cu intenție indirectă, respectiv au prevăzut rezultatul faptei, adică al publicării articolului și, deși nu au urmărit asta, au acceptat posibilitatea producerii lui. Apreciază că nu s-a săvârșit nicio faptă ilicită, așa cum reclamanta încearcă să inducă ideea în cererea de chemare în judecata, respectiv nu s-a dus o campanie de denigrare a sa, ci pârâtul B. și-a exercitat profesia de jurnalist de investigații, cenzura de orice fel fiind interzisă, conform art. 30 alin. (2) din Constituție. Esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina noastră. a recurenților. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În cauză este evident faptul că prejudiciul moral solicitat de reclamantă nu este cert, sigur, nefiind dat de raportul de cauzalitate între faptele recurenților și prejudiciul solicitat. Din cererea de chemare în judecată sau din probele depuse inițial la dosarul cauzei, atât în fond, cât și în apel, nu reiese că reclamanta a suferit un prejudiciu, fie și de ordin moral, apreciind că prin acordarea vreunei despăgubiri către aceasta sunt întrunite elementele îmbogățirii fără justă cauză. Instanța de apel arată că, în spețe similare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a procedat "la judecată mai degrabă în echitate", fapt ce arată că la pronunțarea deciziei recurate instanța nu a avut în vedere probele existente la dosar, pronunțând o hotărâre "în echitate" și nu o hotărâre bazată pe norme legale și pe probele administrate în cauză. Totodată, așa cum reise din articolul publicat, precum și din înscrisurile depuse la dosar, se poate observa că la momentul formulării cererii de chemare în judecată. intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. înregistra o cifră de afaceri și un profit mult în creștere, astfel încât în niciun caz nu se poate reține cauzarea unui prejudiciu fie și de ordin moral. Precizează, încă o dată că, din cuprinsul articolului publicat, nu rezultă nici direct nici indirect ceva calomnios sau defăimător la adresa S.C. A. S.R.L., articolul postat reproducând judecăți de valoare, afirmații care nu aparțin recurenților, acestea fiind preluate integral și în mod exact de la o terță persoană, identificată în text. Drept urmare, publicarea respectivelor informații nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, ci constituie expresia exercitării normale a dreptului la liberă exprimare, cu atât mai mult cu cât informația a fost publicată în forma originală și needitată. Scopul publicării articolului a fost de a informa societatea civilă, opinia publică asupra unor chestiuni care prezintă un anumit grad de interes pentru societate, chiar dacă asta ar putea atrage în mod inerent alte păreri, evident subiective, ale persoanelor despre care se face vorbire. Ca atare, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existența unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecățile de valoare (care, prin esența lor, nu se pretează la demonstrarea exactității conținutului), cât și imputarea unor fapte materiale (probate) este evident că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina recurenților-pârâți a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Nu în ultimul rând, sancționarea unui jurnalist trebuie privită nu numai din perspectiva interesului individual al reclamantului, ci și din perspectiva riscului de a intimida sau descuraja pentru viitor libera discutare a subiectelor de interes public. Așadar, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, recurenții-pârâți solicită să se constate că beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot fi obligați la despăgubiri către reclamantă și nici la obligațiile adiacente din decizia recurată. În concluzie, analizând hotărârea recurată, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, raportat la situația de fapt reținută, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, solicită să se constate că nu s-au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (2 septembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Punctând succint circumstanțele factuale ale cauzei, se reține că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 60.000 euro reprezentând daune morale și luarea mai multor măsuri de limitare a libertății de exprimare față de cei doi pârâți chemați în judecată, în legătură cu articolul apărut pe pagina de internet www.x.ro, sub titlul "SRI pompează sume uriașe în A.", despre care a susținut că ar conține o serie de afirmații defăimătoare, atât la adresa societății reclamante, cât și la adresa celor doi asociați ai societății, cărora le sunt atribuite în mod direct cuvinte ofensatoare. De asemenea, se impune a se menționa faptul că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 673 din 30 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată hotărârea pronunțată de instanța de apel și s-a dispus rejudecarea căii de atac, fiind trasate limitele rejudecării - instanța de apel trebuia să deceleze dacă, prin maniera în care informația a fost prezentată publicului ori prin modul de alcătuire a materialului jurnalistic (atribuirea titlului, modul de prezentare a informației, adăugirile aduse textului), se deduce că pârâtul a aderat și a susținut ideile comunicate - situație ce reclamă o analiză sub aspectul depășirii limitelor libertății de exprimare, ori, dimpotrivă, informația prezentată a fost o simplă redare neutră, neimplicată, distantă a înregistrării unei terțe persoane - ceea ce, în principiu, nu comportă sancțiuni ori îngrădiri ale libertății de exprimare. În urma acestor precizări necesare pentru evidențierea cadrului procesual, revenind la examinarea căii extraordinare de atac, se constată că, prin primul motiv de recurs, recurenții-pârâți susțin cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenței unei motivări contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, prin prisma faptului că la fila x din decizia recurată, în ceea ce privește forma de vinovăție, se reține intenția directă a pârâților, iar în motivarea hotărârii instanța face referire la istoricul personal al pârâtului B. în relația cu reclamanta (agenție de turism), sugerând faptul că pârâtul a dorit să se răzbune pentru prejudiciul personal suferit din partea reclamantei cu prilejul achiziționării unui pachet turistic, nefinalizat în termenii contractuali inițiali. Cu privire la acest aspect, recurenții-pârâți apreciază că instanța se contrazice ulterior, reținând că în articol au fost vizate, nu calitatea serviciilor reclamantei sau eventualele deficiențe ale acesteia, ci pretinsa ingerință a Serviciului Român de Informații în mediul de afaceri. Un alt aspect apreciat de recurenții-pârâți ca fiind contradictoriu este concluzia la care a ajuns instanța de apel, care, deși a reținut în mod corect că afirmațiile din articolul publicat nu aparțin pârâților, a motivat, pe de-o parte, că pârâții aveau obligația legală de a solicita un punct de vedere reclamantei și, pe de cealaltă parte, că pârâții nu au verificat informațiile prezentate în articolul publicat, în mod surprinzător, de către o terță persoană. Contrar acestor susțineri, caracterul contradictoriu al motivării nu se verifică în cauză. Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenții pentru a susține motivarea necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurenții contestă raționamentul juridic al instanței de apel - considerentele apreciate ca fiind contradictorii vizează preponderent situația de fapt, nesupusă cenzurii pe calea recursului. Examinând decizia recurată se constată că nu există contradictorialitate în considerentele hotărârii. În respectarea limitelor trasate prin decizia de casare, instanța de apel a analizat criticile reclamantei, în urma tuturor elementelor de fapt evidențiate, concluzionând că, deși articolul publicat nu a vizat activitatea directă a reclamantei, respectiv calitatea sau eventualele deficiențe ale serviciilor oferite, totuși imaginea acesteia pe piața de profil a fost atașată unor elemente cu conotații negative, ceea ce i-a creat un prejudiciu de imagine. Referitor la cel de-al doilea aspect, se constată că, într-un mod deloc contradictoriu, respectând limitele casării, instanța de apel reținut că, deși a fost redat conținutul mesajului emis de o terță persoană, faptele pârâților îmbracă forma ilicitului civil, arătând că: " În ceea ce privește prejudiciul afirmat prin cererea introductivă spre a cărui compensare se tinde prin acțiunea formulată, Curtea apreciază că, prin asocierea apelantei-reclamante cu presupusa activitate a Serviciului Român de Informații, de finanțare a unor firme private, dată fiind relația contractuală nederulate în condiții optime între părți si fără a solicita un punct de vedere apelantei asupra informației transmise public, acesteia din urmă i s-a adus atingere reputației dobândite pe piața serviciilor turistice. Așa fiind, Curtea constată lezat art. 72 alin. (2) C. civ., sub denumirea marginală "Dreptul la demnitate" fiind cuprins si dreptul la reputație, apreciat desigur, în coordonatele corespunzătoare obiectului unei societăți comerciale." În analiza bunei-credințe, instanța de apel a constatat că reclamantei nu i s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere, nu i s-a acordat șansa unui drept la replică, fiind încălcate dispozițiile art. 6.1 din Codul deontologic al jurnalistului, ce impun obligația verificării informațiilor, ținând cont inclusiv de poziția persoanei care este subiect al articolului. Nu s-a reținut faptul că pârâții "aveau obligația legală" de a solicita un punct de vedere, astfel cum susțin recurenții, ci instanța a constatat că dispozițiile art. 6.1 din Codul deontologic al jurnalistului impun drept obligație profesională a jurnalistului verificarea informațiilor. Or, în cauză, pârâții au făcut abstracție de poziția persoanei care este în același timp subiect al articolului, soliciând însă un punct de vedere Serviciului Român de Informații (instituție menționată, de asemenea, în titlul articolului). Lipsa solicitării punctului de vedere al reclamantei a avut relevanță în aprecierea de către instanța de apel a bunei-credințe a pârâților, ce impunea relatarea știrii dintr-o poziție de echidistanță, având în vedere contextul publicării materialului (relație personală deficitară cu reclamanta - societate de turism). Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios. Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenții-pârâți cu referire la aparenta contradictorialitate existentă în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea exigențelor art. 425 C. proc. civ., decizia conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele necontradictorii care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Cea de-a doua critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează pronunțarea hotărârii cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1357 și următoarele C. civ., respectiv a art. 10 CEDO. Critica este nefondată. Preliminar, se impune precizarea că, în verificarea legalității hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a acuzat încălcări ale drepturilor nepatrimoniale la imagine și la reputație, produse prin faptele pârâților de publicare a articolului apărut pe pagina de internet www.x.ro, sub titlul "SRI pompează sume uriașe în A.", care ar conține o serie de afirmații defăimătoare atât la adresa societății reclamante, cât și la adresa celor doi asociați ai societății. Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtului B. - drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului- și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantei la respectarea drepturilor la imagine și la reputație, drepturi garantate și apărate pe tărâmul art. 8 din aceeași Convenție. Conform art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Jurisprudența CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel cum chiar recurenții-pârâți au arătat prin cererea de recurs, instanța de contencios european a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. De asemenea, a subliniat că "îndatoririle și responsabilitățile inerente" exercițiului libertății de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, impun jurnaliștilor ca, în relatările pe care le fac privitoare la problemele de interes general, să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că pârâții au depășit limitele libertății de exprimare. În cauză, recurenții pretind că instanța de apel nu a avut în vedere că pârâtul B. a acționat cu bună-credință, în calitate de jurnalist - fiind lipsită de relevanță implicarea personală a acestuia, iar informațiile furnizate fiind de interes public, astfel că instanța de apel a interpretat eronat jurisprudența CEDO privind libertatea de exprimare, subliniind faptul că articolul postat reproduce judecăți de valoare, afirmații care nu aparțin pârâților. Pentru a analiza criticile recurenților trebuie făcută o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe. Instanța de apel a efectuat o analiză a jurisprudenței CEDO, evidențiind principiile care reflectă modul în care sunt reflectate buna-credință și interesul public. În acest sens, a examinat dacă intervenția în text a pârâților este de natură să dea naștere sau să amplifice prejudiciul de imagine pretins ca fiind cauzat societății reclamante prin afirmațiile redate ori denotă aderarea la mesajul prezentat. De asemenea, instanța de apel a analizat și contextul publicării materialului jurnalistic, cu scopul de a identifica dacă este expresia unei oneste și neutre informări a publicului, ce intră sub protecția dreptului la liberă exprimare, limită expres enunțată de art. 75 C. civ. a dreptului la reputație și imagine sau, dimpotrivă, reclamă o măsură de ocrotire dintre cele prevăzute de art. 253 C. civ. Buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, discreditare a unei persoane. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Maniera dubitativă de prezentare a informațiilor sau, dimpotrivă, caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credințe a autorului afirmațiilor într-o serie de cauze (Andreescu c. României, §94, Cumpănă și Mazăre c. României, §100, Petrina c. României, §37, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §54). Față de aceste repere, se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel a statuat în mod corect asupra atitudinii subiective a autorului articolului, atât în raport cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său (nesolicitarea unui punct de vedere privind materialul publicistic, lipsa de echivoc a informației, articol inițiat pe fondul unor relații contractuale personale deficitare existente între părți). Relativ la limbajul utilizat - pretins a fi folosit cu scopul de a atrage atenția- instanța are în vedere că gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligația de a nu prezenta, ca reale, informații neconfirmate, întrucât el se aplică în situația judecăților de valoare și nu unei situații factuale, care trebuie dovedită. Înalta Curte, având în vedere contextul în care au fost realizate afirmațiile imputate, modul de verificare a informațiilor, lipsa bazei factuale, apreciază că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că se infirmă teza bunei-credințe a pârâtului B.. Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudență, reținând din conduita jurnalistică elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile din materialul jurnalistic nu au fost bazate pe mijloace adecvate de etică jurnalistică și depășesc limitele libertății de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală. Referitor la sancțiunea aplicată pârâților pentru materialul publicistic care atrage răspunderea civilă delictuală, aceasta a fost individualizată în considerentele și în dispozitivul deciziei recurate și se încadrează în remediile reglementate de legiuitor în cuprinsul art. 253 din C. civ. Cât privește întinderea prejudiciului moral, este evident, așadar, că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice, ci, în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, în ceea ce privește aprecierea cuantumului despăgubirii acordate, se constată că instanța de apel a indicat, la pagina 12 din cuprinsul deciziei recurate, criteriile avute în vedere, reținând că reclamanta este o persoană care se bucură de o prezență constantă pe piața națională a serviciilor turistice de peste 20 de ani, iar reputația dobândită este importantă pentru clientela formată. Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că suma de 15.000 RON este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară și în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că normele interne și convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.