Decizia nr. 450/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1819/2020 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 25.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. prin D. S.R.L., E. și F., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului moral în cuantum de 500.000 euro cauzat prin răspândirea în spațiul public, prin intermediul presei scrise și online a unor false și defăimătoare informații; obligarea pârâților în solidar la publicarea pe cheltuiala acestora a hotărârii judecătorești de condamnare, atât pe pagina de internet a publicației G., cât și în C., precum și într-un ziar de circulație națională.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1819 din 23 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. prin D. S.R.L., D. S.R.L., E. și F., ca neîntemeiată și a respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., ca nefondat. A obligat reclamanții la plata către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele motivării. Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenții au arătat că decizia este numai aparent motivată, fiind preluate ca atare texte legale și indicate pasaje din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cu trasarea unor concluzii generale, linii directoarea, fără nicio raportare la speță. Totodată, au susțin că există contradicție în raționamentul instanței în sensul că, pe de o parte, se reține necesitatea analizării dovezilor factuale, iar, pe de altă parte, se face o analiză exclusiv pe datele și informațiile din articol, ca premise corecte, probate, cu excluderea de plano a posibilității recurenților de a proba contrariul. Cu privire la acest aspect, au arătat recurenții că este constant raționamentul eronat al instanței de a stabili necesitatea probării de către intimații-pârâți a documentării suficiente a articolului și a bunei lor credințe, ca mai apoi să respingă pretențiile recurenților tocmai prin raportare la aceste elemente pe care le-a considerat premise necesare a fi dovedite cu prioritate, cu privire la care a refuzat însa orice probă ce excede informațiilor și datelor din cuprinsul articolului, pe care le-a preluat ca deja corecte. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenții au invocat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. prin raportare la art. 70-75 C. civ., art. 1, art. 26 și art. 30 din Constituție, art. 8 și art. 10 din CEDO, cu încălcarea orientărilor practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenții au învederat că, fiind o investigație/știre/articol informativ/fapte obiective, instanța trebuia să analizeze dacă intimații-pârâți au probat în concret adevărul acestora. Veridicitatea informațiilor nu a fost însă verificată de instanța de apel, care nu s-a raportat la probele administrate în cauza, dincolo de conținutul articolului, concluzionând că există o minimă documentare pe baza datelor arătate în articol. Orice știre ce se dorește a fi răspândită în spațiul public trebuie documentată riguros, informațiile trebuie să fie transmise corect, fără artificii comerciale care să le afecteze substanța sau să inducă cititorii în eroare din prisma contextului mai larg, exagerat sau denaturat în care sunt prezentate. Au mai arătat recurenții că, dată fiind natura susținută a articolului, libertatea de critică nu poate tinde spre maxim, precum în cazul politicienilor (persoane publice) și a dezbaterilor politice, hotărâri CEDO precum Lombardo si alții împotriva Maltei, Dyuldin și Kislov împotriva Rusiei, Lienges c. Austriei trebuind să fie privite cu nuanțarea aferentă. În opinia acestora, instanța de apel nu a procedat la o delimitare clară a "datelor factuale" de "judecățile de valoare", iar atunci când a făcut o delimitare, a calificat greșit afirmațiile din articol ca fiind "judecăți de valoare", față de calificarea lor corectă de "date factuale", din considerentele hotărârii reieșind că reprezintă "date factuale" exclusiv informațiile legate de "condițiile locative improprii, a administrării excesive a unor medicamente sau tratamente și a alimentației": Or, această greșită calificare are implicații pe plan probatoriu, instanța de apel tratând mult prea lejer, în opinia recurenților, obligația intimaților-pârâți de a proba caracterul real al afirmațiilor larg răspândite. Totodată, au arătat că "baza faptică suficientă" în cazul judecăților de valoare și "conformitatea cu adevărul" în cazul datelor factuale trebuiau analizate în concret prin raportare la probele administrate în cauză, iar nu prin preluarea automată a afirmațiilor din articol ca fiind corecte și adevărate. Mai mult, au arătat recurenții că instanța de apel nu a analizat fiabilitatea și exactitatea informațiilor din articolul defăimător, omițând și normele Codului deontologic care stipulează că se dau publicității numai informațiile de a căror veridicitate jurnalistul este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din cel puțin două surse credibile. Nu s-a făcut nicio minimă analiză asupra activității de investigație efectuată de intimatul E., hotărârea recurată fiind deficitară, cu repunctarea faptului că la dosar nu există nicio probă în legătura cu activitatea de cercetare a jurnalistului, prealabilă articolului defăimător din 2016. Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași curte de apel.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea ca legală a deciziei civile nr. 1527/2021 din data de 08 noiembrie 2021, pronunțată de către Curtea de Apel București II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Pentru evaluarea cazurilor de casare pe care reclamanții s-au întemeiat - motive contradictorii, motivare doar aparentă (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. În fapt, reclamanții arată că la data de 03.05.2016, jurnalistul pârât E. a publicat în mediul online, pe site-ul www.x.ro un articol în cuprinsul căruia a susținut textul "în căminele de bătrâni ale artiștilor Saleno, bolnavii sunt înfometați, suprasedați și casele le sunt scoase la vânzare". La data de 04.05.2016, în C. jurnalistul a publicat un articol pe aceeași temă, alegând un titlu și subtitluri cu un puternic impact emoțional asupra publicului cititor, de genul "Legea a uitat azilurile. Duet de excepție pentru afaceri cu bătrâni bolnavi. Căminele de bătrâni patronate de tenorul A. și soprana B. nu pot fi controlate de nicio instituție a statului pentru că activitatea acestora nu este reglementată", "un tenor și o soprană s-au apucat să ridice aziluri pentru bătrâni, însă în loc de aplauze au primit reclamații", "duet de excepție pentru afaceri cu bătrâni bolnavi" și " apartamente luate de la bătrâni". Acest material a fost publicat pe prima pagină a C., la rubrica "tema zilei", fiind ulterior preluat de alte publicații, cu consecința răspândirii rapide în presa scrisă, TV și online. Articolul de presă publicat în C. de către pârâtul E. a fost preluat pe site-uri de știri precum www.x.ro, www.x.com, www.x.ro, www.x.ro și pe pagina de internet a unor publicații precum www.nasul.tv, www.x.ro, www.x.com, în perioada 04.05.2016 - 22.04.2019. Prin cererea cu care au învestit instanța de judecată, recurenții-reclamanți au supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul recurenților-reclamanți la viață privată (art. 26 din Constituția României, art. 58 și art. 71 și următoarele C. civ. și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale) și, respectiv, dreptul părților adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Prin sentința civilă nr. 1819 din 23 noiembrie 2020, prima instanță a respins cererea reclamanților, reținând că cele relatate de jurnalist în cuprinsul articolului publicat pe platforma online și presă ce au făcut obiectul analizei în prezenta cauză nu reprezintă faptă ilicită, în sensul prevederilor C. civ. sau ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, existând o bază factuală suficientă cu privire la cele menționate în articol. Prin decizia civilă nr. 1527 A din 08 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat, confirmând soluția primei instanțe. În esență, recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată, susținând, prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe de o parte, că hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele motivării, iar, pe de altă parte, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor care guvernează limitele libertății de exprimare și răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor naționale și europene care reglementează principiile de etică jurnalistică. În ceea ce privește critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele motivării, fiind doar aparent motivată, fiind preluate ca atare texte legale și indicate pasaje din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cu trasarea unor concluzii generale, linii directoarea, fără nicio raportare la speță. Totodată, au susținut că există contradicție în raționamentul instanței în sensul că, pe de o parte, se retine necesitatea analizării dovezilor factuale, iar, pe de altă parte, se face o analiză exclusiv pe datele și informațiile din articol, ca premise corecte, probate, cu excluderea de plano a posibilității recurenților de a proba contrariul. Critica astfel dezvoltată este nefondată. În ceea ce privește ipoteza motivării doar aparente a hotărârii instanței de apel, este de menționat că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Sub un prim aspect, trebuie subliniat că evaluarea îndeplinirii obligației de motivare a unei hotărâri judecătorești, impusă atât de dispozițiile procesual civile, cât și de dispozițiile convenționale, se realizează global, analizând întreaga hotărâre judecătorească care expune raționamentul juridic ce determină soluția pronunțată în cauză, iar nu analizând sintagmele folosite, extrase din context și dându-le o anumită conotație subiectivă. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată, analizând raporturile dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză. Astfel, instanța de apel a analizat, pentru pronunțarea soluției, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, a existenței faptei ilicite, în cazul concret dedus judecății - depășirea dreptului la liberă exprimare, prin raportare la probele administrate în cauză, precum și la practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru motivarea deciziei pronunțate, invocând hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, reglementată de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de prim control judiciar, nu a făcut decât să enunțe standardele de protecție pe care jurisprudența europeană le-a stabilit în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge, fără a se considera că încalcă dreptul la viață privată, onoare și demnitate a unei persoane, subiect al investigației jurnalistice. După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestora, în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia. În ceea ce privește ipoteza unei motivări contradictorii a deciziei, recurenții au susținut că instanța de apel, pe de o parte, a reținut necesitatea analizării dovezilor factuale, iar pe de altă parte, a constatat că intimatul-pârât a realizat o documentare suficientă, excluzând posibilitatea recurenților de a proba contrariul. Opus susținerilor recurenților, lecturarea considerentelor deciziei civile recurate relevă că instanța de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de reclamanți, stabilind mai întâi afirmațiile cu caracter factual cuprinse în articol, reținând că pentru acestea este necesară furnizarea unui temei suficient de precis care să poată fi considerat proporțional cu natura acestor afirmații, ca, mai apoi, să arate, într-o manieră coerentă și judicioasă, care sunt considerentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului ca nefondat. În concret, curtea de apel a reținut că sunt afirmații cu caracter factual afirmațiile privitoare la modalitatea de emitere a autorizației de funcționare, aspectul condițiilor locative, a administrării tratamentului, modalitatea de dobândire a două imobile de către recurenții-reclamanți de la persoane aflate în îngrijire la azil, iar, în urma unei temeinice analize a probatoriului administrat în cauză, a argumentat și concluzionat că intimatul avea la momentul publicării articolului suficiente motive să creadă în veridicitatea informațiilor transmise, la baza aserțiunilor sale stând verificări ce pot fi considerate rezonabile. Înalta Curte constată, așadar, urmărind raționamentul judiciar exprimat, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând a se reține nici ipoteza unei nemotivări a soluției și nici ipoteza unei motivări contradictorii a soluției pronunțate, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele de fapt și de drept pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită a intimaților-pârâți, care să atragă declanșarea mecanismului răspunderii civile delictuale împotriva acestora. În același sens, instanța de recurs apreciază că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenții-reclamanți a elementelor bazei factuale, ce va fi analizată din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs, nu echivalează cu o motivare contradictorie, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată, susținând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau ignorarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (inclusiv a cauzelor menționate în cuprinsul deciziei recurate), a dispozițiilor care guvernează limitele libertății de exprimare, dreptul la viață privată și răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor naționale și europene care reglementează principiile de etică jurnalistică. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu a făcut o delimitare clară între judecățile de valoare și datele factuale, instanța de apel tratând "prea lejer" obligația intimaților de a proba caracterul real al informațiilor răspândite publicului. În ceea ce privește această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că instanța de apel a făcut o calificare corectă a publicațiilor în cauză, constatând că acestea fac parte din categoria investigațiilor jurnalistice, delimitând în mod clar judecățile de valoare de datele factuale prezentate de jurnalist în publicațiile sale. Trebuie menționat că, în cadrul acțiunii în despăgubiri, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informații corecte cu privire la activitatea unei persoane, instanța de judecată are a analiza, în mod necesar, dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, iar, după calificarea discursului jurnalistic, trebuie verificat, în cazul judecăților de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor administrate, sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor "verdicte". Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel, contrar celor susținute de recurenții-reclamați, a analizat articolele publicate și a constatat ca fiind judecăți de valoare afirmațiile cuprinse în titlu, prin care este prezentată, într-o manieră critică, poziția autorului articolului referitoare la un domeniu în care legislația românească conține lacune de natură a permite nerespectarea drepturilor persoanelor internate în azilele private. Totodată, a reținut că afirmațiile cu privire la modalitatea de emitere a autorizației de funcționare, aspectul condițiilor locative, a administrării tratamentului, modalitatea de dobândire a două imobile de către recurenții-reclamanți de la persoane aflate în îngrijire la azil sunt date factuale ce trebuie să aibă o bază factuală rezonabilă, iar, pe baza probatoriului administrat în dosar, a constatat că există o astfel de bază factuală rezonabilă, astfel că fapta jurnalistului nu constituie faptă ilicită, nefiind încălcate limitele liberei exprimări. Cu privire la această constatare a curții de apel, recurenții-reclamanți au susținut că instanța a ajuns la concluzia inexistenței faptei ilicite, reținând în mod greșit că ar exista o bază factuală pentru articolele incriminate prin cererea de chemare în judecată, ca urmare a ignorării sau aplicării eronate a criteriilor consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de această critică, Înalta Curte va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susținerea acesteia, din perspectiva respectării de către instanța de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurenții-reclamanți, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situației de fapt de către instanța devolutivă, o atare analiză neputând fi exercitată în faza procesuală a recursului, în care se verifică legalitatea și nu temeinicia deciziei atacate. Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, în cauze precum Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Or, tocmai făcând această distincție între categoria judecăților de valoare, în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța europeană a arătat, în mod explicit, că, în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții. În speță, curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între fapte și judecăți de valoare, arătând că baza factuală trebuie să constituie fundamentul oricărei postări a jurnalistului, astfel încât să existe garanția unei informări și cercetări rezonabile a veridicității și a exactității informațiilor aduse la cunoștința publicului, a procedat la o amplă analiză a jurisprudenței instanței europene, în urma căreia a sintetizat principiile ce rezultă din aceasta și cărora le-a dat eficiență în raționamentul care a dus la soluția pronunțată asupra apelului. Astfel, prin raportare la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Liviu Petrina contra României, Constantin Timciuc împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei, Axel Springer AG împotriva Germaniei, Cornel Ivanciuc împotriva României, Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, Kuhnen împotriva Republicii Federale Germane, Sunday Times împotriva U.K, Jerusalem împotriva Austriei, Brasilier împotriva Franței, Lingens împotriva Austriei, Cumpănă și Mazăre împotriva României, Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Latviei și Steel Moris împotriva Marii Britanii, instanța de apel a reținut criteriile ce trebuie avute în vedere pentru evaluarea echilibrului just între interesul general și interesul individului: statutul persoanei vizate, respectiv poziția ori funcția acesteia;necesitatea ca informațiile publicate să servească interesului general; conținutul mesajului transmis prin publicație; modalitatea de obținere a informației; modul de transmitere a mesajului. Printr-un prim argument în susținerea încălcării de către curtea de apel a criteriilor consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca fiind relevante în aprecierea limitelor libertăților de exprimare, precum și a dispozițiilor legale referitoare la obligația jurnaliștilor de a verifica informația din surse credibile, recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel nu a analizat caracterul real al informațiilor răspândite prin publicarea articolului și nu a analizat conformitatea cu adevărul prin raportare la probele administrate în cauză, preluând ca adevărate afirmațiile din articol. Aceste susțineri ale recurenților-reclamanți sunt nefondate, instanța de apel procedând la o analiză a cauzei prin raportare probele adminstrate și la sursele de informare ale jurnalistului, analizând în mod expres atât relatările surselor jurnalistului, cât și adresele instituțiilor publice și documentele avute în vedere de acesta la documentarea articolului. În speță, astfel cum a reținut și instanța de apel, au fost indicate două surse anonime, "un clujean" și o "bucureșteancă", precum și numitul H.. De asemenea, în cuprinsul articolului au fost preluare informații din răspunsul primit de la Ministerul Muncii, au fost redate informații furnizate anterior de la alte publicații, extrase de carte funciară, precum și adrese emise de instituții publice Toate aceste aspecte au fost reținute de către instanța de apel, care, în analiza efectuată cu privire la existența bazei factuale și a bunei-credințe a jurnalistului - criterii reținute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - a constatat, în mod corect, că sursa informațiilor publicate, astfel cum a fost anterior expusă, a fost în mod cert evidențiată de jurnalist. În același context, analiza instanței de apel, în conformitate cu criteriile impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia reglementată de art. 10 din Convenție, a vizat și elementul privind verificarea veridicității informațiilor publicate. În concluzie, în urma unei temeinice analize și sinteze a probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că jurnalistul a depus diligențe pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolul postat, existând o bază factuală rezonabilă. Înalta Curte arată că instanța de recurs nu are competența de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație factuală nu constituie motiv de recurs, în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Or, recurenții-reclamanți, susținând că instanța de apel a omis să analizeze aspectul vizând veridicitatea informațiilor publicate și a ignorat toate elementele, care, în opinia lor dovedesc contrariul celor reținute (afirmațiile cuprinse între pag. 6-12 din memoriul de recurs), în realitate, solicită instanței de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba valoarea probatorie a acestora. Ca atare, argumentele recurenților-reclamanți cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanța de recurs, vizând aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate și nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală. Totodată, în condițiile în care curtea de apel a procedat la o cercetare amplă a circumstanțelor în care a fost publicat articolulul incriminat, reținând demersurile efectuate de către jurnalist în acest context, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanța de apel ar fi ignorat obligația jurnaliștilor de a proceda la efectuarea unor verificări personale, prin prisma cerinței verificării autenticității informațiilor în conformitate cu cele statuate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de Codul deontologic al ziaristului adoptat de I.. În privința informațiilor dintr-un articol de presă, Înalta Curte reține că acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă. În plus, contrar argumentelor recurenților-reclamani, Înalta Curte are în vedere că, în speță, potrivit situației de fapt, asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, la baza judecăților de valoare și a afirmațiilor factuale exprimate, s-au aflat, așa cum s-a mai arătat, relatări ale unor surse anonime, relatări ale numitului H., cât și informații publicate anterior de alte publicații, precum și comunicate oficiale ale instituțiilor publice. Sunt nefondate și susținerile recurenților-reclamanți prin care aceștia pretind lipsa unei analize exigente a conținutului și a formei articolului prin care libertatea de critică nu poate tinde spre maxim, precum în cazul politicienilor și a dezbaterilor publice, conform cauzei Lombardo și alții împotriva Maltei, Dyuldin și Kislov împotriva Rusiei, Lienges contra Austriei, date ca exemplu prin memoriul de recurs, trebuind evitate și, respectiv, sancționate denaturările și exagerările în scop comercial. Prin deciziile De Haes și Gijsels împotriva Belgiei; Jersild împotriva Danemarcei; Oberschlick împotriva Austriei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 10 din Convenție protejează atât conținutul ideilor și informațiilor comunicate, cât și modul de exprimare al acestora. Iar, prin deciziile Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței; Jersild împotriva Danemarcei, a reținut că, în ceea ce privește conținutul și forma publicației în litigiu, principiul a fost întotdeauna libertatea de tratament inerentă profesiei de jurnalist; instanța europeană a amintit, spre exemplu, că nu este de competența sa ori a instanțelor naționale să înlocuiască presa în această privință. Sub acest aspect, curtea de apel, după o prezentare amplă a conținutului articolului incriminat, a procedat la analiza limbajului utilizat și a constatat că, întrucât cele relatate constituie aspecte de fapt și aprecieri critice, potrivit distincției făcute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului între judecăți de valoare și prezentarea unor elemente faptice, care aveau suport în realitatea factuală, publicarea acestor afirmații s-a realizat într-un stil jurnalistic, fiind normală folosirea uneor expresii destinate în mod verosimil să capteze atenția publicului, fiind permis un mod de prezentare al evenimentelor mai colorat și un stil senzaționist, pentru a fi cât mai atractiv, atâta timp cât se înscrie în doza de exagerare specifică presei și nu sunt deformate informațiile transmise, în acord cu principiile ce emană din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ca atare, fără a putea cenzura temeinicia celor constatate prin decizia recurată, Înalta Curte, contrar celor susținute de către recurenții-reclamanți, reține că instanța de apel a făcut o amplă analiză a conținutului și a formei articolului pretins a fi defăimător, precum și a contribuției acestuia la o dezbatere de interes general și a notorietății persoanelor vizate, în conformitate cu reperele ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanța europeană, a reținut există o minimă bază factuală pentru articolul publicat, jurnalistul reproducând informațiile obținute din propriile surse de informare, iar aprecierile, pe care le-a realizat și care au natura unor judecăți de valoare, au la bază argumente și elemente factuale, care fac ca acestea să se încadreze în parametrii rezonabilității și să îmbrace o formă verosimilă. Pe cale de consecință, a constatat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, în condițiile în care aspectele publicate nu au încălcat limitele care se circumscriu exercițiul rezonabil al libertății de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenționale. Prin urmare, față de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți privind nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma constatării inexistenței fapte ilicite, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel ajungând la această concluzie în mod argumentat și în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curți Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept material din legislația națională, corespondente art. 8 și art. 10 ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior. Prin ultimul motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia recurată susținând o interpretare greșită a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, prin prisma celor reținute în analiza realizată asupra bunei credințe a jurisnalistului. În dezvoltarea argumentelor aduse în susținerea acestei afirmații, recurenții-reclamanți au arătat că buna credință nu se prezumă, ci trebuie probată, instanța de apel neanalizând fiabilitatea și exactitatea informațiilor din articolul publicat, la dosar neexistând nicio probă în legătură cu activitatea de cercetare jurnalistică. Or, așa cum s-a mai reținut, instanța de apel a procedat la o analiză a tuturor aspectelor la care au făcut referire recurenții-reclamanți, observând atât buna-credință a pârâtului E., cât și existența unui substrat factologic minimal, rezonabil atât pentru aspectele de fapt expuse, cât și pentru aprecierile personale. A constatat că jurnalistul a expus care sunt sursele informațiilor prezentate, demersurile și verificările care au dus la concluzia credibilității acestora, precum și faptul că acesta a dat dovadă de o conduită conformă cu etica jurnalistică, caracterizată prin bună-credință, iar publicarea informațiilor nu s-a realizat cu consecința deformării realității, și nici cu scopul de a aduce atingere reputației și demnității recurenților-reclamanți. În plus, Înalta Curte reține că nu pot face obiectul unei analize în această fază procesuală, criticile prin care recurenții-reclamanți au invocat lipsa cercetării jurnalistice și atitudinea nesinceră a intimatului-pârât E., dând exemple în ultimele paragrafe ale memoriului de recurs. Aceasta, întrucât, așa cum s-a mai arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, prin aceste susțineri, recurenții-reclamanți tind la reaprecierea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Ca atare, față de toate argumentele anterior reținute, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., constatând caracterul nefondat al acestuia. Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurenților la plata sumei de 4.858 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata - pârâta D. S.R.L., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu extras de cont din data de 16 septembrie 2022, aflat la dosarul de recurs.