ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 805/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei da față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Cabinet de Avocat "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă de Avocați "B." ("SCPA B."), obligarea acesteia la plata sumei de 345.102,75 RON, plus TVA și dobândă legală penalizatoare, conform dispozițiilor O.G. nr. 13/2001, sumă calculată de la momentul datorării principalului, până la plata efectivă, momentul datorării fiind reprezentat de data facturării de către reclamant a onorariilor cunoscute de acesta ca fiind încasate de pârâtă de la clienți, data încasării onorariului de succes de către pârâtă pentru onorariile cu privire la care nu are cunoștință despre îndeplinirea condiției încasării de la clienți sau data Sărbătorii Pascale a anului 2019 pentru prima de Paște în cuantum de 12.000 RON; constatarea îndeplinirii condiției încasării efective de la clienții pârâtei a onorariului de succes și obligarea pârâtei la plata sumelor în procent de 25% din respectivul onorariu, derivând din următoarele contracte cu clienții SCPA B.: procedura de atribuire a acordului-cadru, având ca obiect "Proiectarea și execuția lucrărilor de reparații și modernizare a străzilor, aleilor și parcărilor pe raza sectorului 4" (client C. SRL), procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, având ca obiect "Refacere și modernizare patinoar artificial D. și realizarea de spatii adiacente necesare desfășurării activităților sportive și de agrement" (client E.), procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, având ca obiect "Proiectare și execuție lucrări pentru obiectivul de investiții "Sală Sport Polivalentă - 5000 locuri", în municipiul Constanța, Bd. x, zona F., județul Constanța".

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 51/1995, ale Statutului profesiei de avocat și ale art. 1164, art. 1165, art. 1166 și art. 1270 din C. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, a scos cauza de pe rolul acestei secții și a înaintat-o pentru repartizarea aleatorie, uneia dintre secțiile civile ale aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 10 octombrie 2019, sub nr. x/2019*.

La 6 noiembrie 2013, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că suma pretinsă, cu privire la care are cunoștință despre încasarea onorariului de către pârâtă de la clienți este în cuantum de 445.999 RON, rezultată din cumulul facturilor nr. x-20 din 24 aprilie 2019. A arătat că în cererea de chemare în judecată, cu privire la primul capăt de cerere, s-a strecurat o eroare calcul, în sensul că suma facturilor emise de reclamantă (14-20 din 24 aprilie 2019) este de 374.790,25 RON, plus TVA, iar nu de 345.102,75 RON, plus TVA.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, iar pe fond, netemeinicia acțiunii.

Prin încheierea din 8 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a luat act că pârâta a renunțat la invocarea excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată și a respins, ce neîntemeiată, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 989 din 16 iunie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet de Avocat "A.", în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă de Avocați "B.".

Prin decizia nr. 863A din 3 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Cabinet de Avocat "A." împotriva sentinței nr. 989 din 16 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă de Avocați "B.", ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei nr. 863A din 3 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Cabinet de Avocat "A.", invocând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat principiul devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ., principiul ce vizează neînrăutățirea situației în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 din același act normativ și principiul autorității de lucru judecat al hotărârii tribunalului pe aspectele dezlegate, despre care a susținut că nu fost atacate cu apel de către pârât.

Recurentul a arătat că, diferit de cele reținute de tribunal și înrăutățindu-i situația în propriul apel, curtea a reținut pe de-o parte, că sumele în discuție reprezintă plata benevolă, de către pârâtă, a unui onorariu fix mai mare, iar nu onorariul de succes (caz în care s-ar fi pus în discuție temeiul juridic în baza căruia a făcut această plată, în lipsa convenției părților) și că pârâta a recunoscut, prin întâmpinare și cu ocazia medierii ce a avut loc în fața decanului Baroului București, că plățile au reprezentat recompensarea recurentului cu sume reprezentând onorariu de succes.

Curtea a constatat că actul juridic reprezentat de contractul de conlucrare profesională dintre două forme de exercitare a profesiei de avocat intră sub incidența dispozițiilor art. 9 raportate la art. 7 din Legea nr. 51/1995 republicată, fiind impusă, ex lege, forma scrisă ad probationem, deși tribunalul statuase că a fost suficientă dovedirea înțelegerii verbale, recunoscând aplicarea, în cazul contractului, a principiului general al consensualismului.

Recurentul a afirmat că, instanța de apel a apreciat eronat dispozițiile legale privind instituția prezumțiilor judecătorești, respectiv instituția mărturisirii. Prin aplicarea greșită a prevederilor art. 329 raportate la art. 309 alin. (2) teza a II-a, respectiv a celor ale art. 348 și art. 358 C. proc. civ., curtea nu a ținut seama de cele invocate de recurent, anume că pârâta este profesionist, în accepțiunea art. 3 C. civ., situație în care proba cu martori este admisibilă, iar, în speță, nu se punea neapărat chestiunea probării existenței unui act juridic.

A menționat că instanța de apel a restrâns nejustificat sfera aplicabilității instituției juridice a mărturisirii extrajudiciare, considerând că, în cazul în care recunoașterea intervine într-o discuție dintre pârâtă și un terț, aceasta nu poate fi aplicată, chiar dacă se referă la aspectul dedus judecății (e-mail-ul prin care s-a discutat cu privire la onorariul de succes și faptul că pârâta a recunoscut beneficiile convenite verbal, distinct de cele consemnate în contractul de conlucrare).

Recurentul a susținut că instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 358 C. proc. civ. și a precizat că toate aspectele arătate nu țin de aprecierea probatoriului, ci de refuzul de a analiza probe fundamentale solicitate (prin aplicarea greșită a dispozițiilor procesuale), încălcându-se principii esențiale ale procesului civil, care tind să asigure justițiabilului dreptul de acces neîngrădit, în limitele legii, la instanță.

Nerespectarea acestor reguli intră sub incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 174 și următ., inclusiv art. 176 pct. 6 din același act normativ, în cazul nulităților condiționate, existând o vătămare procesuală a recurentului, prin neasigurarea contextului legal de probare judiciară.

Recurentul a afirmat că instanța de apel a încălcat normele procedurale ce transpun principiile desfășurării procesului civil din perspectiva dreptului la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A făcut referire la obligativitatea aplicării art. 3 C. proc. civ., cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor referitoare la drepturile și libertățile persoanelor, în concordanță cu Constituția și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurentul a apreciat că, deși, în speță, adevărul juridic este de partea sa, curtea exprimându-se în sensul că nu pot fi valorificate prezumțiile judiciare prin prisma unor reguli de procedură, a susținut că a fost încălcat principiul dreptului de acces la o instanță, precum și dreptul la "un bun", prin prisma imposibilității probării acestuia pe considerente de interpretare procedurală greșită și excesivă.

În motivarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a afirmat că hotărârea curții de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind abordate argumentele esențiale invocate, respectiv că nu îi sunt impuse prin lege, contractului de conlucrare profesională, cerințele de formă ad validitatem și ad probationem.

Curtea, fără a pune în discuția părților (conform principiului dreptului la un proces echitabil), a stabilit incidența prevederilor art. 9 raportate la art. 7 din Legea nr. 51/1995, deși aceste texte fac referire la constituirea formelor de exercitare a profesiei de avocat, respectiv conlucrarea cu alți profesioniști (experți etc.), iar nu cu avocați, fiind tratat sub forma contractului de conlucrare profesională, pentru care se impune, pentru opozabilitate, comunicarea către barou.

Prin neatacarea considerentelor care au tranșat chestiuni importante ale litigiului, acestea au intrat în putere/autoritate de lucru judecat, reevaluarea lor putând fi făcută doar prin nesocotirea principiilor fundamentale prevăzute de art. 477 și art. 481 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material din perspectiva imperativității cerințelor de formă (ad probationem) și ad validitatem ale contractului de conlucrare profesională.

Această apreciere greșită a normelor de drept material s-a răsfrânt asupra admisibilității probatoriului administrat în cauză (în special, a prezumțiilor judecătorești).

Dispozițiile art. 9, exclusiv, și prin raportare la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995, reglementează strict contractele privind înființarea formelor de organizare profesională (art. 9), de colaborare cu alți experți sau specialiști din alt domeniu (fiscal, cadastru etc.).

În ceea ce privește forma actului juridic civil, recurentul a arătat că aceasta este guvernată de principiul consensualismului, care reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință).

Referitor la forma ad validitatem, a susținut că aceasta se impune expres în cazul anumitor acte juridice, iar nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci imposibilitatea dovedirii sale cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil și existența acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil este necesară pentru a face actul juridic opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.

Contractul de conlucrare profesională încheiat între două forme de organizare profesională este un contract civil nenumit, putând cu greu a fi încadrat în vreuna dintre categoriile de contracte prevăzute de C. civ. sau în categoriile de contracte pentru care legea cere expres forma ad validitatem sau ad probationem. Acestuia i se aplică principiul consensualismului și al libertății contractuale, fiind supus formei scrise, exclusiv, în scopul înregistrării la barou și verificării respectării normelor de organizare profesională.

Singura abordare mai amplă a contractului de conlucrare se regăsește în art. 184 din Statutul profesiei de avocat, care nu impune, expressis verbis, forma scrisă.

Recurentul a susținut că s-a apreciat greșit că, în speță, nu se pune în discuție probarea actului juridic (a contractului de conlucrare), ci prețul convenit. Or, potrivit art. 1233 C. civ., prețul nu este esențial în contract, putând să nu fie stabilit sau să fie fixat ulterior.

De asemenea, a afirmat că s-a stabilit în mod greșit că sunt aplicabile dispozițiile cu privire la actul juridic unilateral, respectiv ale art. 1403 sau ale art. 1271 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 28 decembrie 2022, în termenul procedural, intimata Societatea Civilă de Avocați "B." a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a principiului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ., a principiului ce vizează neînrăutățirea situației în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 din același act normativ și a principiului autorității de lucru judecat a hotărârii tribunalului pe chestiunile dezlegate, pretins neatacate cu apel de către pârât.

Subsumat același motiv de recurs, recurentul a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 329 raportate la art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor art. 348 și art. 358 din același act normativ, arătând că instanța de apel a ignorat susținerile sale referitoare la calitatea de profesionist a pârâtei, în sensul art. 3 C. civ., situație care făcea ca administrarea probei cu martori să fie admisibilă, în speță, nepunându-se neapărat în discuție, chestiunea probării existenței actului juridic.

Toate aceste critici au fost apreciate de către recurent că atrag nulitatea hotărârii instanței de apel, prin raportare la dispozițiile art. 174 și următ. C. proc. civ., inclusiv a celor prevăzute de art. 176 pct. 6 din același act normativ, existând o vătămare procesuală a sa, ce reiese din neasigurarea contextului legal de probare judiciară.

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare vizează încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele referitoare la calea de atac a apelului, care este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare.

Conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel trebuind să analizeze cauza în fapt și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte la ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, la ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum).

Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Raportând criticile recurentului la aceste considerente și dispoziții legale, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat principiul efectului devolutiv al apelului, ci că, dimpotrivă, aceasta a judecat cauza în limitele învestirii sale, în raport de criticile formulate în apel de către reclamant, precum și de ceea ce s-a dedus judecății în primă instanță.

Prin cererea de apel, reclamantul a criticat hotărârea tribunalului din perspectiva constatării greșite a faptului că înțelegerea verbală a părților cu privire la pretinsele plăți ale onorariilor de succes și ale primelor de sărbători reprezintă un acord consensual din cadrul aceluiași raport contractual de conlucrare, respectiv o modificare a elementului "preț" al serviciilor. Relativ la această chestiune, recurentul a arătat că este eronată concluzia primei instanțe referitoare la invocarea unui raport juridic distinct față de cel relevat de contractul de conlucrare, mai ales că această apărare nu a fost formulată nici de pârâtă.

Criticile expuse în memoriul de apel au vizat și faptul că tribunalul a reținut necondiționat apărările pârâtei, respectiv că plata onorariilor de succes echivalează cu procentul din onorariile percepute de la clienții pentru care recurentul a obținut succesul, având caracter benevol și fiind în afara contractului de conlucrare, respectiv la latitudinea pârâtei, în raport de volumul de activitate și a muncii prestate. Invocând inexistența unui raport juridic derivat dintr-un act juridic unilateral, recurentul a arătat că însuși tribunalul a statuat asupra naturii contractuale a plăților suplimentare efectuate de pârâtă, în acest scop fiind solicitată prezentarea registrelor fiscale deținute de aceasta.

Prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susținut că între părți nu a existat un alt raport juridic față de cel născut în baza contractului de conlucrare, iar contractul nu prevede, în sarcina sa, obligația de plată a onorariilor de succes către recurent, acestuia aparținându-i obligația de a dovedi această împrejurare, conform art. 249 C. proc. civ.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a reținut că părțile au încheiat, în formă scrisă, un contract de conlucrare care nu cuprinde vreo mențiune referitoare la plata onorariului de succes și a primelor de sărbători, solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Curtea a procedat la examinarea probatoriului administrat, urmărind să stabilească dacă acesta atestă susținerile recurentului, potrivit cărora, printr-o înțelegere verbală, pârâta și-a asumat obligația de a-i achita un onorariu de succes, iar această înțelegere a modificat contractul de conlucrare.

Raportându-se la ceea ce s-a invocat în primă instanță și în calea de atac a apelului prin actele procesuale îndeplinite de părți, precum și la aspectele relevate de mijloacele probatorii (înscrisuri, interogatoriu, prezumții judecătorești, mărturisiri extrajudiciare), curtea a constatat că recurentul nu a reușit să dovedească pretinsa modificare a contractului de conlucrare, care să dea naștere, în mod valabil, obligației ce se cere a fi îndeplinită prin cererea de chemare în judecată.

Strict sub aspect probatoriu, curtea a reținut că proba testimonială nu este admisibilă în raport de incidența dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ. (fiind vorba despre un contract care prevede o obligație civilă patrimonială cu o valoare mai mare de 250 RON), că recurentul nu a exhibat un început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 C. proc. civ., astfel încât probatoriul să fie suplimentat cu alte mijloace de probă, iar prezumțiile simple judiciare invocate au fost înlăturate pe considerentul inadmisibilității probei cu martori.

De asemenea, corespondența electronică la care recurentul a făcut referire nu a fost apreciată de instanța de apel ca având caracterul unei mărturisiri extrajudiciare, pe motiv că aceasta nu vizează relațiile dintre părți și, prin urmare, raportul juridic dedus judecății.

Reiese astfel, contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a judecat cauza cu respectarea rigorilor procedurale stabilite prin art. 476 alin. (1) și art. 477 C. proc. civ., realizând o reexaminare a probatoriului administrat în cauză, din perspectiva prevederilor art. 329 raportate la art. 309 alin. (2) teza a II-a, respectiv a art. 348 și art. 358 C. proc. civ., reținând că probele exhibate nu atestă asumarea de către pârâtă a obligației pecuniare certe și concrete de plată a onorariului de succes, solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac, Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit aspectelor doctrinare conturate în materie, cercetarea agravării/neagravării situației în propria cale de atac reprezintă un procedeu complex, ce presupune raportarea instanței la întreaga procedură desfășurată în cauză și la cadrul procesual stabilit prin dispoziția părților, prezentând importanță situația judiciară a recurentului, analizată prin prisma pretențiilor sale, pe baza un probatoriu adecvat, iar nu, exclusiv, pe temeiul soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate. Principiul "non reformatio in peius" nu are caracter de ordine publică, fiind o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părții care a exercitat calea de atac.

Înalta Cute reține că, prin sentința nr. 989 din 16 iunie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurent, reținând, în esență că, din contractul de conlucrare din 13 august 2012 încheiat între părți, nu rezultă asumarea, de către pârâtă, a obligației de a achita onorariul de succes solicitat și că, deși recurentului i-a aparținut sarcina probei, acesta nu a făcut dovada, prin niciun mijloc de probă administrat, a existenței unei înțelegeri verbale care să-i confirme pretențiile.

Curtea de apel, judecând cauza în limitele stabilite prin art. 477 C. proc. civ. și procedând la o reanalizare a probatoriului administrat în primă instanță, a constatat că obligațiile patrimoniale solicitate de recurent sunt superioare valorii de 250 RON instituite prin art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. și că, din acest motiv nu este admisibilă proba cu martori și, implicit cea a prezumțiilor simple judiciare (art. 329 C. proc. civ.).

Instanța a reținut, de asemenea, că nu există, în sensul art. 310 C. proc. civ., un început de dovadă scrisă care să emane de la partea căreia i se opune și care să privească relațiile cu partea care îl invocă, iar în privința interogatoriului, s-a apreciat că acesta nu a decelat o recunoaștere de către pârâtă a pretențiilor recurentului, uzanțele invocate în ceea ce privește plata onorariului de succes și a primelor de sărbători fiind apreciate că nu pot atesta existența unei asemenea practici în cadrul societății, câtă vreme nu au fost probate.

Așadar, în rejudecarea fondului, în limitele prevăzute de art. 477 C. proc. civ., analizând pricina pe fondul său, curtea a menținut hotărârea tribunalului și a validat raționamentul acestuia cu privire la faptul că probatoriul administrat nu a atestat modificarea contractului de conlucrare din 13 august 2012, iar în cauză nu a fost dovedită existența unei înțelegeri verbale a părților în această privință, care, oricum, și dacă ar fi existat, nu era suficientă să dea naștere, în mod valabil acestei obligații, față de împrejurarea încheierii convenției în formă scrisă, potrivit art. 9 raportat la art. 7 din Legea nr. 51/1995 și necesitatea modificării sau completării ei cu respectarea acelorași condiții de formă.

Înalta Curte constată că o atare soluție nu echivalează cu înrăutățirea situației recurentului în calea de atac exercitată, de vreme ce sentința a fost menținută, iar în exercitarea controlului judiciar asupra acesteia, instanța de apel nu putea fi împiedicată să ajungă la aceeași concluzie ca cea exprimată în prima hotărâre pronunțată.

Pentru aceeași rațiune nu pot fi reținute criticile recurentului legate de încălcarea normelor procedurale care transpun principiile desfășurării procesului civil, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale, și a aplicării prioritare a acestor dispoziții, conform art. 3 C. proc. civ., în concordanță cu prevederile constituționale.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, procesul civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, conform garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenție, include dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (cauzele Albina și Gheorghe împotriva României).

Fără a relua ceea ce deja s-a consemnat, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde argumentele instanței pe care s-a întemeiat soluția de respingere a apelului declarat de recurent, în limitele în care aceasta a fost învestită. Chiar dacă analiza efectuată de instanța de apel și soluția pronunțată sunt nemulțumitoare pentru recurent, acest aspect nu este de natură să determine incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză nefiind conturată existența unei vătămări a recurentului, în sensul dispozițiilor art. 174 și art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât nu conține o abordare a criticilor esențiale invocate, referitoare la faptul că, potrivit dispozițiilor legale care îl reglementează, contractul de conlucrare nu este supus cerințelor de formă și de validitate, iar incidența normelor prevăzute de art. 9 raportate la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995 nu a fost pusă în discuția părților. Recurentul a arătat, de asemenea, că, prin neatacarea considerentelor prin care s-au tranșat chestiuni importante ale litigiului, acestea au intrat în puterea/autoritatea lucrului judecat, iar o reevaluare a acestora se putea face doar prin încălcarea principiilor fundamentale prevăzute de art. 477 și art. 481 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, motivarea hotărârilor implică răspunsul dat de judecător fiecăruia dintre argumentele părților procesului, fiind necesar să se țină seama de diversitatea capetelor de cerere, de motivele formulate în căile de atac, de diferențele existente între state în diferitele izvoare de drept (legea scrisă, cutuma, doctrina etc.), judecătorul trebuind să arate clar motivele pe care își întemeiază decizia și să analizeze efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse aprecierii, fără a accepta de plano concluziile trase de o jurisdicție inferioară (Van der Hurk contra Țărilor de Jos).

Potrivit aceleiași jurisprudențe, chiar dacă art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Din examinarea modului în care instanța de apel a analizat apelul formulat de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării motivului de recurs anterior, prin care s-a reclamat încălcarea principiului devolutiv al apelului, instanța de apel a reținut că obiectul principal al cercetării judecătorești (conform susținerilor din cererea de chemare în judecată și din memoriul din apel), constă în a se stabili intervenirea unei modificări a contractului inițial de conlucrare prin voința părților, exprimată printr-o înțelegere verbală, prin care pârâta s-a obligat la plata unor onorarii de succes către recurent.

Potrivit consemnărilor din cuprinsul încheierii din 27 mai 2022, care face parte integrantă din cuprinsul deciziei recurate (prin care a fost amânată pronunțarea asupra apelului), apărătorul pârâtei a invocat, în condiții de contradictorialitate, incidența dispozițiilor art. 9 raportate la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995, susținând necesitatea parafării în formă scrisă a contractelor încheiate între formele de organizare ale profesiei de avocat, pentru însăși validitatea convenției, și nu doar a caracterului probatoriu.

De fapt, aceasta a reprezentat o apărare a pârâtei formulată încă din etapa procesuală a fondului, fiind reiterată în apel, pe care recurentul a avut posibilitatea să o combată prin răspunsul la întâmpinare și cu ocazia dezbaterilor în calea de atac anterioară, și asupra căreia instanța avea obligația să se pronunțe, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) coroborate cu cele ale art. 477 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Procedând în acest mod, curtea a reținut în cuprinsul deciziei recurate, că părțile, în calitatea conferită prin Legea nr. 51/1995, au încheiat, în baza art. 9 raportat la art. 7 din lege, un contract de conlucrare, pentru care actul normativ menționat instituie, ad probationem, forma scrisă pentru încheierea în mod valabil a acestor contracte.

Instanța a înlăturat opinia pârâtei, exprimată prin întâmpinarea formulată în apel, respectiv că art. 9 coroborat cu art. 7 din Legea nr. 51/1995 prevede încheierea în formă scrisă, ad validitatem, a contractului de conlucrare, apreciind că sancțiunea care intervine în cazul nerespectării cerinței formei nu se poate considera că este instituită pentru încheierea sa valabilă, aceasta fiind o cerință care instituie exigențe probatorii.

Sub acest aspect, a considerat că sunt relevante prevederile art. 1243 C. civ. ("dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa"), arătând că, pentru a atrage aplicabilitatea unei alte forme a contractului între părți, astfel cum s-a solicitat, recurentul era obligat să exhibe un înscris, față de instituirea prin lege a formei scrise, ad probationem, a contractului de conlucrare.

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentului referitoare la intrarea în puterea/autoritatea lucrului judecat a chestiunilor tranșate prin considerentele sentinței (plata benevolă a onorariului de succes, incidența principiului consensualismului în privința contractului de conlucrare, corespondența plăților suplimentare fiecărui succes obținut de recurent în favoarea clienților pârâtului, temeiul juridic al plăților efectuate, caracterul neesențial al prețului contractului), de vreme ce acestea au constituit obiect de critică în apel și, implicit, esența apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Fiind învestită în apel cu soluționarea acestora, în mod judicios curtea a procedat la analizarea lor în raport de situația de fapt dedusă judecății și de dispozițiile legale incidente, precum și de probatoriul administrat în cauză și de raportul juridic contractual derulat între părți.

Instanța de apel a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsușirea de către judecător a argumentelor recurentului nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare a hotărârii recurate, aceasta reprezentând rezultatul procesului logic de analiză a probelor administrate în cauză și a raționamentelor efectuate, fiind explicat cu claritate motivul pentru care s-a apreciat că nu există posibilitatea atragerii răspunderii contractuale a pârâtei.

Motivul de recurs încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Criticile subsumate motivului de recurs menționat se referă la statuarea greșită a instanței de apel asupra imperativității cerinței de formă ad probationem a contractului de conlucrare profesională încheiat între avocați, aspect care a fost apreciat că s-a răsfrânt în mod negativ asupra modului de interpretare a probatoriului relevant (în special a prezumțiilor judecătorești), întrucât, în speță, nu se punea problema probării actului juridic, ci a prețului convenit, precum și a aplicării dispozițiilor art. 1403 și art. 1271 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 din Legea nr. 51/1995, "Orice avocat, indiferent de forma de exercitare a profesiei, poate să încheie convenții de colaborare cu experți sau cu alți specialiști, în condițiile legii. Societățile civile profesionale și societățile profesionale cu răspundere limitată pot încheia astfel de convenții numai cu acordul tuturor asociaților."

Art. 9 din același act normativ prevede la alin. (1), "Convențiile de grupare și de asociere a cabinetelor, actele de constituire a societăților civile profesionale de avocați și a societăților profesionale cu răspundere limitată, precum și convențiile prevăzute la art. 7 se încheie în formă scrisă, cu respectarea condițiilor de fond prevăzute de lege și de statutul profesiei; (alin. (2) Consiliul baroului sesizat verifică îndeplinirea condițiilor legale și, constatând îndeplinirea lor, dispune înregistrarea convenției în termen de o lună de la înregistrarea cererii."

Reiese astfel că, între formele de exercitare a profesiei de avocat se pot stabili raporturi de conlucrare profesională, născute în baza unei convenții supuse înregistrării la barou, Consiliul baroului verificând dacă documentele ce atestă convențiile de conlucrare îndeplinesc cerințele prevăzute de lege și de Statutul profesiei de avocat, același organ ținând și evidența acestor contracte și autorizând funcționarea în baza lor (art. 55 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 51/1995).

Normele juridice enunțate stabilesc neechivoc obligativitatea încheierii contractului de conlucrare în formă scrisă, doar astfel organul cu atribuții de control al activității avocatului putând să cunoască formele de asociere ale avocaților și să verifice dacă convențiile încheiate corespund dispozițiilor legale care le reglementează.

Așadar, este corectă statuarea instanței de apel cu privire la incidența dispozițiilor art. 9 raportate la cele ale art. 7 din Legea nr. 51/1995, care instituie, ad probationem, forma scrisă pentru încheierea în mod valabil a acestor contracte, de vreme ce condiția rezidă din lege și numai în acest mod pot fi verificate drepturile și obligațiile asumate de părți și instituită o eventuală răspundere contractuală pentru nerespectarea clauzelor stipulate.

Chiar dacă s-ar îmbrățișa opinia recurentului cu privire la caracterul "nenumit" al contractului de conlucrare, Înalta Curte constată că unui astfel de contract îi sunt aplicabile tot regulile generale prevăzute pentru obligații (art. 1167 C. civ.), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C. civ.).

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante; (alin. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege."

Prin contractul de conlucrare încheiat de părți la 13 august 2012, vizat de Baroului București, prin clauza inserată la art. 4.1 lit. c), pârâta s-a obligat să-i plătească recurentului onorariul prevăzut la art. 5.1, respectiv un onorariu brut de 1.500 RON, al cărui cuantum putea fi reexaminat în funcție de performanțele profesionale ale acestuia. Conform art. 5, pct. 5.3, recurentul avea dreptul să deconteze la pârâtă toate cheltuielile făcute în numele și pentru aceasta (de deplasare, de telefonie, pentru combustibil), pe baza înscrisurilor fiscale justificative, care să ateste și utilitatea efectuării lor.

Înalta Curte constată că, prin nicio clauză contractuală părțile nu au prevăzut plata unor onorarii de succes solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar, din analiza punctuală a mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de apel nu a putut reține o modificare a acestor prevederi, care să conducă la o soluționare pozitivă a pretențiilor recurentului.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, probatoriul administrat în cauză nu a relevat existența unei înțelegeri verbale a părților, în sensul modificărilor art. 4.1 lit. c) din contractul de conlucrare profesională, aspect ce a fost confirmat și de atitudinea procesuală a pârâtei, care a recunoscut doar efectuarea unor plăți ce au depășit suma minimă indicată (care au variat în funcție de volumul de activitate, de munca prestată de recurent și de situația financiară a societății) și a negat intervenirea unei modificări a contractului de conlucrare, în cuprinsul răspunsului la interogatoriu precizând că orice sumă achitată în plus față de onorariul minim brut lunar a reprezentat o majorare a onorariului brut lunar, permisă de prevederile art. 5.1 din contract.

În mod justificat a reținut instanța de apel că o înțelegere verbală a părților (dacă ar fi fost dovedită), nu ar fi prezentat valențe probatorii în ceea ce privește modificarea contractului de conlucrare, de vreme ce, fiind prevăzută de lege încheierea în formă scrisă a acestei convenții (sub aspect probatoriu), era evident că orice modificare a acestuia era supusă acelorași condiții de formă pentru a fi valabilă.

Astfel cum corect a constatat curtea, această situație este reglementată prin art. 1243 C. civ., care instituie respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privința încheierii și modificării contractului civil. Regula simetriei reprezintă una dintre consecințele principiului forței obligatorii și presupune ca modificarea contractului să se realizeze prin același mecanism prin care acesta a luat naștere, în scopul respectării condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Deși principiul consensualismului reprezintă regula de drept potrivit căreia simpla manifestare de voință a părților este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil, în situația în care dispozițiile legale prevăd, pentru încheierea contractului de conlucrare, forma scrisă, este evident că pentru modificarea acestuia era necesară îndeplinirea aceleiași formalități.

Pe de altă parte, conform celor reținute de instanța de apel, din niciun mijloc de probă administrat în dosar nu a rezultat existența unei alte convenții a părților, având ca obiect plata unor onorarii de succes către recurent, ci că, dimpotrivă, aceasta reprezintă o situație ce excedează prevederilor contractuale.

Înalta Curte observă că recurentul a invocat nejustificat reținerea de către instanța de apel a aplicării în speță a dispozițiilor art. 1403 C. civ., întrucât, prin hotărârea recurată, curtea a arătat că aceste norme nu sunt incidente în speță, pe motiv că acestea se referă la obligațiile contractate sub condiție suspensivă, ce depind, exclusiv, de voința debitorului (condiția pur potestativă), iar contractul de conlucrare nu a fost încheiat sub o astfel de condiție, în sensul art. 1400 și următ. C. civ., astfel cum nici obligația de plată a onorariului fix minimal nu este afectată de vreo condiție suspensivă.

Contrar susținerilor recurentului, în cauză s-a pus în discuție prețul contractului, acesta fiind obiectul sesizării instanței de către recurent, prin cererea de chemare în judecată acesta solicitând, exclusiv, plata onorariilor de succes și a primelor de sărbători, care, dacă ar fi fost prevăzute în contract, ar fi fost analizate din perspectiva clauzelor inserate la pct. 5 - Condiții financiare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În baza art. 453 C. proc. civ., față de solicitarea reprezentantului convențional al recurentului cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, în cuantum de 14.000 RON, a căror efectuare a fost dovedită prin extrasul de cont bancar emis de G., va dispune obligarea recurentului la plata către pârâta Societatea Civilă de Avocați "B." a sumei de 4.000 RON, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., proporțional cu munca îndeplinită de avocat, complexitatea cauzei și cu numărul de termene la care acesta a participat efectiv în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Cabinet de Avocat "A." împotriva deciziei nr. 863A din 3 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant Cabinet de Avocat "A." la plata către intimata-pârâtă Societatea Civilă de Avocați "B." a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, sumă redusă în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.