ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 353/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 8 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale reprezentând echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro; obligarea pârâtelor, pe cheltuiala proprie, să publice scuze împreună cu necesara corectare a informațiilor eronate, precum și hotărârea ce se va pronunța în prezenta cauză, în ziarul "România Liberă", precum și pe propriul post de televiziune, în cadrul jurnalelor de știri; obligarea pârâtelor la ștergerea articolelor defăimătoare afișate de publicațiile on-line deținute (D.) sau afiliate, precum și de a se abține de la publicarea altor știri sau articole similare.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2020, tribunalul a dispus suspendarea soluționării cauzei în contradictoriu cu B. cu privire la primul capăt de cerere, dată fiind starea de insolvență a acesteia, și disjungerea capetelor de cerere având un obiect nepatrimonial în contradictoriu cu B. și a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu C. în integralitate, formându-se dosarul nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 1673 din 3 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1616A din data de 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1673 din data de 3 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A., prin administrator judiciar Centru S.P.R.L. și C., în cauza având ca obiect "acțiune în răspundere delictuală".

Împotriva deciziei civile nr. 1616A din data de 15 noiembrie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, a susținut că instanța de apel a analizat într-o manieră lapidară și contradictorie criticile deduse judecății întrucât, deși, pe de o parte, a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicțională, arătând importanța necesar a fi acordată dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăți democratice, dar și exigențele care însoțesc exercițiul acestui drept, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor altor persoane, pe de altă parte, atunci când trece la verificarea punctuală a îndeplinirii acestor condiții, raportat la datele concrete ale speței, în vederea stabilirii existenței sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocotește, fie le ignoră din analiză, pentru a trage, în principal, concluzii generale, care nu pot constitui fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită.

Astfel, instanța de apel, afirmând importanța furnizării către publicul larg, prin mass-media a unor informații de impact și de interes general (cum sunt cele referitoare la disputele generate în societatea românească de scrisoarea în discuție), subliniază, în același timp, faptul că un asemenea interes nu poate justifica pătrunderea în spațiul mass-media a unor informații neadevărate, care să contureze o imagine falsă cu privire la persoana sa și, astfel, neconformă realității. În acest context, făcând distincția necesară între fapte și judecăți de valoare, instanța de apel a subliniat în mod corect că materialitatea primelor poate fi dovedită, în timp ce necesitatea de a dovedi elementele de fapt ce au stat la baza unei judecăți de valoare "este mai puțin stringentă" (cu referire la sintagma folosită în acest sens în jurisprudența instanței europene). Însă, instanța de apel reține că "în cazul jurnaliștilor, garanția oferită de art. 10 este subordonată condiției ca respectivul jurnalist să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice", câtă vreme adevărurile parțiale nu permit publicului să-și formeze o părere corectă asupra situațiilor aduse în atenție de presă și conduc, în final, la o percepție deformată asupra realității. Pornind de la aceste repere, corect determinate sub aspect teoretic, instanța de apel a concluzionat că ar exista, totuși, o bază factuală pentru informațiile aduse la cunoștința publicului în cadrul emisiunilor, aceasta realizându-se de o manieră "corectă și completă.

În legătură cu modalitatea în care au fost consemnate afirmațiile contestate și evenimentele/faptele menționate în emisiunile de știri incriminate, recurentul a arătat că, deși a susținut în apel că aceasta a fost incompletă, denaturată, bazată pe informații neadevărate, aptă să deformeze realitatea și, ca atare, să aibă consecințe defăimătoare la adresa onoarei, demnității și reputației sale, aceste aspecte nu și-au găsit o analiză punctuală în conținutul considerentelor deciziei din apel, instanța răspunzând fie prin considerente de ordin general referitoare la stilul jurnalistic și limbajul folosit în limitele rezonabile ale dozei de exagerare permise, fie identificând o bază factuală în cadrul articolelor, așa cum a fost ea relevată de jurnalist, fără, însă, a verifica susținerile părții care afirmase că informația dată publicității era falsă și defăimătoare, ca atare, insuficientă pentru o corectă informare a publicului.

Ca urmare, stabilirea existenței sau nu a unei fapte ilicite din partea intimaților-pârâți și, în continuare, a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la textele de lege afirmat a fi încălcate, au rămas neelucidate și, deci, de natură să pună instanța de recurs în imposibilitatea verificării aplicării corecte a normelor de drept material incidente, în condițiile în care decizia recurată nu realizează niciun fel de analiză în legătură cu aceste critici pe care le-a relevat.

Deși, prin cererea de apel a susținut că intimații-pârâți au dezinformat în mod deliberat opinia publică, făcând trimitere, pentru a da credibilitate afirmațiilor, la aspecte neadevărate, nesusținute de nicio bază factuală, intimați-pârâți neindicând în cadrul emisiunilor sursa știrilor transmise, instanța de apel nu a analizat aceste susțineri, limitându-se la a face trimitere exclusiv la faptul că judecățile de valoare nu se probează, fără să verifice afirmațiile părții în legătură cu inexistența juridică a vreunei condamnări a recurentului-reclamant sau să verifice existența bazei factuale în raport de care a fost prezentat ca fiind autorul moral al scrisorii transmise de E., prin intermediul avocatului F..

Pe aceste aspecte punctuale, pe care le-a indicat, instanța de apel nu a realizat o analiză în concret, limitându-se să constate, în absența verificării lor, că informațiile difuzate au avut la bază constatări ale unor situații de fapt preluate de alte surse (fără ca intimații-pârâți să indice aceste alte surse), jurnalele de știri incriminate făcând doar o sinteză a unor informații apărute în spațiul public de mai mult timp.

Recurentul a mai susținut că, deși a învestit instanța cu aspecte ce vizează lipsa bunei-credințe a jurnalistului în relatarea faptelor și în contextul afirmat de acesta, instanța de apel nu realizează niciun fel de analiză din această perspectivă. Instanța de apel nu a analizat nici susținerile referitoare la faptul că, în mod nereal, s-a susținut în conținutul emisiunilor încriminate, calitatea sa de condamnat și implicarea în transmiterea scrisorii de către E., fără să fie vorba despre o simplă eroare de exprimare, ci despre o dezinformare și manipulare intenționate a opiniei publice.

În opinia recurentului, considerentele deciziei recurate au caracter contradictoriu și nu sprijină soluția, câtă vreme, mai întâi, afirmă necesitatea ca în exercițiul dreptului la libera exprimare să se pornească de la existența substratului factologic, fără o prezentare trunchiată și denaturată, tocmai pentru a nu se aduce atingere altor drepturi fundamentale (cum sunt și cele referitoare la onoare, demnitate și reputație), pentru ca, ulterior, instanța să nu fie preocupată de analiza punctuală a aspectelor ce îi erau deduse judecății și care tindeau să demonstreze, dimpotrivă, un fundament contrafactual al afirmațiilor redate în emisiunile de știri, ce nu mai corespundeau funcției de informare pe care o are și pe care trebuie să și-o asume presa.

Această modalitate de abordare a criticilor din apel este cu atât mai defectuoasă cu cât, răspunzând, în cadrul controlului de legalitate pe care îl realiza asupra hotărârii de primă instanță (și care viza, de asemenea, motivarea necorespunzătoare), instanța de apel a constatat, cu referire la dispozițiile art. 425 C. proc. civ., că o motivare corespunzătoare presupune pentru instanțele de control judiciar "răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți".

Or, aceasta este o exigență procedurală căreia instanța de apel nu i s-a supus, în contextul în care, prin critici punctuale, se arată de ce, în opinia recurentului, nu a existat o bază factuală autentică, ci una întemeiată pe informații false, denaturate și, ca atare, inapte să susțină un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință, iar aceste critici rămân fără verificarea jurisdicțională a instanței.

Deși instanța de apel constată că, potrivit art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garanția oferită de acest text libertății de exprimare este una subordonată condiției bunei-credințe, așa încât trebuie să fie furnizate informații exacte, demne de încredere și cu respectarea deontologiei jurnalistice, în același timp, nu determină dacă este vorba despre astfel de informații, în absența analizei susținerilor pe care le-a formulat, prevalându-se de o altă realitate factuală, indicând elemente concrete care îi susțineau poziția.

Reținând de o manieră generică și nediferențiată pe aspectele punctuale care i-au fost deduse dezbaterii faptul că intimații-pârâți au preluat și reprodus informații obținute "din spațiul public de mai mult timp", ceea ce înseamnă că au avut o bază factuală, instanța a nesocotit cerințele unei analize specifice judecății în apel, în limitele devoluțiunii fixate prin criticile expres formulate, conform dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate în susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând temeinicia sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 70 C. civ., privind libertatea de exprimare.

Recurentul a susținut că, în speță, sunt incidente prevederile art. 1357 și 1373 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, și reglementările audiovizualului cuprinse în art. 30, 32 și 40 din Decizia nr. 220 din data de 24 februarie 2011 a C.N.A., publicată în Monitorul Oficial nr. 174 din data de 11 martie 2011, pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, acestea determinând excluderea de la aplicare a libertății de exprimare. Chiar dacă instanța de apel ar fi realizat o analiză a faptelor ilicite prin prisma celor două valori consacrate constituțional și aflate într-un aparent conflict, respectiv demnitatea persoanei, garantată prin art. 1 alin. (3) din Constituție, și libertatea de exprimare, consacrată prin art. 30 din Constituție, în mod nelegal a fost reținută inexistența unei atingeri aduse demnității, onoarei și reputației, fiind, astfel, nesocotită îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

În opinia recurentului, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, cu referire la fapta ilicită a intimaților-pârâți, recurentul a susținut că aceasta constă în prezentarea în cadrul emisiunilor de știri din data de 30 august 2018 și 8 octombrie 2018 a informațiilor eronate, calomniatoare și insultătoare la adresa sa, prin raportare la dovezile depuse la dosarul cauzei, complet ignorate de către instanțele de fond. Contrar instanței de apel, afirmațiile vătămătoare furnizate publicului în cadrul emisiunilor de știri nu au nicio baza factuală, între postura de cercetat penal și cea de condamnat fiind o distincție clară, lesne de deosebit de orice ziarist. În aceste condiții, în mod netemeinic instanța de apel a reținut că baza factuală suficientă ar fi fost reprezentată de "constatări ale unor situații de fapt preluate din alte surse, care nici măcar nu au fost indicate, și existența lor la data de referință a emisiunilor contestate.

Împrejurarea că ar fi persoană publică nu este suficientă pentru a permite intimaților-pârâți diseminarea unor afirmații totalmente neadevărate despre persoana sa, aspect, de asemenea, netemeinic reținut de către instanța de apel.

Recurentul a mai susținut că, în mod netemeinic instanța de apel a reținut că afirmațiile făcute în cadrul emisiunilor s-ar încadra în categoria judecăților de valoare.

Cu referire la prejudiciu, a arătat că acesta constă în atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii sale prin prezentarea sa ca fiind "condamnat", "fugar" și "interlop" (în cadrul emisiunii din 9 octombrie 2018), pe de-o parte, iar, pe de altă parte, prin prezentarea în emisiunea din 30 august 2018 a faptului că scrisoarea transmisă de E. ar fi rezultatul demersurilor efectuate de numitul F. - în calitate de avocat al său, ceea ce este complet neadevărat.

Prin faptele ilicite ale intimaților-pârâți, constând în prezentarea unor informații false privind situația sa legală, asocierea numelui său cu aspecte controversate, aflate în dezbatere publică și considerate ca reprobabile de o anumită parte a populației și încălcarea dreptului la demnitate, onoare, reputație, imagine și viață privată și de familie, ca urmare a publicării repetate a informațiilor menționate mai sus într-o emisiune cu audiență și deschisă publicului larg, în mod gratuit și nelimitat, având o durată de afișare nedeterminată, recurentului i s-a creat un prejudiciu moral care nu poate fi nici contestat și nici minimalizat. I-au fost afectate grav acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale (onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la propria imagine, dreptul la viață de familie), cauzându-i-se un prejudiciu important.

Efectul periculos și indirect, în afară de atingerea directă adusă demnității, onoarei și reputației, este reprezentat de influențarea justiției în defavoarea sa.

Legătura de cauzalitate rezultă ex re, din materialitatea faptei ilicite. În acest sens a arătat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate, considerând că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Sub aspectul vinovăției intimaților-pârâți, a arătat că acesta rezultă cel puțin din: lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate; prezentarea unor informații false, nedocumentate, cu implicații deosebit de grave; împrejurările în care au fost săvârșite faptele ilicite, acestea fiind oferite publicului în contextul cunoașterii de către intimații-pârâți a faptului că se afla într-o procedură de extrădare, că nu există nicio hotărâre de condamnare; lipsa totală de obiectivitate și de demers jurnalistic activ în prezentarea pretinselor informații; săvârșirea faptelor ilicite de profesioniști, ceea ce este de natură a atrage o gravitate sporită a acestora, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1358 C. civ. urmărirea de către intimații-pârâți a creșterii profitului, a ratingului și a numărului de vizualizări ale emisiunilor contestate, prin prezentarea către public a unor astfel de știri importante, de tip breaking news, modul în care a fost realizată aceasta intenție fiind însă imoral și ilegal, prin atingerea adusă drepturilor sale nepatrimoniale.

În privința bunei credințe, a solicitat să se aibă în vedere că, în repetate rânduri, Curtea a considerat că garanțiile oferite jurnalistului de prevederile art. 10 din Convenție, în privința posibilității acestuia de a relata probleme de interes general, sunt subsumate obligației de a acționa cu bună credință, bazându-se pe o bază factuală exactă și furnizând informații de încredere și precise în conformitate cu etica jurnalistică.

În speță, este o diferență fundamentală între a relata că se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate și a relata că pe numele său este emis un mandat internațional în faza de urmărire penală.

Prin urmare, în mod netemeinic instanța de apel a reținut că intimații-pârâți ar fi fost de bună-credință, contrariul rezultând cu evidență din simpla prezentare a unor informații factuale neadevărate, fără o minimă verificare a realității acestora.

În raport de caracterul specific al faptelor ilicite deduse judecății, deși instanța de apel stabilește corect coordonatele în care trebuie să facă verificarea jurisdicțională, în mod netemeinic califică afirmațiile susținute de intimații-pârâți în cadrul emisiunilor incriminate ca fiind judecăți de valoare și, mai departe, reține exercițiul libertății de exprimare cu privire la acestea, în condițiile în care acestea reprezintă simple fapte, față de care, lipsa ancorării lor în baze factuale suficiente și solide atrage răspunderea civilă delictuală a intimaților-pârâți pentru prezentarea cu bună-știință de afirmații neadevărate.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1616A din data de 15 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 7 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Curtea reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speță, recurentul susține că instanța de apel a analizat într-o manieră lapidară și contradictorie criticile deduse judecății întrucât, deși a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicțională, arătând importanța necesar a fi acordată dreptului la liberă exprimare, dar și exigențele care însoțesc exercițiul acestui drept, atunci când trece la verificarea punctuală a îndeplinirii acestor condiții, raportat la datele concrete ale speței, în vederea stabilirii existenței sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocotește, fie le ignoră din analiză, trăgând concluzii generale, care nu pot constitui fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită.

În concret, recurentul consideră că nu au fost analizate criticile punctuale în cadrul cărora a susținut că intimații-pârâți au dezinformat în mod deliberat opinia publică, prezentând într-o manieră incompletă, denaturată și aptă să deformeze realitatea evenimentele/faptele menționate în emisiunile de știri incriminate, neindicând sursa știrilor transmise, instanța de apel limitându-se la a le răspunde prin considerente de ordin general, referitoare la stilul jurnalistic, și la a face trimitere, exclusiv, la faptul că judecățile de valoare nu se probează, fără să verifice afirmațiile părții în legătură cu inexistența juridică a vreunei condamnări a recurentului-reclamant sau să verifice existența bazei factuale în raport de care a fost prezentat ca fiind autorul moral al scrisorii transmise de E., prin intermediul avocatului F..

De asemenea, nu au fost analizate susținerile ce au vizat lipsa bunei-credințe a jurnalistului în relatarea faptelor și în contextul afirmat de acesta, astfel că, stabilirea existenței sau nu a unei fapte ilicite din partea intimaților-pârâți și, în continuare, a elementelor răspunderii civile delictuale, au rămas neelucidate, instanța de recurs fiind pusă în imposibilitatea de a verifica aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță – a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamant, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, prin raportare la criticile formulate prin motivele de apel.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speța dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 și alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâtele și-au exercitat dreptul cu rea-credință (art. 75 alin. (2) din C. civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 și următoarele din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtele, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamant, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe.

Cu referire la fapta ilicită imputată pârâtelor, constând în difuzarea repetată, în emisiunile postului de televiziune, a unei informații în sensul că finanțatorul scrisorii publicate de E. prin care acesta critica sistemul judiciar din România ar fi reclamantul, precum și a unei știri în sensul că reclamantul a fost condamnat pentru corupție, instanța de apel a reținut, sub un prim aspect că, în cauză, exista un subiect de interes general, însuși reclamantul recunoscând că scrisoarea în discuție a creat dispute extinse în societatea românească, cât și în cea internațională, având o intensă mediatizare atât în presa națională, cât și în cea internațională, după care, a procedat la calificarea discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă și la analiza atitudinii subiective a autorului afirmațiilor denunțate ca fiind denigratoare.

Instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că afirmațiile făcută la adresa reclamantului au avut o bază factuală suficientă, informațiile difuzate în cadrul emisiunilor fiind fundamentate pe constatări ale unor situații de fapt preluate din alte surse, instanța apreciind că neindicarea, în cadrul emisiunilor, a sursei informațiilor nu poate determina angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, fiind doar o chestiune ce ține de modul în care acestea au înțeles să respecte reglementările și principiile deontologiei profesionale.

Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului declarațiilor, Curtea a reținut că, din înregistrările depuse la dosarul cauzei, rezultă că jurnalele de știri incriminate fac o sinteză a unor informații apărute în spațiul public de mai mult timp, fiind simple deducții și încercându-se elucidarea unui context în care a acționat o persoană necunoscută până la acel moment pentru preocupările față de situația din România, rezultând justificarea presei de a elucida modalitatea contractării serviciilor sale, împrejurare față de care s-a constatat că discursul jurnalistic nu depășește marja permisă de Convenție.

Instanța de apel a considerat că afirmațiile pârâtelor privind existența unei legături între persoanele aflate în raporturi contractuale cu societatea de consultanță și care, în același timp, au afaceri judiciare în țară, în speță, cu referire la persoana reclamantului, reprezintă o concluzie a jurnalistului în raport de informațiile deținute de acesta, o concluzie la care jurnalistul a ajuns prin efectuarea unui raționament propriu, care intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție.

În ceea ce privește difuzarea știrii în sensul că reclamantul ar fi fost condamnat pentru corupție, Curtea a constatat, de asemenea, existența unei baze factuale suficiente, reprezentată de constatarea unei instanțe britanice, făcută în cursul procedurii de extrădare, că reclamantul a prezentat înscrisuri false cu scopul de a obține respingerea cererii. S-a apreciat că maniera în care s-a procedat la comunicarea informației nu poate atrage concluzia relei credințe a jurnalistului căruia nu i se poate cere rigoarea juridică a unui specialist în domeniu.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtelor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de către reclamant, susținerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu i-a analizat punctual criticile în cadrul cărora a susținut că informațiile prezentate în emisiunile de știri incriminate au fost incomplete, denaturate, neadevărate, etc., și nici cele prin care a arătat că intimatele-pârâte au dezinformat în mod deliberat opinia publică, fără a indica sursa știrilor transmise, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de calificarea dată de instanță discursului, respectiv, ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă, și față de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la existența unei baze factuale a afirmațiilor făcute.

Or, împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanța de apel a analizat și atitudinea subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său.

În concret, pornind de la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a jurnalistului în raport de adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtele îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general.

Chiar dacă, în ceea ce privește afirmația referitoare la condamnarea reclamantului pentru corupție, informația furnizată a reprezentat o inexactitate juridică, s-a apreciat că ea are la bază faptul incontestabil al constatării de către un magistrat britanic a comiterii unui fals în vederea evitării aducerii la îndeplinire a unei măsuri preventive dispuse în România.

În raport de aceste aspecte, explicit reținute de instanța de apel în considerentele deciziei atacate, apar ca fiind nefondate și susținerile din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la faptul că nu au fost analizate criticile ce vizau lipsa bunei-credințe a jurnalistului în relatarea faptelor.

Înalta Curte reține că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile apelantului reclamant, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deși recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, pentru a justifica, astfel, invocarea cazului de casare reglementa de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susține existența unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, recurentul nu relevă, în concret, acele considerente care se contrazic sau se exclud reciproc, ci opune, doar, aprecierile instanței de apel propriilor susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs expres invocat, susținerea referitoare la existența considerentelor contradictorii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate de reclamant motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esență, reclamantul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând inexistența unei atingeri aduse demnității, onoarei și reputației, respectiv, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurentul-reclamant a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că, în cadrul emisiunilor de știri din data de 30 august 2018 și 8 octombrie 2018, pârâtele au diseminat informații eronate, calomniatoare și insultătoare la adresa sa, informații care nu au nicio baza factuală și care au fost în mod netemeinic încadrate în categoria judecăților de valoare, împrejurarea că el, reclamantul, ar fi persoană publică nefiind suficientă pentru a permite intimaților-pârâți un astfel de comportament.

Recurentul consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâților rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate și lipsa totală de obiectivitate a demersului jurnalistic, că pârâții au dat dovadă de rea credință, fiind întrunite, în același timp, și condițiile referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate existentă între acesta și fapta ilicită reclamată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimatele-pârâte nu au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public de acestea, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere și la dispozițiile din legea fundamentală (art. 30 Constituție) și, de asemenea, la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâtele, aceea a bunei-credințe.

Astfel, s-a reținut că informațiile difuzate în cadrul emisiunilor au avut la bază constatări ale unor situații de fapt preluate din alte surse, împrejurarea că pârâtele nu au indicat, în cadrul emisiunilor, sursa informațiilor, nefiind de natură a determina angajarea răspunderii civile delictuale a acestora pentru faptele imputate de reclamant, aceasta fiind doar o chestiune ce ține de modul în care pârâtele au înțeles să respecte reglementările și principiile deontologiei profesionale.

Și în ceea ce privește difuzarea știrii în sensul că reclamantul ar fi fost condamnat pentru corupție Curtea de Apel a reținut existența unei baze factuale suficiente, reprezentată de constatarea unei instanțe britanice, în cursul procedurii de extrădare, că reclamantul a prezentat înscrisuri false cu scopul de a obține respingerea cererii. Instanța de apel a apreciat că maniera în care s-a procedat la comunicarea informației nu poate conduce la concluzia relei credințe a jurnalistului întrucât acestuia nu i se poate cere rigoarea juridică a unui specialist în domeniu.

Or, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existența unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecățile de valoare (care, prin esența lor, nu se pretează la demonstrarea exactității conținutului), cât și imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conținut și elemente parțiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina pârâtelor a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Din perspectiva criteriului notorietății persoanei vizate, cu privire la care recurentul consideră că în mod neîntemeiat a fost reținut de instanța de apel, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod judicios calitatea de persoană publică a reclamantului, dată fiind expunerea mediatică pe termen lung de care acesta s-a bucurat.

În evaluarea acestui criteriu, curtea de apel a reținut în hotărârea atacată că reclamantul nu este o persoană particulară necunoscută publicului, ci, dimpotrivă, s-a aflat în atenția publicului larg, informațiile despre situația sa juridică fiind dezbătute în presă. Interesul presei a fost determinat și de raporturile de filiație și de afaceri ale reclamantului față de defunctul om de afaceri român a cărui situație a fost intens mediatizată datorită condamnării sale la o pedeapsă privativă de libertate pentru fapte de corupție și declinului afacerilor sale în domeniul asigurărilor, care au avut impact asupra unui număr mare de persoane.

Dată fiind constatarea acestei premise, respectiv calitatea de persoană publică a reclamantului, rezultată din împrejurările obiective mai sus expuse, în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată.

Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind, așadar, judicioasă reținerea din hotărârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârâte, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale.

Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului declarațiilor, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincție între categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu alte cuvinte, distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie – însă, cerința ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmația să fi acționat cu bună-credință, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale.

În speță, Curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte și judecăți de valoare, a reținut, așa cum s-a arătat deja, că jurnalele de știri incriminate fac o sinteză a unor informații apărute în spațiul public de mai mult timp, fiind simple deducții și încercându-se elucidarea unui context în care a acționat o persoană necunoscută până la acel moment pentru preocupările față de situația din România, rezultând justificarea presei de a elucida modalitatea contractării serviciilor sale, constatând că discursul jurnalistic nu depășește marja permisă de Convenție.

În contextul expus, instanța de apel a considerat că afirmațiile pârâtelor privind existența unei legături între persoanele aflate în raporturi contractuale cu societatea de consultanță și care, în același timp, au afaceri judiciare în țară, în speță, cu referire la persoana reclamantului, reprezintă o concluzie a jurnalistului în raport de informațiile deținute de acesta, o concluzie la care jurnalistul a ajuns prin efectuarea unui raționament propriu, care intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție, având, deci, o bază factuală, iar, în ceea ce privește difuzarea știrii referitoare la condamnarea pentru corupție a reclamantului, instanța de apel a constatat că și aceasta are o bază factuală suficientă, reprezentată de constatarea unei instanțe britanice, în cursul procedurii de extrădare, că reclamantul a prezentat înscrisuri false cu scopul de a obține respingerea cererii.

Or, în raport de aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanța de apel că existența bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâtelor caracterizată de bună-credință – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce le plasează pe acestea în afara sferei ilicitului civil și, în