ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2610/2023

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 octombrie 2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanței: - să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârâtă, constând în prezentarea prin mijloace social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei; - obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloace social media (C.), presei scrise sau audiovizuale; - obligarea pârâtei la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala ei, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicațiile mass-media prin intermediul cărora a săvârșit faptele ilicite; - obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri și la plata cheltuielilor de judecată.

La 2 iulie 2020, reclamanta a formulat precizare la cererea de chemare în judecată, referitoare la datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare săvârșite de pârâtă .

Prin sentința civilă nr. 1693 din 18 decembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 27A din 13 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1693 din 18 decembrie 2020 a Tribunalului București, secția a V-a civilă în contradictoriu cu pârâta B., ca nefondat.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a limitelor învestirii - art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului - art. 476 C. proc. civ. și a limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat - art. 477 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a considerat, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității.

În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de reclamantă și depusă în fața instanței de fond, la termenul din 23 iulie 2020, deși în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, curtea de apel a considerat corectă sentința civilă pronunțată de prima instanță sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia.

Cu toate că, la termenul de judecată din 23 iulie 2020, reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare însoțită de înscrisuri și suport CD ce conținea imagini video în susținerea și dovedirea pretențiilor, fiind dispusă amânarea judecății în vederea comunicării sale către pârâtă, instanța a omis a analiza conținutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârșite de pârâtă ce fac obiectul cererii precizatoare, cât și cu privire la probele ce au fost încuviințate în dovedire.

Instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză și conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

A menționat că faptele ilicite, așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată și prin cererea precizatoare, privesc mai multe categorii de acțiuni ale pârâtei, respectiv afirmații ale acesteia făcute pe rețeaua de socializare C., afirmații pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, pe de o parte, cât și acțiuni concrete, respectiv organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei.

A invocat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Raportat la cauza dedusă judecății, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanța de apel făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt și fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă. Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței de apel, precum și fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deși au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanța de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat și contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea "Parcul Constantin Brâncuși".

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciara curți-construcții iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncuși la această adresă.

Enunțând prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat că, în soluționarea cauzei, instanțele de fond nu au luat în considerare înscrisurile și reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21 aprilie 2019 și 19 mai 2019, în care pârâta apare alături de alți cetățeni și membri ai D..

În aprecierea sa, prima instanță a respins în mod greșit acțiunea, iar curtea de apel a menținut soluția reținând ca "Salvați Parcul Brâncuși" este un grup înființat pe C., care s-a autodefinit ca fiind un grup dedicat salvării Parcului Constantin Brâncuși, atât timp cât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că nu există parcul, pârâta și ceilalți nu doresc desființarea "Parcului Constantin Brâncuși", dar acest parc nu se regăsește în analele Municipiului București sau ale Sectorului 3, hotărârea fiind astfel nelegală întrucât nu există dovezi privind înființarea sau existența acestui parc, înscrisurile emise de instituțiile statului arătând contrariul. Totodată, o astfel de opinie contravine si dispozițiilor art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007.

A apreciat că instanța nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acțiunile pârâtei din ședințele Consiliului Local Sector 3 în cadrul cărora au avut loc discuțiile din 1 octombrie 2018, 3 octombrie 2018, 29 mai 2019 referitoare la adoptarea PUZ Sector 3, publicate pe site-ul Primăriei Sectorului 3 București, cât și pe pagina de C. a Primăriei Sectorului 3 și preluate pe pagina de C. a D. Sector 3 sau dezbaterea din 13 noiembrie 2018 la sediul D. Sector 3.

În ceea ce privește aprecierea probatoriului, a precizat că, în mod eronat, instanța de apel a considerat că în cauză nu rezultă săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârâtă, fără a lua în considerare toate acțiunile pârâtei, care conduc la concluzia unei activități de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent menționat, așa cum rezultă din înregistrările video, cât și dreptul de proprietate al acesteia asupra unor terenuri din Sectorul 3. Mai mult, instanța nu a procedat la coroborarea probelor administrate, respectiv - planșe foto, înregistrări video din care rezultă acțiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie, cât și înscrisurile care se coroborează cu acestea.

În opinia sa, conținutul afirmațiilor pârâtei trebuia analizat prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, din care rezultă în mod cert faptul că terenul nu a fost vreodată în administrarea Sectorului 3 București, nu a avut niciodată statut de parc, nu a existat vreo autorizație de construire pentru Parcul Constantin Brâncuși cu adresa menționată, reclamanta nu o solicitat vreo autorizație de construire pe acest teren. Or, curtea de apel a omis să analizeze înscrisurile emise de la autorități, din care rezultă că nu există respectivul parc, aspect ce conduce la stabilirea unui caracter ilicit al faptelor și afirmații pârâtei, necorespunzătoare adevărului.

Afirmațiile mincinoase venite din partea unei persoane care deține o funcție publică, deși avea cunoștință de situația juridică și urbanistică a terenului, nu fac altceva decât să justifice reaua-credință a pârâtei. Or, faptul că pârâta cunoștea situația juridică a terenului reiese chiar din antetul grupului Salvați Parcul Brâncuși, unde se menționează că terenul este retrocedat, precum și din declarațiile sale publice prin care afirmă că terenul este proprietate privată, fiind dovedită astfel reaua sa-credință. Conform practicii Curții Europene, aceste afirmații nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare, atâta vreme cât încalcă dreptul persoanelor, al publicului la o informare corectă, bazată pe informații reale ce pot fi dovedite.

În ceea ce privește acțiunile concrete ale pârâtei, de participare la mitinguri si demonstrații pe terenul proprietatea sa, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod eronat si contrar probatoriului administrat, instanțele de fond, fără a analiza în întregime cererea de chemare în judecată, cererea de apel și materialul probator, au constatat că nu se poate retine în sarcina acesteia săvârșirea vreunei fapte ilicite, deși din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că aceasta a inițiat proteste si mitinguri pe terenul proprietatea reclamantei, instigând cetățenii să participe la aceste manifestații.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată încălcă dispozițiile legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), art. 44 din Constituție, precum și art. 1349 și următoarele din C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a arătat că instanța de apel, în mod eronat, a validat raționamentul primei instanțe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudența Curții Europene privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viată privată. Astfel, deși a constatat că, în speță, își găsesc aplicabilitatea art. 8 și art. 10 din Convenție, alături de condițiile din dreptul intern, a făcut o aplicabilitate greșită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor și afirmațiilor pârâtei, pe care le-a considerat ca făcând parte din sfera libertății de exprimare și că nu aduc atingere dreptului la viață privată. În mod greșit a considerat instanța că acțiunile pârâtei nu pot fi calificate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia cu privire la subiectul în discuție, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuși.

În acest context, a precizat că faptele pârâtei nu se înscriu în sfera interesului public, în speță nefiind vorba despre un spațiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată spațiu verde, acțiunile pârâtei având conotație personală. Or, așa cum a statuat Curtea Europeană, dacă se discută probleme de interes general, discuția trebuie să fie factuală, urmând a se stabili dacă reportajul în litigiu contribuie la o dezbatere factuală și dacă conținutul acestuia depășea simpla dorință de a satisface curiozitatea publicului.

Făcând trimitere la jurisprudența instanțelor naționale, recurenta-reclamantă a apreciat că afirmațiile și acuzațiile pârâtei au fost formulate fără a avea o bază factuală, iar prin limbajul folosit aceasta a depășit limitele liberei exprimări, aducând atingere demnității sale. De asemenea, instanța de apel a realizat o analiză pur subiectivă, considerând în mod eronat că faptele pârâtei se încadrează în sfera libertății de exprimare și nu aduc atingere dreptului la viață privată al reclamantei, fără a avea în vedere că exprimarea sa este una tendențioasă, mincinoasă, făcută doar în scopul de a instiga opinia publică pentru obținerea de foloase personale, politice, iar nu în scopul informării corecte a publicului asupra unei chestiuni generale cum ar fi cea privind spațiile verzi din București.

Referitor la manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, recurenta-reclamantă a considerat că acestea depășesc sfera manifestațiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancționat ulterior pentru această acțiune dar și dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăți de orice potențiale acte de violență venite din partea terților sau autorităților statului. Prin urmare, hotărârea atacată încălcă atât art. 11 din CEDO, cât și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituția României.

În continuare, reclamanta a dezvoltat, pe larg, istoricul situației de fapt și afirmațiile pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar considerațiilor primei instanțe si instanței de apel, că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prevăzut de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depășesc limitele liberei exprimări, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

A susținut că instanțele de fond nu au analizat și nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtei a constat și în afectarea stării sale de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate de art. 2 și de art. 8 din CEDO.

Recurenta-reclamantă a mai afirmat faptul că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și următoarele din C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, în condițiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerințele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei: existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate și, în consecință, admiterea acțiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a avut în vedere toate susținerile reclamantei și toate mijloacele de probă invocate de aceasta, inclusiv cele invocate prin cererea precizatoare.

Faptul că recurenta-reclamantă nu este mulțumită de argumentele instanței nu înseamnă că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită. Cu privire la participarea sa la adunări publice, a menționat că instanța a reținut interesul public al temei privind menținerea spatiilor verzi și faptul că aceasta a militat activ pentru convingerea autorităților să mențină destinația de spațiu verde a acestui teren amenajat, interesul urmărit fiind unul public.

În combaterea criticilor dezvoltate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată cuprinde toate motivele în fapt și în drept pe care se fundamentează soluția de respingere a apelului formulat de reclamantă. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu are relevanță natura juridică a terenului în condițiile în care a militat pentru menținerea destinației de spațiu verde și pentru măsura exproprierii. Cu privire la baza factuală, a menționat că avea cunoștință că terenul este spațiu verde amenajat - având în vedere că pe acel teren a existat și un loc de joacă. Totodată, a evidențiat că nu a contestat calitatea de proprietar a recurentei-reclamante asupra acestui teren. Prin considerentele hotărârii apelate au fost avut în vedere susținerile și probele reclamantei cu privire la natura terenului.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, a precizat că decizia recurata a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în mod corect instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale în sarcina sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare a legalității deciziei pronunțate de instanța de apel, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită. De asemenea, nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate, întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere cu prilejul aplicării legii de către instanțele de fond. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor face obiectul analizei instanței de recurs, care nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează expres dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la criticile din cuprinsul cererii de recurs, instanța constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

- Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea principiului disponibilității, a limitelor învestirii instanței și a limitelor efectului devolutiv al apelului, criticându-se că nu a fost analizată cererea precizatoare depusă la 2 iulie 2020 (înainte de termenul din 3 iulie 2020, din eroare fiind menționată data,,23 iulie 2020".

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, dând eficiență atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Analizând faptele ilicite imputate pârâtei de către reclamantă, curtea de apel a reținut că prima instanță a evaluat în mod grupat aspectele expuse în cererea adițională depusă la 2 iulie 2020. Întrucât a constatat că a fost extins cadrul de analiză și la afirmațiile reputat ca fiind defăimătoare în cadrul intervenției live pe C. din 25 septembrie 2018 și din cadrul ședințelor din 1 octombrie 2018 și 3 octombrie 2018, precum și intervențiile din 2 octombrie 2018 și 13 noiembrie 2018, prin cererea în forma introductivă fiind dedus judecății numai demersul din 21 aprilie 2019, instanța de apel a procedat în mod punctual la examinarea faptelor invocate de reclamantă prin cererea precizatoare, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, iar devoluțiunea a operat cu privire la întreaga cauză. Astfel, eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării sentinței au fost suplinite prin motivarea instanței de apel. Rejudecarea fondului s-a realizat în limitele stabilite de apelanta-reclamantă, astfel cum au fost configurate prin motive de apel, prin urmare nu se constată încălcarea prevederilor art. 476 și art. 477 C. proc. civ. de către instanța de apel.

Diferit de situația din dosarul nr. x/2019, în care a fost pronunțată decizia nr. 2381 din 6 decembrie 2022 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în litigiul pendinte cererea formulată la 2 iulie 2020 a fost calificată ca fiind o cerere precizatoare (reclamanta doar dezvoltând și aducând explicații suplimentare, din perspectiva situației de fapt, față de cele evocate prin cererea introductivă), astfel că instanțele de fond au analizat în mod corespunzător cauza, sub toate aspectele invocate, cu luarea în considerare și a acestei cereri precizatoare, fiind așadar respectate prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

- Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Critica recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel nu a analizat aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 2 iulie 2020 este nefondată, întrucât instanța de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate ce vizează afirmațiile pârâtei făcute pe rețeaua de socializare C., în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanții Primăriei Municipiului București și ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în campania de strângere semnături, nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acțiunea introductivă, cât și cele din cererea precizatoare.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja. Asemenea aspecte de netemeinicie nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În acest registru se înscriu susținerile potrivit cărora în mod greșit a fost reținută destinația de parc a terenului în discuție, cele prin care se critică modul în care instanța de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri și prin mijloacele materiale de probă (înregistrările video), precum și susținerile privind reaua-credință a pârâtei.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. În acest sens, se constată că instanța de apel a analizat aspectele de fapt esențiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conținutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtei, funcția publică deținută de acesta și calitatea sa de persoană implicată în diverse activități de natură politică sau civică, instanța reținând că: "nota generală a afirmațiilor intimatei se înscrie mai degrabă în logica unui discurs al unui om politic, cu accente critice, orientat spre activitatea autorităților publice locale, chemate să identifice soluții pentru păstrarea spațiilor verzi in genere, iar nu al unui discurs al cărui subiect să fie apelanta-reclamantă, căreia nu i se impută nici direct și nici sugestiv, indirect, nimic." De asemenea, instanța a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară, dar proprietară a unui teren care făcea subiectul unui interes public, respectiv necesitatea menținerii/măririi spațiilor verzi.

În mod nefondat a susținut recurenta-reclamantă că nu au fost analizate susținerile sale în ceea ce privește mitingurile și demonstrațiile pe terenul proprietatea sa, raportat la limitele învestirii instanței de judecată. Instanța de apel nu a ignorat aceste susțineri, însă le-a analizat cu respectarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., reținând "faptul că adunarea cetățenească s-a desfășurat necontestat pe terenul apelantei nu are legătură cu valorile nepatrimoniale afirmat ca fiind încălcate - proteguite de art. 72 C. civ.."

Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, înlăturând susținerile reclamantei, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, drept urmare vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Prin criticile subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, art. 75, art. 1349 și următoarele din C. civ., precum și ale art. 8, art. 10 și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație. Fapta ilicită imputată pârâtei a constat în afirmațiile acesteia făcute pe rețeaua de socializare C., în interviuri televizate sau cu ocazia participării la întâlniri cu reprezentanții Primăriei Municipiului București și ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în campania de strângere semnături.

În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante în sensul că manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei depășesc sfera manifestațiilor garantate de art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de întrunire, acestea nu pot fi avute în vedere întrucât fapta ilicită invocată prin cererea de chemare în judecată a fost stabilită de reclamantă ca fiind "prezentarea prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației" reclamantei.

Acestea sunt faptele în privința cărora reclamanta a solicitat constatarea caracterului ilicit, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, cererea precizatoare a privit "datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare săvârșite de pârâtă, respectiv mesaje pe rețele de socializare, emisiuni TV".

În motivarea cererilor formulate, reclamanta a dezvoltat pe larg argumente privind caracterul ilicit al faptelor prin prisma încălcării art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare prin afirmațiile pârâtului făcute în mod public în diverse ocazii, fără a fi expuse argumente referitoare la depășirea limitelor libertății de întrunire consacrate de art. 11 din Convenție sau la un prejudiciu cauzat printr-o astfel de situație.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului se stabilesc prin cererile părților, iar potrivit art. 478 alin. (3) din același cod, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. În această situație, formularea unor pretenții rezultate din altă pretinsă faptă ilicită decât aceea care a format obiectul cererii de chemare în judecată sau al cererii precizatoare nu este permisă în calea de atac, instanța de apel neputând proceda la o astfel de analiză.

S-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtei la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite.

În speță, instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței Curții Europene apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtei a încălcat dreptul la respectarea vieții private al reclamantei.

O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcțiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate și afirmațiilor din cadrul mitingurilor și adunărilor la care a participat, pârâta s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile în ceea ce privește libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

De asemenea, s-a statuat că orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

În speță, însă, date fiind condițiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudențe, se reține că subiectul supus dezbaterii era unul de interes public, vizând situația spațiilor verzi din București, astfel încât limitarea libertății de exprimare a pârâtei s-ar dovedi excesivă.

Examinând fapta imputată pârâtei constând în folosirea afirmațiilor incriminate din cuprinsul postărilor pe rețeaua socială, în ședințele Consiliului Local Sector 3 și Primăriei Municipiului București, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații, instanța de apel le-a evaluat în mod corect și a stabilit că toate afirmațiile intimatei-pârâte au fost făcute în vederea protejării unui spațiu verde, care este, într-adevăr, amplasat pe proprietatea reclamantei, însă intimata-pârâtă nu a contestat niciodată acest aspect. De asemenea, în mod corect s-a reținut că niciuna dintre acțiunile întreprinse de pârâtă nu poate fi considerată ca având caracter ilicit, deoarece nu configurează vreo acuză adusă reclamantei, pentru a intra în accepțiunea de "faptă" cu care se operează în jurisprudența Curții Europene, ce ar trebui dovedită, ci intră în conținutul libertății de opinie.

Ca urmare, instanța de recurs reține că exercitarea libertății de exprimare a pârâtei nu a depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - protejarea spațiilor verzi, afirmațiile acesteia și maniera în care au fost expuse public nu au vizat demnitatea sau onoarea reclamantei, ci conduita autorităților publice locale subsumată scopului enunțat, al prezervării spațiilor verzi.

În consecință, concluzia care se impune este aceea că afirmațiile pârâtei, raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscriu exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situația spațiilor verzi din București.

Trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France si alții c. Franței). Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtei, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua-credință fiind înlăturată dacă se dovedește că aceasta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Or, în cauză, exprimarea intimatei-pârâte a fost calificată în mod corespunzător ca discurs politic, orientat spre activitatea autorităților publice locale, chemate să identifice soluții pentru păstrarea spațiilor verzi, ceea ce înlătură argumentul recurentei-reclamante în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

Cât privește limitele aplicabile discursului unui emițător om politic, trebuie subliniat că acestea sunt mult mai largi, orice restricții asupra mesajelor politice fiind supuse unui control foarte atent al Curții Europene (Cauza Piermont contra Franței, nr. 15773/89, 15774/89, A314, § 76). Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere faptul că mesajele politice contribuie, de regulă, la o dezbatere de interes general și sunt de o importanță capitală într-o societate democratică. În acest sens, nu doar aleșii la nivel național, ci și aleșii locali, cât și partidele politice ca subiecte de drept se bucură de protecție cât privește libertatea de exprimare, având un rol însemnat pentru interesul public și bunul mers al comunității (Cauza Jerusalem contra Austriei, § 44).

Simpla apreciere subiectivă a recurentei-reclamante că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce țin de mediul înconjurător și de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public care corespunde programului său politic, a acționat cu rea-credință.

În etapa de evaluare a atitudinii subiective a intimatei-pârâre, au fost avute în vedere ca repere atât situația terenului, care în comunitatea locală era perceput ca fiind parte integrantă a unui parc, programul politic al intimatei, care denotă că subiectul de discuții era unul de interes general, iar afirmațiile imputate se circumscriu acestui subiect, cât și elementele de ordin stilistic, instanța de apel constatând că niciun element de fapt nu relevă că intimata ar fi fost de rea-credință. Procedând astfel, instanța de apel a luat în considerare reperele trasate de Curtea Europeană pentru conturarea limitelor licite ale libertății la exprimare, hotărârea fiind legală și sub acest aspect.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că fapta imputată pârâtei nu depășește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO.

Or, în acest context, aspectele susținute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor și are drept finalitate reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, așadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 din C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanța de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate.

Prin urmare, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, întrucât nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății.

Față de cele ce preced, instanța de recurs constată că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 27 A din 13 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2023.