Decizia nr. 1785/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 514/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 iulie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2022, reclamanții A. și B. S.R.L. (fostă C. SRL) au solicitat: obligarea în solidar a pârâților D. S.A. și E. la retragerea articolelor defăimătoare (indicate în cererea de chemare în judecată) publicate on-line pe site-ul www.x.ro cu privire la reclamanți; obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare și reputație al reclamantului A. (arătând că titularul acestui capăt de cerere și al pretențiilor aferente este doar persoana fizică A., nu și persoana juridică B. SRL); obligarea în solidar a pârâților să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în cauza pendinte în două numere consecutive a trei ziare de largă circulație națională; obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 514 din 28 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 586A din 24 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția tardivității apelului declarat de apelantul-reclamant A., invocată de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 514/28.04.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă ca tardiv formulat, a fost respinsă excepția tardivității apelului declarat de apelanta-reclamantă B. S.R.L. (fosta C. SRL), invocată de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. S.R.L. (fosta C. SRL), ca neîntemeiat. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, reclamanții au declarat recurs, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 februarie 2025, fiind repartizat aleatoriu completului nr. 9, astfel cum rezultă din fișa ECRIS și din procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar. Prin cererea formulată, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurenții-reclamanți au invocat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a reținut eronat că raporturile dintre recurenți ar fi guvernate de principiul independenței procesuale și că, prin respingerea apelului lui A., în lipsa constatării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale față de B., mijloacele de apărare invocate de reclamanta persoană juridică nu ar putea fi primite. În esență, instanța de apel a susținut că reclamanta persoană juridică nu ar fi invocat încălcarea dreptului la onoare și reputație și că, prin apel, ar fi criticat exclusiv soluția primei instanțe în ceea ce privește greșita constatare a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale constând în încălcarea dreptului la onoare și reputație a reclamantului persoană fizică. Or, analiza instanței de apel este superficială și eronată, încalcă regulile de procedură civilă și lezează dreptul constituțional de acces la justiție al părții (sunt încălcate principiile disponibilități și contradictorialității, întrucât instanța de apel nu a pus în discuție chestiunile de mai sus). Contrar celor reținute de instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta persoană juridică a solicitat, împreună cu reclamantul persoană fizică, obligarea intimaților-pârâți la retragerea de îndată a articolelor defăimătoare publicate online. Este adevărat că numai reclamantul persoană fizică (A.) a solicitat despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare și reputație (cu privire la acest capăt de cerere reclamanta persoană juridică precizând expres că titularul pretențiilor este numai persoana fizică A.). Din întreaga acțiune introductivă de instanță rezultă clar și expres că inclusiv B. a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, iar faptul că numai reclamantul persoană fizică a solicitat despăgubiri civile pentru repararea daunelor morale produse nu echivalează cu concluzia instanței de apel în sensul că reclamanta B. nu ar fi solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților. Or, reclamanta B. a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, însă nu a solicitat reparații pecuniare, ci numai morale, care, de altfel, sunt extrem de importante pentru imaginea și business-ul societății. S-a mai susținut că prin cererea de apel, reclamanta persoană juridică a formulat și a insistat asupra acelorași pretenții, contrar susținerilor instanței de apel. De asemenea, s-a mai învederat că instanța de apel a invocat temeiuri de drept pe care reclamanții nu le-au invocat nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin cererea de apel, respectiv art. 72 și urm. din C. civ. Dimpotrivă, reclamanții au invocat drept temei dispozițiile art. 1349 și pe cele ale art. 1 alin. (3) 2 , art. 30 alin. (6) 3 și art. 57 4 din Constituția României art. 10 alin. (2) 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 252 6 , art. 253 7 și art. 257 8 din C. civ., la art. 257 C. civ. prevăzându-se expres că "dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice". Ca atare, instanța de apel a încălcat flagrant dispozițiile art. 476 și art. 477 C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 22 C. proc. civ., fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. S-a mai arătat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile cu privire la coparticiparea procesuală. Deși regula generală pleacă de la principiul independenței procesuale (conform art. 60 alin. (1) C. proc. civ.), alin. (2) al art. 60 arată că fie în temeiul unei dispoziții a unei legi, fie ca urmare a naturii raportului juridic dintre părți, efectele se vor extinde și asupra celorlalți. Cu alte cuvine, efectul promovării de către B. a căii de atac în termenul legal se extinde și asupra lui A., acesta din urmă fiind și reprezentatul statutar al B., astfel cum se arată și în acțiune. Totodată articolele denigratoare nu pot fi delimitate cu claritate între cele două entități. De exemplu: Articolul din 27.06.2020 - "EXCLUSIV Poliția Capitalei a confiscat 400.000 de măști de la afaceristul A." - se referă în mod evident la confiscarea (inițială) a măștilor din patrimoniul B. care a și fost sancționată contravențional, iar nu din patrimoniul lui A. care a avut vreo operațiune de import și comercializare. Ulterior, prin sentința nr. 10787/17.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost admisă plângerea contravențională formulată de B. (fostă C.), în contradictoriu cu intimata Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, a fost anulat procesul-verbal de contravenție nr. x din 11.05.2020, întocmit de DGPMB - SICE, și au fost înlăturate sancțiunile aplicate prin acesta. Practic, articolul denigrează simultan atât pe A. (care nu a deținut el măștile și nu i s-au confiscat lui, ci doar reprezenta societatea care le deținea - B.), cât și pe C., întrucât în final confiscarea a fost anulată definitiv în instanță. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia atacată este motivată sumar, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Astfel, nemotivându-și soluția pe criticile de apel invocate, instanța de apel nu a intrat complet în cercetarea fondului. Or, instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanță, iar în lipsa acestei verificări efective se impune casarea cu trimitere, întrucât fără arătarea motivelor și probelor nu se poate exercita controlul judiciar. Motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, iar aceasta trebuie desființată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu a analizat deloc îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. față de B., întrucât a pornit de la un raționament esențialmente greșit și de la un temei de drept neinvocat de reclamanți prin acțiunea introductivă de instanță. Astfel, instanța de apel s-a mulțumit să invoce că "mijloacele de apărare invocate de persoana juridică în favoarea sa constând în retragerea articolelor defăimătoare de pe site-ul ziarului și publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în cauză în trei ziare de largă circulație națională nu pot fi primite", titularul pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat constând în încălcarea dreptului la onoare și reputație fiind exclusiv persoana fizică A.. În susținerea acestei concluzii a invocat dispozițiile art. 72 C. civ., care nu se aplică persoanelor juridice, și a dispus respingerea apelului ca neîntemeiat. În primul rând, retragerea articolelor nu constituie un mijloc de apărare, ci un petit formulat de reclamanta B., petit argumentat pe larg, atât în fapt, cât și în drept, atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel. În al doilea rând, nici reclamantul persoană fizică și nici reclamanta persoană juridică nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 72 C. civ., aceste dispoziții nefiind invocate nici în cererea de chemare în judecată și nici în cererea de apel. În al treilea rând, reclamanta persoană juridică a invocat dispozițiile art. 60 alin. (2) C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală, având în vedere că efectele hotărârii se întind inclusiv asupra persoanei fizice, formularea în termen a cererii de apel de către B. profitând și reprezentantului legal, persoană fizică, A.. Ca atare, în speță este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În continuare, recurenții-reclamanți au reluat argumentele din apel aduse în susținerea îndeplinirii cumulative, în speță, a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 488 pct. 5, 6 și 8 și urm. C. proc. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și toate dispozițiile legale indicate în cuprinsul cererii de recurs. În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri, precum și cu orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri. I.

Apărările formulate în cauză I.5.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă D. SA Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea cererii de recurs și menținerea ca legală a hotărârii atacate, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că recurenții-reclamanți nu au precizat dacă regulile de procedură pretins a fi nerespectate de instanța de apel atrag sancțiunea nulității absolute sau relative. Referitor la dispozițiile art. 60 alin. (2) teza I C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile vizate de principiul independenței procesuale. Astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, din perspectiva naturii raportului juridic ce atrage extinderea efectelor hotărârii judecătorești asupra tuturor reclamanților sau pârâților, excepția se aplică atunci când între coparticipanți există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, ceea ce nu este cazul în pricina pendinte. A mai susținut că nu există nicio dispoziție legală care să conducă la extinderea efectelor apelului declarat în termen de persoana juridică asupra persoanei fizice care a formulat acțiunea în nume propriu. Prin urmare, în mod just instanța de apel a calificat raporturile dintre apelanții-reclamanți ca fiind guvernate de principiul independenței procesuale (art. 60 alin. (1) C. proc. civ.). Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, nu cuprinde motive contradictorii și nici motive străine de natura cauzei, neexistând o motivare sumară și confuză. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a normelor legale incidente, invocarea de către instanță a art. 72 C. civ. fiind urmarea faptului că reclamanții au pretins încălcarea dreptului la onoare și reputație. Faptul că recurenții nu au indicat expres prevederile art. 72 C. civ., prevederi de drept substanțial pe deplin aplicabile în speță, nu echivalează cu o aplicare eronată a normelor de drept material. Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale, recurenții-reclamanți au omis să indice concret care sunt dispozițiile de drept material pretins încălcate de către instanța de apel, însă pornind de la temeiul juridic al acțiunii introductive, respectiv de la prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, solicită să se constate că în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative cerute de legiuitor pentru antrenarea acestui tip de răspundere. I.5.2. Intimatul-pârât E. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei persoană juridică este fondat, iar recursul declarat de reclamantul persoană fizică este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului sunt, în esență, următoarele: Prin demersul dedus judecății, ce are ca obiect repararea prejudiciului produs prin faptele ilicite imputate pârâților, reclamanții au pretins că articolele (indicate în acțiune) publicate pe site-ul www.x.ro sunt defăimătoare și au adus atingere dreptului reclamanților la onoare și reputație. Soluționând cererea cu care a fost învestită, prima instanță a reținut netemeinicia demersului reclamanților, apreciind că nu a fost făcută dovada existenței faptei ilicite reclamate, întrucât articolele considerate defăimătoare de reclamanți nu conțin afirmații pur gratuite, ci reprezintă rezultatul unei anchete jurnalistice având o bază factuală suficientă, iar afirmațiile, deși exagerate și nefavorabile reclamantului, sunt considerate judecăți de valoare protejate de libertatea de exprimare, conform jurisprudenței CEDO, care permite opinii chiar și ofensatoare sau șocante. Întrucât nu s-a dovedit existența unei fapte ilicite, tribunalul a decis că nu se impune analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel de ambii reclamanți, instanța de apel fiind învestită cu cercetarea cauzei sub aspectul temeiniciei pretențiilor din cererea principală, apelanții-reclamanți susținând că, în lipsa unei baze factuale, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale și se impune obligarea pârâților la repararea prejudiciilor morale ce le-au fost aduse prin atingerea dreptului la viață privată, la reputație și onoare. Prin decizia atacată cu prezentul recurs, instanța a respins apelul reclamantului persoană fizică ca fiind tardiv formulat, iar apelul reclamatei persoană juridică l-a respins ca neîntemeiat. Pentru a proceda astfel, prima instanță de control judiciar a reținut, cu privire la apelul formulat de reclamantul persoană fizică, că acesta a fost formulat cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., iar cu privire la apelul declarat de reclamanta persoană juridică, a reținut, în esență, că cererea de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial (50.000 RON) aparține exclusiv persoanei fizice A., nu și persoanei juridice B. S.R.L., că dreptul la onoare, reputație și demnitate, reglementat de art. 72 C. civ., vizează doar persoana fizică, că reclamanta B. S.R.L. este titulară, alături de persoana fizică, doar a cererilor privind retragerea articolelor defăimătoare și publicarea hotărârii judecătorești în presă, că persoana juridică poate formula aceste două capete de cerere chiar fără a solicita despăgubiri bănești, însă, cu toate acestea, admiterea lor este condiționată de dovedirea răspunderii civile delictuale față de persoana juridică. A mai reținut instanța de apel că este ținută de limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță, precum și de ceea ce s-a atacat cu apel, însă prin cererea de chemare în judecată s-a precizat în mod expres că încălcarea dreptului la onoare și reputație vizează exclusiv persoana fizică, în apel, criticându-se doar aspecte privind încălcarea dreptului la onoare și reputație al persoanei fizice. De asemenea, instanța de apel a reținut că, dat fiind faptul că apelul persoanei fizice a fost respins ca tardiv, apelul persoanei juridice, declarat în termen, nu produce efecte și pentru persoana fizică, nefiind aplicabilă excepția de la principiul independenței reglementată de art. 60 alin. (2) C. proc. civ., între reclamanți neexistând raporturi de solidaritate sau indivizibilitate. Aplicând principiul independenței procesuale, instanța de apel a concluzionat că, în lipsa constatării răspunderii delictuale față de reclamanta persoană juridică, mijloacele de apărare ale acesteia, constând în retragerea articolelor defăimătoare și publicarea hotărârii nu pot fi admise. Față de cele de mai sus, dintre motivele de recurs dezvoltate în comun de recurenții-reclamanți, Înalta Curte găsește fondat pe cel care valorifică încălcarea principiului disponibilității și limitelor judecății în apel în privința reclamantei persoană juridică, întrucât, deși aceasta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a încălcării dreptului său la onoare și reputație, instanța de apel a reținut că s-a criticat doar greșita constatare a neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale constând în încălcarea dreptului la onoare și reputație a reclamantului persoană fizică. În condițiile în care - cum se va arăta - este apreciată ca nefondată critica privind greșita aplicare a prevederilor art. 60 alin. (2) C. proc. civ., prezenta analiză vizează greșita soluționare a apelului declarat de reclamanta persoană juridică și se apleacă asupra situației acesteia în calea de atac. Acest motiv de recurs se circumscrie cu precădere cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 9 C. proc. civ., art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., norme ce nu sunt sancționate expres cu nulitatea; de aceea, nulitatea (virtuală) ce rezultă dintr-o asemenea încălcare (a cărei verificare este cerută de teza art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) este una condiționată de existența vătămării (conform art. 175 C. proc. civ.); ea rezultă în speță din absența unor dezlegări necesare în decizia recurată și, de vreme ce ele privesc chestiuni de fapt esențiale, care, prin natura lor, scapă controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, recurentul este lipsit de posibilitatea concretă de a primi un răspuns pentru motivele de recurs ce vizează greșita aplicare a normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale. Pentru a răspunde criticilor formulate, trebuie lămurit dacă instanța de apel a ținut seama de principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., care la alin. (2) prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. O cerință a acestui principiu o reprezintă limitele învestirii, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stipulând în sensul că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile când legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. În raport cu aceste dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport cu părțile din proces. Corespunzător, instanța de apel este chemată a dezlega pricina în fapt și în drept în limitele învestirii sale prin cererea de apel formulată, astfel cum rezultă din prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ. Așadar, examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de reclamante și apoi verificarea limitelor în care apelanta-reclamantă persoană juridică a criticat sentința pronunțată de tribunal. Astfel, analizând cererea introductivă de instanță, întemeiată pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, se constată că reclamanții au solicitat obligarea pârâților, în solidar, la retragerea articolelor (indicate în acțiune) considerate defăimătoare publicate pe site-ul www.x.ro, la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri morale pentru atingerea adusă onoarei și reputației lui A. (pretenție formulată exclusiv de acesta, nu și de B. SRL), precum și publicarea hotărârii judecătorești în trei ziare naționale timp de două apariții consecutive. În susținerea cererii formulate, ambii reclamanți (deci inclusiv reclamanta persoană juridică) au afirmat că articolele publicate de F. conțin acuzații factuale grave și neadevărate care le afectează credibilitatea și care le-au adus o vătămare gravă dreptului la onoare, imagine și reputație, acestea prezentând în mod denigrator și neadevărat activitatea comercială și contractuală desfășurată de reclamanți. Reclamantul persoană fizică a solicitat despăgubiri patrimoniale pentru prejudiciul de natură morală suferit, precum și măsuri reparatorii nepatrimoniale, iar reclamanta persoană juridică a solicitat ca repararea prejudiciului pe care l-a suferit să se materializeze prin retragerea articolelor și publicarea hotărârii în ziar (măsuri nepatrimoniale), fără a cere despăgubiri bănești. Prin cererea de apel, formulată în comun de reclamanți, au fost aduse (de ambele reclamante) critici hotărârii primei instanțe cu privire la respingerea despăgubirilor materiale solicitate pentru prejudiciul moral suferit de reclamantul persoană fizică, precum și cu privire la fapta ilicită și s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților față de persoana ambilor reclamanți, susținându-se, în esență - cu privire la ceea ce interesează situația persoanei juridice reclamante - că pe aceasta o afectează direct faptele ilicite constând în afirmații publice defăimătoare și acuzații factuale grave, că există legătură de cauzalitate între articolele publicate și prejudiciul de imagine suferit. De aceea, s-a solicitat instanței constatarea caracterului ilicit al faptelor și angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților față de reclamanta persoană juridică, fără a solicita daune morale bănești, urmărind restabilirea reputației și sancționarea conduitei pârâților, prin retragerea articolelor și publicarea hotărârii. În aceste coordonate, se observă, contrar statuării instanței de apel, că din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din cel al cererii de apel rezultă fără echivoc că inclusiv reclamanta persoană juridică s-a plâns de încălcarea dreptului său la imagine și reputație și a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților față de ea, prin măsurile specifice reparării prejudiciului nepatrimonial constând în retragerea articolelor și publicarea hotărârii judecătorești, criticând hotărârea primei instanțe atât cu privire la respingerea despăgubirilor morale, cât și cu privire la analizarea superficială a faptelor ilicite săvârșite de intimații-pârâți. Prin urmare, se impunea, față de susținerile apelantei-reclamante persoană juridică, ca instanța de apel să examineze dacă sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților față de reclamanta persoană juridică. Or, neanalizarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților față de reclamanta persoană juridică echivalează cu o nesoluționare a apelului în limitele învestirii, partea - reclamanta persoană juridică - fiind lipsită de controlul judiciar efectiv asupra soluției primei instanțe, încălcându-se astfel principiul disponibilității, așa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și principiul dreptului la un proces echitabil astfel cum este garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, aspect ce conduce la nelegalitatea soluției date de instanța de apel apelului reclamantei persoană juridică. În acest context, critica întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este fondată și se impune admiterea recursului recurentei-reclamante B. S.R.L., casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului declarat de această parte, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ. Nefondată este însă critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 60 C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală. În susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți au învederat că efectul promovării căii de atac în termen legal de persoana juridică se extinde și asupra persoanei fizice, care este reprezentantul statutar al persoanei juridice, iar articolele denigratoare nu pot fi delimitate cu claritate între cele două entități. Înalta Curte reține că în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanți sunt guvernate de principiul independenței procesuale consacrat de textul art. 60 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre coparticipanți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia. Potrivit acestui principiu, care își găsește aplicabilitatea doar în cazul litisconsorțiului facultativ, coparticipanții procesuali se bucură, în raporturile dintre ei, de independență procesuală. De la această regulă, art. 60 alin. (2) C. proc. civ. stabilește o excepție, incidentă în cazul în care între coparticipanți există raporturi obligaționale de solidaritate sau de indivizibilitate, care trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din natura raportului juridic dedus judecății, iar nu din simpla comunitate de fapt sau din legătura factuală dintre coparticipanți. Solidaritatea procesuală presupune unitatea dreptului sau a obligației afirmate, iar indivizibilitatea există numai atunci când soluția nu poate fi pronunțată decât în mod unitar, fiind imposibilă soluționarea distinctă a cererilor formulate de coparticipanți. Potrivit art. 59 C. proc. civ., coparticiparea procesuală presupune existența unui drept sau a unei obligații comune ori a unor drepturi sau obligații strâns legate, care să impună o soluționare unitară. Or, în speță, deși acțiunea a fost formulată în cadrul aceluiași proces și împotriva acelorași pârâți și are la bază aceleași fapte pretins ilicite, drepturile invocate sunt distincte și autonome, prejudiciile reclamate având natură diferită - pentru persoana fizică, prejudiciul pretins constă în lezarea onoarei și reputației personale, iar pentru persoana juridică, prejudiciul susținut constă în afectarea imaginii și reputației comerciale -, fiind susceptibile de analiză și reparare separată. În lipsa unui drept comun ori a unei obligații indivizibile, identitatea de fapt și de pârâți nu este suficientă pentru a configura coparticiparea procesuală, fiind aplicabil principiul independenței procesuale consacrat de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, potrivit art. 1418 C. civ., solidaritatea nu se prezumă, iar în speță nu există un temei legal care să instituie solidaritatea între pretențiile reclamanților, fiecare fiind titularul unei creanțe proprii, cu obiect și întindere distincte. În consecință, faptul că în cauză nu este incident art. 60 alin. (2) C. proc. civ. atrage aplicarea deplină a principiului independenței procesuale consacrat de alin. (1) al aceluiași text, principiu care impune instanței obligația de a examina distinct pretențiile și criticile fiecărui coparticipant, în limitele cererii de apel formulate de acesta. Așadar, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 60 C. proc. civ., reținând incidența principiului independenței procesuale prevăzut de alin. (1) al acestui text de lege, efectele apelului declarat în termen de reclamanta persoană juridică neputând fi extinse asupra reclamantului persoană fizică al cărui apel a fost respins ca tardiv formulat, context în care recursul declarat de recurentul-reclamant persoană fizică urmează a fi respins ca nefondat. Un alt motiv de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia recurată este sumar motivată, ceea ce echivalează cu o nemotivare. În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea este nelegală deoarece instanța nu a analizat complet fondul cauzei, nu a motivat soluția în raport cu criticile din apel și nu a verificat, în limitele apelului, situația de fapt și aplicarea legii, ceea ce face imposibil controlul judiciar. Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât decizia recurată cuprinde considerentele care au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate, ea fiind argumentată din perspectiva limitelor judecății așa cum acestea au fost reținute de instanța de apel, aspect ce nu poate fi asimilat unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Una dintre criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 72 C. civ. nu se aplică persoanelor juridice, însă acest text de lege nu ar fi fost invocat, nici de reclamantul persoană fizică și nici de reclamanta persoană juridică, ca fiind temei al acțiunii formulate. Înalta Curte constată că din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că ambii reclamanți au susținut că prejudiciul pe care l-au suferit ca urmare a articolelor publicate de pârâți constă în lezarea dreptului personal nepatrimonial la onoare și reputație, întrucât acuzațiile factuale ale pârâților sunt de natură a crea suspiciune și insecuritate față de activitatea reclamanților și au urmări deosebit de dăunătoare pentru desfășurarea activităților acestora. De asemenea, au învederat că susținerile pârâților delegitimează activitatea desfășurată în mod responsabil de reclamanți și creează percepția publică că aceasta ar avea un comportament contrar reglementărilor în temeiul cărora funcționează. Instanța de apel a reținut însă că respectarea dreptului la demnitate și interzicerea atingerii aduse onoarei și reputației unei persoane, în condițiile art. 72 C. civ., este subsumată respectului vieții private și al demnității persoanei umane prevăzut de C. civ., deci are în vedere persoană fizică. A mai reținut instanța de apel că nu există niciun impediment ca reclamanta persoană juridică să solicite repararea prejudiciului de natură morală ce i-a fost cauzat. Prin urmare, având în vedere și cele mai sus arătate din perspectiva limitelor devoluțiunii în calea de atac declarată, există o neconcordanță între faptul că instanța a reținut acest aspect și faptul că a respins apelul persoanei juridice fără a-l cerceta în fond. Astfel, din perspectiva aprecierii instanței de apel în sensul că nu este învestită legal cu motive ce privesc respingerea acțiunii persoanei juridice reclamante, această dezlegare nu își avea locul în decizia recurată, pentru că ea se referea la o eventuală temeinicie a pretențiilor acesteia. Celelalte critici circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cele privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate în absența dezlegărilor de fapt specifice judecății în apel cu privire la întrunirea acestor condiții. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant persoană fizică, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ. și constatând incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă persoană juridică, va casa în parte decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în vederea rejudecării apelului declarat de apelanta-reclamantă B. S.R.L., urmând a menține în rest decizia instanței de apel. În rejudecare, prealabil analizării pe fond a apelului declarat de reclamanta persoană juridică, având în vedere că s-a contestat incidența în cauză a art. 72 C. civ., instanța de apel urmează a stabili care sunt drepturile nepatrimoniale a căror încălcare a fost invocată prin cererea de chemare în judecată de reclamanta persoană juridică și, dacă este cazul, care este protecția corespunzătoare care se poate acorda potrivit art. 257 coroborat cu art. 253-256 C. civ.