ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 357/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă la data de 13.01.2021, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500.000 de RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare și reputație; obligarea pârâtului să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în două numere consecutive a trei ziare de largă circulație națională, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele de fond; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 08.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat conflictul de competență creat între Tribunalul București, secția a V-a civilă și Tribunalul Vrancea, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 26.01.2022.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1666 din 03 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul să publice dispozitivul hotărârii în 3 ziare de largă circulație, cu menționarea doar a numelui părților, cu excluderea celorlalte date cu caracter personal ale părților și a completului de judecată; a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.677,5 RON, reprezentând onorariu de avocat.

I.3. Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 147A din 19 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse apelurile formulate de apelantul reclamant A. și de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1666 din 03 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondate. Au fost compensate cheltuielile de judecată suportate în calitate de intimat în apelul părții adverse.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 147A din 19 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 17 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 19 septembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și domiciliul recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă și semnătura reprezentantului convențional, avocat C. cu împuternicire avocațială aflată la dosarul de recurs, iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată prin chitanța nr. x/26.09.2024 aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-pârât a susținut greșita aplicare a normelor de drept material reprezentate de prevederile art. 30, și art. 31 din Constituția României, art. 70, art. 252, art. 253 și art. 1357 C. civ., precum și dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, instanța de apel considerând, în mod nelegal, că afirmațiile recurentului cu privire la intimatul-pârât, ar fi depășit limitele libertății de exprimare fiind încălcate componente ale dreptului la viață privată, respectiv a dreptului la onoare și reputație, precum și a dreptului la imagine, instanța catalogând, în mod greșit, afirmațiile recurentului făcute prin scrisorile deschise publicate în presa online la 18 decembrie 2018 și 30 august 2019 și în cadrul unei emisiuni de profil sportiv din 21 ianuarie 2019, ca având caracter denigrator.

Instanța de fond a analizat afirmațiile recurentului, cu o împărțire a acestora pe doua paliere, cu efecte aparent diferite, însă cele doua categorii de afirmații, imputări de fapt și judecăți de valoare sunt interdependente, neputând fi considerate unele culpabile iar celelalte ca beneficiind de protecția dispozițiile art. 10 CEDO.

Prima categorie cuprinde afirmații privitoare la competența profesională și la rezultatele manageriale ale reclamantului, respectiv la competențele sportive ale reclamantului care intră sub protecția art. 10 CEDO și pe care instanța le-a apreciat dovedite în parte (aprecierile legate de Campionatul de Rugby din Japonia, descalificarea echipei României ca urmare a utilizării unui jucător neeligibil, ce a condus la pierderi financiare importante pentru Federație și înfrângerea României în fața Spaniei cu scor 0-102, precum și înfrângerea României în fata Angliei scor 0 -134.

A doua categorie cuprinde afirmații apreciate de instanță ca fiind acuzații la adresa reclamantului care se încadrează în categoria "imputări de fapt", față de care pârâtul ar fi avut obligația dovedirii acestora, aceasta apreciind că în lipsa unor dovezi, alegațiile au caracter vătămător și că s-ar fi depășit limita permisa a exercitării dreptului la libera exprimare: precum cele privind modul în care reclamantul a intrat în lotul echipei naționale, fiind impus drept căpitan al echipei naționale de ruda sa, D., prin schimbarea regulamentului și tendința constantă a conducerii federale de la București de a obține prin intermediul rugby-ului avantaje strict personale, totul în detrimentul interesului comun de a sprijini dezvoltarea acestui sport.

A susținut recurentul faptul că instanța de fond a reținut că unele afirmații ale acestuia, respectiv cele referitoare la faptul că reclamantul deține funcția de căpitan în mod nemeritat și cele privind modul de intrare a reclamantului în lotul național al României, nu au caracter vătămător, considerente ce se află în antiteză cu cele prin care s-a reținut caracterul vătămător a celei de-a doua categorii de afirmații întrucât acestea sunt interdependente.

În ceea ce privește afirmațiile pârâtului cu privire la adoptarea de către reclamant a unui management defectuos al federației și existența unor conexiuni cu oameni politici și de afaceri controversați, instanța de fond a reținut că articolele au fost publicate pe două dintre cele mai accesate site-uri de știri sportive la nivel național, expunerea fiind una ridicată, astfel că aceste afirmații calificate drept "judecăți de valoare", au avut caracter pur denigrator, fiind încălcate limitele libertății de exprimare:

"bufon al rugby-ului românesc", "bufon din fruntea FRR", "gropar al rugby-ului românesc" și "ghiolban".

Prin memoriul de recurs, recurentul a criticat modul în care instanța de apel a procedat la reanalizarea afirmațiilor examinate de prima instanță.

În acest sens a susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut că afirmațiile sale, astfel cum au fost împărțite pe două paliere, ar reprezenta atât simple judecăți de valoare, în mod evident jignitoare, defăimătoare, depășind doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranță, din perspectiva poziției publice și a legitimității sale de a o ocupă.

Recurentul, făcând referire la argumentele reținute de instanța de apel în ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale, a susținut că analiza realizată de instanța de apel care, pe de o parte a considerat legitim și permis dreptul recurentului de a avea o opinie cu privire gravele erori în comportamentul sportiv al reclamantului prin prezentarea faptelor sale grave care au dus la decăderea fără precedent a acestui sport romanesc iar, pe de altă parte instanța a considerat că aceste acuzații ar fi de natură a prejudicia imaginea reclamantului, este una care încalcă dreptului recurentului la libera exprimare și încalcă dispozițiile art. 10 CEDO, respectiv cele ale art. 72 C. civ.

În ceea ce privește afirmațiile privind managementul defectuos al federației și conexiunea reclamantului cu oameni politici și controversați, recurentul a reiterat susținerile conform cărora acestea au fost făcute în considerarea dreptului său la liberă exprimare, pentru informarea publicului, iar managementul defectuos este dovedit prin pierderile financiare și înfrângerea echipei naționale în fața Angliei cu un scor istoric de 134-0. Referitor la susținerile privind conexiunile cu oameni politici, a susținut că acestea au fost făcute în presă cu mult înaintea recurentului, iar în ceea ce privește accesiunea și alegerea reclamantului în funcții de conducere, a arătat că există în presă numeroase articole referitoare la aspectele semnalate.

În acest context, recurentul a susținut că în analiza elementelor răspunderii civile delictuale, instanța avea de analizat realitatea de interes național devoalată de recurent persoanelor interesate de acest sport, ce a sesizat, la nivel național decăderea acestuia, în contextul în care, ca urmare a selecționării unei persoane neeligibile, s-a ajuns ca Federația Română de Rugby să fie sancționată de forurile internaționale prin nealocarea subvențiilor anuale acordate de către forul mondial World Rugby ca urmare a descalificării echipei naționale a României de la Campionatul Mondial de Rugby din Japonia 2019 motivat de utilizarea unui jucător neeligibil în meciurile de calificare.

În ceea ce privește termenii folosiți de către recurent, acesta a arătat că termenul "gropar" considerat de instanța ca fiind peiorativ a fost un cuvânt utilizat pentru a descrie nivelul extrem de coborât al rugby-ului românesc, fiind făcută o paralelă între semnificația termenului și involuția acestui sport aflat într-o gravă decădere.

De asemenea, recurentul a susținut că a utilizat cuvântul "bufon" întrucât acesta definește întreaga activitate a reclamantului la conducerea federației ca urmare a înfrângerilor suferite de echipa națională și descalificarea acesteia de la campionatul mondial din anul 2019.

În ceea ce privește afirmațiile referitoare la activitatea reclamantului de autor al unor cărți, recurentul a susținut că dovada plagiatului există, motiv pentru care acestea nu pot avea caracter denigrator și nu pot constitui un fapt ilicit. În acest sens au fost reiterate susținerile din apel referitoare la articolele "Teoria producerii oboselii" și "Tipul somatic și antrenamentul" și pentru care reclamantul a solicitat retragerea lor, precum și cele referitoare la publicația din anul 2013 "Sportul și Armata" față de care profesorul clujean E. a declarat că se înscrie în zona lucrărilor plagiate.

Raportat la aceste afirmații, recurentul a susținut că prin expresia "bază factuală suficientă" consacrată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să se înțeleagă obligația pârâților de a oferi probe certe ale vinovăției reclamantului, care cad, eventual, în sarcina exclusivă a organelor de urmărire penală, ci doar o serie de repere factuale, rezonabile, necesare și suficiente pentru a susține afirmațiile pârâtului, situație ce este incidentă în prezenta cauză.

În acest context, recurentul a arătat că, din analiza punctuală a fiecărei ipotetică faptă ilicită, rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, afirmațiile sale fiind făcute în limitele dreptului la libera exprimare protejate de prevederile art. 10 din Convenția europeană.

Astfel, afirmațiile referitoare la bugetul federației, cele privind suspiciunile de plagiat precum și cele referitoare la managementul defectuos al federației, nu au caracter de fapte ilicite, acestea reprezintă fapte reale ale reclamantului dovedite, reale, motiv pentru care recurentul a subliniat că, în mod nelegal, instanța a apreciat necesară aplicarea unei sancțiuni, în contextul în care acesta și-a exercitat dreptul la libera exprimare, fiind o persoană implicata în lumea sportului, în calitate de Președinte al F., membra a Federației Române de Rugby.

Recurentul a reiterat susținerile privind afirmațiile de "bufon al rugby-ului" și "bufon din fruntea FRR", precum și cele referitoare la selecționarea unui jucător neeligibil de către reclamant, susținând că, în virtutea calității sale de membru FRR și de președinte al F., limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiindu-i permis să recurgă la o anumită doză de exagerare prin folosirea termenului "bufon", sens în care a făcut referire la cauza Namere împotriva Franței, nr. 1269/03 a Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, a susținut că afirmațiile sale se încadrează în categoria "judecăților de valoare" cu privire la care Curtea Europeană a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba veridicității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

În susținerea afirmațiilor privind ascensiunea reclamantului A., recurentul a arătat că în presa scrisă și online, încă din anul 2016, acesta a fost caracterizat ca fiind un "gestionar al celei mai dezastruoase Olimpiade din istoria sportului românesc" suporterii acestui sport cerându-i demisia pentru incompetență și risipirea banului public.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reiterează situația de fapt și susținerile formulate în fața instanțelor devolutive în ceea ce privește circumstanțele în care au fost făcute afirmațiile referitoare la reclamant și demersurile întreprinse de recurent cu privire la activitatea acestuia.

Făcând trimitere la înscrisurile administrate în cauză, recurentul a subliniat că, de fapt, prin afirmațiile sale a luat o atitudine corectă, sportivă, criticând punctual degradarea rugby-ului românesc sub conducerea reclamantului A., reacția sa fiind rezultatul libertății de exprimare, a dorinței de a readuce acest sport la nivelul anterior conducerii reclamantului, de a-i susține pe jucători și de a le asigura cele mai bune condiții pentru practicarea acestuia.

În acest context, recurentul a susținut că nu a săvârșit nicio faptă nelegală care să îi creeze reclamantului prejudicii, instanța de apel nefăcând o analiză și o delimitare între prejudiciul de imagine, cu privire la demnitatea, integritatea reclamantului produs de faptele sale dovedite și reținute ca reale chiar de instanță și presupusul prejudiciu creat de afirmațiile pretins ilicite invocate de instanță.

În susținerea recursului formulat, recurentul a criticat soluția instanței de apel pentru analiza greșită a criteriilor conturate în jurisprudența Înaltei Curți de care trebuie să se țină cont atunci când dreptul la protecția reputației, garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este pus în balanță cu dreptul la libertatea de exprimare, prevăzut de art. 10 din aceeași convenție.

Cu privire la criteriul contribuției la o dezbatere de interes general, recurentul a arătat că toate afirmațiile sale tind la dezbaterea publică a situației FRR, a decăderii acestei instituții și a rugby-ului.

Referitor la criteriul "cât de cunoscută este persoana în cauză și care este subiectul reportajului", recurentul a susținut că reclamantul este o persoană publică ce deține o funcție publică, iar subiectul dezbătut a privit doar activitatea acestuia în această funcție, iar în privința criteriului conduitei anterioare a reclamantului, recurentul a subliniat faptul că acesta a fost amplu criticat în mass-media, înainte de afirmațiile recurentului.

În ceea ce privește ultimul criteriu privitor la "conținutul, forma și consecințele publicării", recurentul a arătat că afirmațiile sale pot fi verificate, informații existau în presă și anterior afirmațiilor sale, chiar presa internațională catalogând activitatea reclamantului din cadrul FRR ca fiind una dezastruoasă.

În susținerea demersului său recurentul a invocat protecția oferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 70 C. civ. privind libertatea de exprimare, ce este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună-credință astfel încât, să ofere informații exacte și demne de încredere, condiție respectată în contextul în care recurentul a solicitat concursul organelor statului în vederea analizării tuturor aspectelor privind managementul defectuos semnalate.

În acest sens, recurentul a subliniat faptul că libertatea de exprimare constituie fundamentul esențial al unei societăți democratice și condiția esențială de progres a acesteia, fiind justificative și în deplină concordanță cu exigențele și rigorile aferente libertății de exprimare, nu numai informațiile și ideile favorabile cuiva sau considerate drept inofensive ori indiferente, ci și acelea care lezează, șochează sau irită, motiv pentru care afirmațiile sale nu au produs niciun prejudiciu reclamantului, opiniile sale fiind în concordanță cu cele exprimate și în presa scrisă.

Nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală întrucât nu există nici fapta delictuală și nici nu s-a produs vreun prejudiciu, vreo pagubă, daună, prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, contând în "rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană."

Existența unui prejudiciu constă în vătămările aduse vieții private, imaginii, demnității, onoarei și reputației, ca urmare a declarațiilor făcute în presă, și trebuie dovedit un prejudiciu cert, condiție care, în opinia recurentului, nu este îndeplinită în cauză, instanța de fond nefăcând o analiza concretă a presupusului prejudiciu.

Astfel, afirmația instanței în sensul că ambele afirmații sunt vătămătoare fără a indica în concret ce vătămări au produs, este una lipsită de fundament, reprezentând doar o însușire a susținerilor reclamantului.

În ceea ce privește fapta ilicită recurentul a arătat că aceasta trebuie să rezulte din conținutul declarațiilor, a informațiilor furnizate publicului de către pârât a cărei răspundere civilă delictuale se dorește a atrage prin mijlocirea acțiunii formulate iar protecția pe care Convenția Europeană a Drepturilor Omului o garantează în gazul judecăților de valoare impune respectarea a două condiții cumulative, respectiv: opinia să fie exprimată fără a se folosi termeni injurioși, abuzivi, și în același timp, să se bazeze pe un set de fapte, adică să aibă o bază factuală, sau să se bazeze pe o construcție logică.

Raportat la aceste considerații, recurentul a susținut că afirmațiile făcute la adresa reclamantului privind managementul defectuos al FRR sau prin care a folosit termenii "bufon" sau "gropar al rugby-ului" sunt alegații care sunt în deplin acord cu toată presa online, cu articolul scris de Romania Liberă, cu sancțiunea aplicată de Primarul Municipiului București care l-a schimbat din funcția de director al CSM București pentru management defectuos inclusiv pentru risipirea banilor publici.

De asemenea, afirmațiile sale făcute cu privire la faptul că rugby-ul românesc a ajuns în pragul falimentului sunt în acord atât cu realitatea faptică, dintr-un sport cu tradiție de peste 100 de ani de glorie, ajungând în ultimii 9 ani într-un declin vizibil, culminând cu descalificarea echipei naționale de către World Rugby și aplicarea de sancțiuni pecuniare, cât și cu întreaga presă internă și internațională, iar articolele depuse la dosarul cauzei au caracter vădit negativ la adresa reclamantului, toate vizând acuzațiile de plagiat, de risipire a banului public, de intrare a reclamantului în zona sportului prin mijlocirea diverselor personaje politice, toate vizând dezastrul FRR sub conducerea acestuia.

În contextul în care reclamantul nu s-a simțit lezat de toate publicațiile negative la adresa sa anterioare celor făcute de către recurent, acesta din urmă a susținut că prin afirmațiile sale și-a exercitat dreptul la replică, de a pune întrebări și de a primi clarificări, de a înțelege ce se întâmplă cu managementul defectuos in care se afla rugby-ul românesc sub conducerea reclamantului.

Pentru aceste considerente recurentul a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, desființarea în tot a sentinței civile pronunțate de prima instanță cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

II.2 Apărările formulate în cauză

La data de 28 octombrie 2024, reclamantul A. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat în principal, constatarea nulității cererii de recurs iar în subsidiar respingerea ca recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității, reclamantul a susținut că nici una dintre criticile recurentului nu poate fi încadrată în unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acesta încercând să repună în discuție modalitatea în care Curtea de Apel București a evaluat probele administrate pentru a ajunge la concluzia neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa.

În combaterea motivelor de recurs intimatul reclamant a susținut că cele referitoare la pretinsa neîndeplinire a condiției fapte ilicite sunt neîntemeiate în contextul în care recurentul a organizat sistematic ieșiri publice prin care a lansat acuzații defăimătoare la adresa sa atât în data de 18 decembrie 2018 când acesta a transmis prin mass-media o scrisoare deschisă ce conținea afirmații cu privire la activitatea reclamantului precum și ulterior în lunile ianuarie și august 2019, când recurentul și-a reluat afirmațiile defăimătoare și în cadrul unor emisiuni televizate cu profil sportiv, remarcile sale jignitoare nefiind un eveniment singular.

Astfel, în mod corect Curtea de Apel București a reținut că afirmațiile reprezintă cu "judecăți de valoare în mod evident jignitoare defăimătoare" precum și "afirmații factuale pentru care apelantul pârât era obligat a face proba realității lor."

A mai susținut intimatul reclamant că acuzațiile de fapt formulate de recurent sunt lipsite de orice bază factuală rezonabilă.

Pornind de la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia acuzațiile de fapt sunt supuse probei verității, autorul lor fiind obligat să facă dovada faptelor pe care le pretinde sub sancțiunea calificării afirmațiilor sale ca reprezentând vătămări aduse dreptului la onoare și reputație a destinatarului lor, în cauză recurentul a emis acuzații de fapt privind presupusa implicare a intimatului reclamant în activități infracționale grave precum trafic de influență, delapidare cu pretinse efecte negative asupra performanței sportive a echipei naționalei a României de rugby și asupra administrării Federației Române de Rugby, acuzații neadevărate prin care au fost imputate reclamantului fapte pe care nu le-a comis motiv pentru care se impune tragerea recurentului la răspundere în conformitate cu prevederile art. 472 și art. 253 C. civ. precum și ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește judecățile de valoare, reclamantul a arătat că acestea sunt disproporționate față de limitele unui discurs public într-o societate democratică, în contextul în care recurentul a formulat o serie de pretinse judecăți de valoare, care constau, în fapt, în jigniri și insulte repetate la adresa intimatului-reclamant. Analiza conținutului judecăților de valoare lansate de recurent relevă intenția clară a acestuia de a discredita persoana intimatului-reclamant, prin afirmații vexatorii, disproporționate față de limitele unui discurs public într-o țară democratică, nicidecum de a lansa în spațiul public o dezbatere asupra unor chestiuni de interes public.

În acest sens, intimatul-reclamant a susținut că nu poate fi justificată, în mod rezonabil, lansarea în spațiul public de către recurent a unor sintagme jignitoare recunoscute de recurent potrivit cărora reclamantul ar fi un "ghiolban", un "bufon al rugby-ului românesc", un "bufon din fruntea FRR", respectiv un "gropar al rugby-ului românesc", care s-ar fi dovedit "total incapabil", respectiv de o "incompetență desăvârșită" în exercițiul funcției de președinte al Federației Române de Rugby, motiv pentru care este indiscutabilă depășirea limitelor unei discuții publice în cadrul unei societăți democratice.

În ceea ce privește condiția prejudiciului, intimatul reclamant a arătat că evaluarea acestuia reprezintă o operațiune ce ține exclusiv de temeinicia hotărârii atacate nu te legalitatea ei, iar criticile recurentului cu privire la neîndeplinirea condiției prejudiciului sunt neîntemeiate, instanța de apel reținând în mod corect că prejudiciul suferit de reclamant este reparabil și l-a evaluat în conformitate cu dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ., art. 1386 alin. (1) și ale art. 1532 alin. (3) C. civ., care reglementează repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte delictuale.

Contrar susținerilor recurentului, toate condițiile impuse de prevederile legale citate pentru ca prejudiciul suferit de reclamant să fie reparabil sunt îndeplinite în cauză, iar valoarea acestuia este pe deplin dovedită, după cum a reținut Curtea de Apel București.

În ceea ce privește pretinsa neîndeplinire a condiției existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, intimatul reclamant a arătat că recurentul a afirmat generic că nu este de acord cu interpretarea probatoriului de către instanța de recurs fără să dezvolte o critică concretă în cadrul cererii de recurs cu privire la acest aspect. Instanța de apel a analizat chestiunea legăturii de cauzalitate care rezultă ex re, din săvârșirea faptei având în vedere că este vorba de producerea unui prejudiciu moral.

Referitor la condiția vinovăției, intimatul reclamant a arătat că vinovăția recurentului rezultă din săvârșirea faptelor ilicite cu intenție acesta având în permanență reprezentarea gravității acuzațiilor și a prejudiciilor aduse reclamantului. Astfel cum a reținut și instanța de apel, analiza modului sistematic în care recurentul a acționat dovedește forma de vinovăție a intenției, chiar dacă în materia răspunderii civite delictuale relevantă este și cea mai ușoară culpă.

Concluzionând, intimatul-reclamant a conchis că susținerile recurentului ce vizează pretinsa neîndeplinire a condiției vinovăției sunt neîntemeiate instanța de apel reținând în mod temeinic și legal existența intenției directe de a acționa în scopul lezării de drepturi nepatrimoniale ale reclamantului.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

În cauză nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările ce au fost comunicate.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârât, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului-reclamant că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât a invocat, printre altele, încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material reprezentate de prevederile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile C. civ. referitoare la dreptul la libera exprimare și la condițiile răspunderii civile delictuale, critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepția nulității urmează a fi respinsă.

Raportat la aceste considerente, motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor de drept material.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul apreciază că decizia instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 70, art. 252-253 1357 din C. civ., art. 30 și art. 31 din Constituția României și art. 10 din CEDO precum și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, instanța de apel stabilind în mod greșit că acuzațiile aduse reclamantului sunt de natură a prejudicia imaginea acestuia.

Criticile nu pot fi validate.

Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a acuzat încălcări ale drepturilor nepatrimoniale la imagine și la reputație, produse printr-o serie de afirmații la adresa reclamantului în perioada 18.12.2018-30.08.2019, prin intermediul presei (prin scrisori deschise preluate de site-uri de știri www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro și www.x.ro, precum și în cadrul unei emisiuni cu profil sportiv difuzată de site-ul www.x.ro), afirmații cu caracter defăimător ce au cauzat repercusiuni iremediabile pentru imaginea publică a reclamantului.

Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtului - ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului- și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantului la respectarea drepturilor la imagine și la reputație, drepturi garantate și apărate pe tărâmul art. 8 din aceeași convenție.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra existenței faptei ilicite, recurentul-pârât reia, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăsește, situația factuală a pricinii, făcând ample aprecieri asupra modului în care instanța a apreciat probatoriul administrat în cauză, astfel cum anterior s-a arătat.

Supunând analizei strict aspectele ce țin de pretinsa nelegalitate a hotărârii, se reține că, răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmărește să își apere dreptul la demnitate, în mod corect instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1357 C. civ. conform căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare."

Atingerile aduse onoarei sau reputației, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, și calomniei, care constă în afirmații sau imputări referitoare la săvârșirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public.

Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituție, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea persoanei.

De asemenea, conform art. 72 alin. (2) C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Pe de altă parte, potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din același cod.

Art. 75 C. civ. prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieții private și de familie, garantat de art. 8, dar și dreptul la o bună reputație morală, care reprezintă o limită a dreptului la libertatea de exprimare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina contra României, pct. 39). De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov contra României, par. 38), situație valabilă în prezentul litigiul raportat la calitatea reclamantului de persoană care deține o funcție publică de conducere (președinte) în cadrul organismului reprezentativ al profesiei - Federația Română de Rugby.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că pârâta a săvârșit o faptă ilicită, fiind depășite limitele libertății de exprimare.

Referitor la fapta ilicită și la intenția recurentului de a afecta dreptul la onoare și reputație al intimatului, ca formă a vinovăției cu care aceasta a acționat în sensul amintit, judecata instanței de apel trebuie privită în ansamblu și este corectă raportat la circumstanțele speței și la limbajul neadecvat folosit de recurent în afirmațiile referitoare la intimat.

Instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii sale că faptele ca atare, în materialitatea lor (scrisorile date publicității în presa scrisă și în mediul online de către pârât, în calitate de fost vicepreședinte al Federației Române de Rugby, precum și participarea la emisiuni cu profil sportiv difuzate online), așa cum au fost prezentate în acțiune, nu au fost contestate de pârât, ci doar circumstanțiate, motiv pentru care singurele aspecte în dispută au fost cele legate de interpretarea caracterului lor licit ori ilicit, prin raportare la limitele libertății de exprimare.

Totodată, instanța de apel a stabilit că, prin modalitatea concretă de aducere la cunoștința publicului a afirmațiilor despre intimatul reclamant, apelantul pârât a urmărit denigrarea acestuia, acționând cu rea-credință și fără o baza factuală rezonabilă, caracterul faptei ilicite fiind îndeplinit.

Astfel, instanța de apel a reținut că afirmațiile și comentariile recurentului pârât la adresa intimatului reclamant reprezintă atât simple judecăți de valoare, în mod evident jignitoare, defăimătoare, depășind doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranță, din perspectiva poziției publice și a legitimității sale de a o ocupă:

"Această găină nu trebuie scăpată din mână"; "acest "ghiolban" vorbește strict din propria sa experiență"; "[...] acest bufon al rugby-ului românesc"; "Oare ce interes a avut acest gropar al rugbiului românesc, împreună cu cumătrul său, D., de ce au cedat în mod inexplicabil terenul de mai sus, care putea aduce venituri importante"; "bufon din fruntea FRR", cât și afirmații factuale, pentru care apelantul pârât era obligat a face proba realității lor:

"cel care a intrat pe ușa din dos în lotul echipei naționale, fiind impus ca și căpitan al echipei naționale de către cumătrul său, D., prin schimbarea regulamentului" "Carierismul/tendința constantă a conducerii federale de la București de a obține prin intermediul rugby-ului avantaje strict personale (obținerea de funcții în cadrul altor instituții ale statului), [...] exemple elocvente în acest sens fiind cele ale [...] actualului președinte, A.".

În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanță cu drepturile reclamantului la onoare și reputație, instanța de apel a pornit, în mod corect, de la demersul de calificare a afirmațiilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare.

Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, regula de tradiție este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte și judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenție (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49).

Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate. (cauza Constantinescu c. României, § 73;).

La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45).

Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41).

Pornind de la aceste principii jurisprudențiale, Înalta Curte constată că instanța de apel a calificat, în mod corect, opiniile exprimate de recurent ca fiind judecăți de valoare, prin intermediul unor cuvinte ofensatoare utilizate pentru a produce un efect denigrator și nu pentru a scoate în evidență o anumită pregătire profesională sau competențe manageriale în ceea ce privește exercitarea funcției de președinte de federație sportivă națională de către intimatul reclamant.

Analizând cuvintele și expresiile folosite de recurent, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, reține că limbajul ofensator al afirmațiilor recurentului reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viața privată și a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența generată în aplicarea acesteia.

De asemenea, forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, raționamentul curții de apel fiind corect, în condițiile în care termenii folosiți, față de scopul urmărit, relevă, fără dubiu, intenția recurentului de a afecta onoarea și reputația părții adverse.

Nu pot fi primite susținerile recurentului potrivit cărora utilizarea termenului de "gropar al sportului românesc" sau "bufon" precum și cel de "ghiolban" a avut menirea de atrage atenția asupra managementului defectuos al reclamantului în contextul înfrângerilor suferite de echipa națională de rugby și prin descalificarea echipei naționale din cadrul Campionatului Mondial de Rugby din Japonia 2019 întrucât recurentul ar fi putut să transmită acest acest mesaj publicului și fără a utiliza, în mod repetat, termeni peiorativi la adresa reclamantului, fiind depășite în mod evident limitele dreptului la liberă exprimare.

Deși, așa cum susține și recurentul, jurisprudența CEDO permite folosirea unei anumite doze de exagerare, afirmațiile recurentului care au inclus expresii ofensatoare relative la persoana reclamatului nu pot fi apreciate că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general sau că ar urmări un scop legitim, reprezentând jigniri intenționate ale părții vizate de discurs, care nu erau necesare, în sensul jurisprudenței CEDO, pentru transmiterea mesajului. Fapta recurentului a fost comisă cu intenție, astfel cum a reținut instanța de apel, iar aceasta a condus la producerea unui prejudiciu reclamantului, în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită imputată.

Din analiza dispozițiilor art. 10 din CEDO rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației înseși.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție subzistă în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Astfel, recurentului-pârât nu i se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept și maniera în care a ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc.

În ceea ce privește afirmațiile încadrate în categoria imputărilor de fapt, acuzațiile pârâtului privind modalitatea de selectare a intimatului reclamant în lotul echipei naționale de rugby, dar și ocuparea, într-o modalitate nelegitimă, a unor funcții publice, au fost apreciate de către instanța de apel ca nefiind în măsură să susțină scopul invocat - informarea publicului asupra competențelor profesionale și manageriale ale reclamantului, fiind susceptibile să afecteze prestația reclamantului în exercitarea atribuțiilor sale și să îi prejudicieze reputația. Calitatea de politician a unei persoane sau alt tip de personalitate publică nu înlătură necesitatea unui temei factual suficient în ceea ce privește declarațiile care îi prejudiciază reputația, chiar și atunci când astfel de declarații sunt considerate judecăți de valoare și nu declarații factuale (cauza Petrina împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, pct. 45 și 50).

În această privință, instanța de apel a reținut că apelantul pârât nu a produs probe pentru a fundamenta susținerile sale și nu a clarificat dacă faptele determinate la care a făcut referire reprezentau doar o reproducere/preluare a acuzațiilor aduse în cadrul altor articole de presă și nu propria opinie. Dimpotrivă, apelantul pârât le-a prezentat ca fiind un adevăr obiectiv, fapte reale, amplificând caracterul denigrator al conținutului și generând un efect de suspiciune al publicului asupra calităților morale ale intimatului reclamant.

Instanța de recurs menționează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Raportat la probele administrate și situația de fapt astfel cum a fost stabilită (ce nu pot face obiect al reaprecierii în cadrul prezentei căi extraordinare de atac), Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului potrivit cărora afirmațiile sale nu au caracter ilicit deoarece acestea privesc fapte reale ale reclamantului, în contextul în care instanțele devolutive au reținut, din probatoriul administrat în cauză, că nu au fost dovedite niciuna din acuzațiile aduse reclamantului.

De asemenea, în memoriul de recurs recurentul nu face trimitere la nici o probă administrată în cauză menită să dovedească realitatea susținerilor sale.

În ceea ce privește articolele anterioare apărute în presă