ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 82/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 18 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. și C., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții la plata unor daune morale în cuantum de 300.000 euro, cu plata în RON la cursul din momentul plății și penalități legale, pentru încălcarea demnității, onoarei și reputației prin publicarea articolelor "D." din data de 15 august 2019 și "E." din data de 4 septembrie 2019, ambele semnate de C., publicate online pe www.x.ro. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâților de a publica, pe cheltuiala acestora, "dreptul la replică" pe F. și în două ziare, unul local, cu cel mai mare tiraj și în cotidianul G. și obligarea pârâților de a publica, pe cheltuiala acestora, hotărârea judecătorească din ce se va pronunța în cauză, pe www.x.ro, în cotidianul G. și cotidianul H. A solicitat și obligarea pârâților în solidar să elimine pagina din conținutul site-ului www.x.ro referitoare la articolele "D." publicat la data de 15 august 2019 și "E." publicat la data de 4 septembrie 2019, ambele semnate de C. și publicate online pe www.x.ro, obligarea pârâților C. și publicația F. să elimine postările având același conținut și obiect ca articolele menționate mai sus aflate la următoarele pagini ale contului personal ale pârâtului C. de pe rețeaua I. și obligarea pârâților de a plăti daune cominatorii de 1000 RON, pentru fiecare zi întârziere, până la publicarea hotărârii instanței, din momentul pronunțării hotărârii, așa cum prevede recursul în interesul legii - Decizia nr. XX din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Hotărârea Tribunalului București: Prin sentința civilă nr. 417 din 23 martie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 111A din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 417 din 23 martie 2021 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și C. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că: A fost admisă în parte acțiunea. Au fost obligați pârâții în solidar la plata sumei de 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum și la dobânda legală penalizatoare aferentă, de la data deciziei și până la data plății efective. Au fost obligați pârâții în solidar să publice pe cheltuiala proprie decizia, integral, pe site-ul www.x.ro (pentru cel puțin 30 de zile), precum și în cotidianele G. și H. Au fost obligați pârâții în solidar să elimine de pe pagina de internet www.x.ro și de pe contul de I. al aceleiași publicații articolele la care se referă acțiunea. A fost obligat pârâtul C. să elimine de pe contul propriu de I. postările la care se referă acțiunea. A fost respinsă acțiunea pentru rest, ca neîntemeiată. Au fost obligați pârâții în solidar să plătească reclamantului suma de 5.752,50 RON cheltuieli de judecată în fața primei instanțe. Au fost obligați intimații în solidar să plătească apelantului suma de 2.992,22 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac declarată în cauză: Împotriva deciziei nr. 111A din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâții B. S.R.L. și C. au declarat recurs. Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că în cauză nu se poate reține existența faptei ilicite și a prejudiciului, prin urmare nici legătura de cauzalitate între cele două, astfel încât răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată, neputând fi obligați la acoperirea vreunui pretins prejudiciu. Curtea de Apel București a făcut aprecieri pur subiective și a reținut că afirmațiile jurnalistului, care a specificat în mod clar faptul că retractează și că nu are dovezi pentru a proba ceea ce a scris, sunt simple ironii și o continuare a faptelor ilicite. Instanța de judecată nu era învestită nici cu analizarea gradului de inteligență al cititorilor, nici cu disecarea plină de subiectivism a textului scris de jurnalistul C., deoarece, în fond, această retractare trebuie să convingă cititorul și nu instanța, rolul acesteia fiind acela de a constata dacă retractarea a avut loc sau nu. O simpla caricatură și mențiunea "rețea de transport" sunt suficiente, în opinia instanței de apel, pentru a conduce la identificarea reclamantului. Mai mult, instanța de apel a făcut o altă judecată de valoare, pur subiectivă, apreciind că textul nu este un pamflet din cauza tonului folosit și a acuzațiilor lansate. Pentru a putea reține existența răspunderii civile delictuale a pârâților, instanța de apel trebuia să analizeze în mod corect și obiectiv îndeplinirea cumulativă a existenței faptei ilicite, vinovăției, prejudiciului și legăturii de cauzalitate. În ceea ce privește condiția existenței faptei ilicite, aceasta trebuie analizată și evaluată din perspectiva criteriilor enunțate în jurisprudență ca fiind necesare pentru aplicarea art. 10 CEDO, în conformitate cu care nu există fapta ilicită dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - Se discută chestiuni de interes public cu privire la personalități publice; - Există o minimă bază factuală; - Există buna credință a jurnalistului, care potrivit legii se prezumă; - Ingerința statului nu este una "necesară într-o societate democratică"; - Prezentarea informațiilor dintr-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute în articolele de presă. Recurenții-pârâți precizează că în speță există o minimă bază factuală și buna credință a jurnalistului, care potrivit legii se prezumă. Trebuie avut în vedere că, anterior publicării articolului din săptămânalul "F.", au apărut în spațiul public/media o serie de informații cu privire la activitățile desfășurate atât de reclamant, cât și despre ceea ce se întâmplă în România, jurnalistul preluând practic informațiile anterioare existente în presă, exprimându-și în mod liber și firesc dezacordul față de situația generală a țării din punctul de vedere abordat și nu în raport cu reclamantul. Fapta ilicită nu există întrucât potrivit principiului "pe nimeni nu vatămă cel care se folosește de dreptul său" consacrat de prevederile art. 1353 din C. civ., dreptul la liberă exprimare a fost exercitat în limitele firești prevăzute de jurisprudența și practica CEDO. În mod evident, în cadrul articolului, jurnalistul emite propriile sale judecăți de valoare bazate pe propriile principii morale constituind, în esență, o idee/un comentariu/o teorie/o opinie care reflectă atitudinea sa personală față de un fapt real. Se impune a se reține buna credință a jurnalistului, având în vedere că pârâtul C. nu a avut intenția de a-1 denigra pe reclamant în acest sens publicația "F.", retrăgând toate articolele publicate în legătură cu traficul de droguri. Faptul că autorul articolului, C., a prezentat publicului larg evenimentele/știrile nu a generat în niciun mod afectarea imaginii reclamantului întrucât, pe de o parte, aceste articole nu au menționat în mod expres că făcea trafic de droguri, iar pe de alta parte, pentru a evita orice reinterpretare, ambele articole au fost șterse de publicație și retractate de pârât. Reclamantul nu a indicat urmările/consecințele/efectele nefavorabile (atât pe plan profesional, cât și familiar) care s-au produs din cauza articolului publicat în presă de ziaristul C. Interpretarea dată de reclamant articolului publicat este una personală care nu are legătura cu situația de fapt, iar prejudiciul nu există dat fiind faptul că pârâții au dat curs notificării reclamantului, eliminând informațiile publicate și retractându-le. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate: La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (18 septembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Prin criticile formulate în conținutul cererii de recurs, subsumabile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală și a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că în cauză nu se poate reține existența faptei ilicite și a prejudiciului, prin urmare nici legătura de cauzalitate, astfel încât răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată. Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților B. S.R.L. și C. la plata daunelor morale produse prin afirmații calomnioase și insultătoare, publicate la 15 august 2019 și 4 septembrie 2019, online pe www.x.ro, în cadrul articolelor de presă intitulate "D." și "E.", ambele semnate de C. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea unor afirmații calomnioase și vexatorii la adresa reclamantului, ce au adus atingere demnității, onoarei și reputației acestuia, atât prin conținutul materialelor publicate, cât și prin titlul utilizat. Reclamantul a arătat că afirmațiile din cele două articole cu privire la legătura sa cu traficul de droguri de mare risc și efectele din presă și din mediul online i-au afectat irevocabil imaginea, faptele imputate nefiind doar afirmații care reprezintă judecăți de valoare ale autorului articolului, iar caracterul defăimător al faptelor respective și lipsa lor de veridicitate denotă încălcarea obligației jurnalistului de a acționa cu bună credință în activitatea sa de informare a publicului, ceea ce constituie o faptă ilicită, atrăgând răspunderea civilă delictuală a pârâților. În acest context factual, s-a impus primei instanțe și instanței de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. În speță, curtea de apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâților și de informare a publicului a încălcat demnitatea, onoarea și reputația reclamantului. Recurenții-pârâți impută instanței de apel faptul că a făcut aprecieri pur subiective, nefiind învestită cu analizarea gradului de inteligență al cititorilor și nici cu disecarea textului scris de jurnalist, apreciind, în mod eronat în aprecierea recurenților, că textul nu este un pamflet. O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus deoarece trebuia verificată măsura în care, prin construcțiile semantice din cadrul articolelor publicate, pârâtul C. s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, măsura în care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Sub aspectului tărâmului pe care se poartă aplicarea și interpretarea principiilor în litigiul dedus judecății acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în care onoarea, demnitatea și reputația primesc accente specifice. Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României statuează că: "răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii", respectiv, în condițiile dreptului comun, corect reținute în speță ca fiind cele ale art. 1349 și urm. din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările ulterioare. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, presa are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României). În referire la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. contra Norvegiei). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). Așadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate, instanța de apel procedând la o analiză distinctă a elementelor determinante în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, astfel că susținerile recurenților formulate sub acest aspect nu pot fi validate. Pornind de la conținutul articolelor în cauză, instanța a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, criteriu ce îl vizează pe reclamant - fondator al unei firme de transport, stilul și contextul mesajului critic, buna-credință a jurnalistului, raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice. Prin motivele de recurs, recurenții susțin că instanța de apel ar fi analizat în mod eronat textele publicate, reținând că nu ar fi un pamflet din cauza tonului folosit și a acuzațiilor lansate. Analizând această critică, instanța de recurs apreciază că este eronată distincția pe care recurenții o sugerează între limitele libertății de exprimare în cadrul unui pamflet, în comparație cu cele ale unui articol de presă obișnuit, în condițiile în care asocierea unui text de presă cu o creație literară, chiar sub forma pamfletului, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul articolului, neputându-se aprecia că acesta este în totalitate o operă de ficțiune, fără nicio legătură cu realitatea. Indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conținutul trebuie să respecte dreptul la viața privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar. Aceasta cu atât mai mult cu cât subiectul textelor publicate era inspirat din viața economică, socială și politică a comunității ce reprezenta publicul cititor, aflat la diferite niveluri de percepție și înțelegere a lecturii, în care capacitatea de a decela între realitate și ficțiune nu poate fi considerată a fi întotdeauna la un nivel maxim. Instanța de apel a constatat nu doar lipsa unui suport probator al situațiilor factuale și judecăților de valoare reținute, care oricum nu ar putea fi înlăturate eo ipso din conținutul unui pamflet decât în situația unei ficțiuni totale, dar a avut în vedere și gradul de gravitate, faptele atribuite reclamantului constituind infracțiuni pedepsite de lege cu închisoarea. Cum nu au fost dovedite elemente de natură a contura baza factuală, nu se poate reținută buna-credință a jurnalistului, instanța de apel concluzionând că limitele libertății de exprimare stabilite de art. 10 CEDO au fost semnificativ depășite. Faptul ilicit s-a produs la momentul publicării articolelor de presă, moment în raport de care este analizată și buna-credință. Faptul că, ulterior, ambele articole au fost șterse de publicație și retractate de pârât, nu semnifică inexistența faptei ilicite, astfel încât răspunderea civilă delictuală să nu poată fi antrenată, astfel cum susțin recurenții. Prin urmare argumentele recurenților nu sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei reținute în sarcina lor, acela de a fi publicat articole ce au depășit, în formă și conținut, limitele libertății de exprimare jurnalistice. Chiar dacă recurenții susțin că prejudiciul nu există și că reclamantul nu a indicat efectele nefavorabile, atât în plan profesional, cât și în plan familiar, ce s-au produs din cauza articolelor publicate, prejudiciul de ordin moral poate fi dedus din gravitatea cu care valorile personale nepatrimoniale sunt atinse, rezultând din faptul că s-au făcut afirmații cu caracter factual precis și cu un grad extrem de gravitate (faptele constituind infracțiuni), având în vedere și imposibilitatea de a face o dovadă a faptelor negative (faptul că reclamantul nu a fost racolat de Securitate, că nu este ofițer acoperit SIE și că nu face trafic de droguri), aspecte analizate de instanța de apel. Având în vedere considerentele expuse, se constată că raționamentul juridic expus în decizia contestată nu relevă o aplicare greșită a normelor invocate de recurenți și nici a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să determine concluzia că răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată, astfel cum recurenții au susținut. Cum criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de instanța de control judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. S.R.L. și C. Față de soluția pronunțată, conform art. 453 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții-pârâți B. S.R.L. și C. la plata sumei de 2935 RON, către intimatul-reclamant A., cu titlul de cheltuieli de judecată.