CASE OF CARLAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 34828/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dan Cârlan („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamantul este reprezentat de Dragomir Tomașeschi, avocat în Iași. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul susține, în special, că i-a fost îngrădită libertatea de exprimare, în urma condamnării sale la plata unei amenzi penale și daune-interese, pentru declarații făcute, în calitate de consilier local, cu ocazia a două conferințe de presă.

La 7 noiembrie 2005, președintele Secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul, domul Dan Cârlan, este născut în 1961 și are domiciliul în Iași.

În 1998, reclamantul făcea parte din Consiliul local Iași și era membru al unui partid de opoziție. În această calitate, a constituit, împreună cu alți zece consilieri municipali, „Comisia pentru analiza situației imobilelor cu destinație comercială administrate de către primărie” („comisia”), care și-a început activitatea în martie 1998.

La 8 mai 1998, reclamantul a organizat o conferință de presă cu ocazia căreia a afirmat:

La 11 mai 1998, comisia a publicat un raport conform căruia primarul atribuise unor diferite persoane fizice și juridice, inclusiv unei fundații unde era președinte, numeroase imobile cu destinație comercială, fără să respecte procedura legală, adică fără să organizeze o licitație publică în acest scop. Aceasta a constatat de asemenea că, în mai multe cazuri, chiria plătită de locatari era mult inferioară celei prevăzute de lege și că aceștia din urmă încheiaseră cu terți, cu consimțământul primarului, contracte de subînchiriere, negociind astfel chirii superioare. Imobilul cu destinație comercială, atribuit fundației al cărei președinte era primarul, se găsea în aceeași situație.

La 15 mai 1998, reclamantul a organizat o a doua conferință de presă în cursul căreia a declarat:

La cererea reclamantului, poliția a efectuat o anchetă cu privire la atribuirea imobilelor menționate. În urma acesteia, două rapoarte de expertiză au confirmat parțial concluziile raportului comisiei. După deschiderea unei cercetări judiciare împotriva primarului pentru abuz în serviciu, poliția a transmis dosarul procurorului cu propunerea trimiterii cauzei în fața instanței.

La 29 martie 2001, procurorul a decis clasarea cauzei, pe motiv că faptele nu erau prevăzute de legea penală.

Corpul de control al prim-ministrului („corpul de control”) a analizat, de asemenea, aceste susțineri, considerând că majoritatea concluziilor raportului comisiei locale nu erau confirmate, dar că anumite decizii luate de primar în atribuirea imobilelor cu destinație comercială erau totuși lipsite de temei legal.

La 11 iunie 1998, primarul C.S. a sesizat Judecătoria Iași cu o plângere penală și constituire de parte civilă împotriva reclamantului, pentru calomnie.

La 15 iunie 1998, reclamantul și C.S. au semnat un „acord de reconciliere”, declarând că toate procedurile penale în curs pentru calomnie trebuiau considerate ca fiind încheiate și că regretau toate declarațiile publice calomnioase.

La 29 martie1999, C.S. a declarat în fața instanței că avea intenția să-și mențină plângerea penală. La 17 decembrie 1999, instanța a decis să continue procedura.

Prin hotărârea din 8 mai 2001, instanța l-a achitat pe reclamant pentru declarația din 15 mai 1998 și l-a obligat la plata unei amenzi penale de 10 milioane de lei (ROL), pentru afirmațiile făcute la 8 mai 1998, respingând în același timp cererile civile formulate de C.S. Aceasta a considerat că reclamantul acționase în interes personal și nu în calitate de membru al autorității publice pe care o reprezenta și că, prin urmare, depășise limitele stabilite de Constituție pentru exercitarea libertății de exprimare și a dreptului cetățenilor de a fi informați cu privire la chestiuni de interes public.

Instanța a considerat că reclamantul prezentase declarații ale martorilor și documente ca elemente de probă, fără să precizeze că dorea să facă proba verității afirmațiilor pe care le făcuse. În consecință, instanța a refuzat să aplice art. 207 C. pen și să verifice dacă declarațiile reclamantului corespundeau realității pe motiv că acesta nu solicitase în mod expres proba verității. A considerat, de asemenea, că nu era competentă să judece nelegalitatea acțiunilor primarului întrucât acestea nu puteau fi considerate nelegale decât după anularea lor de către o instanță competentă. Instanța a mai considerat că reclamantul ar fi avut posibilitatea legală de a formula recurs pentru a le anula.

Prin hotărârea definitivă din 7 martie 2002, Tribunalul Iași a respins recursul reclamantului. A admis recursul lui C.S. și l-a obligat pe reclamant la plata de 60

În mod similar judecătoriei, tribunalul a hotărât că reclamantul făcuse declarații calomnioase în nume propriu și pentru propriile interese, fără intenția de a reprezenta consiliul local. Tribunalul a considerat, de asemenea, că acordul de reconciliere invocat de reclamant nu putea să producă niciun efect, întrucât acesta nu visa cauza în mod expres, iar C.S. declarase în fața instanței, la 29 martie 1999, că dorea să-și mențină plângerea.

Instanța a constatat că reclamantul depusese la dosarul cauzei, în fața judecătoriei, un act în care preciza că probele depuse serveau pentru dovedirea declarațiilor sale. . A observat, de asemenea, că reclamantul ceruse judecătoriei să examineze cauza sub toate aspectele și să constate nelegalitatea acțiunilor primarului. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că este necompetent să se pronunțe asupra pretinsei nelegalității a acestor acțiuni, acest lucru implicând ieșirea din cadrul procesual fixat de părți, și anume plângerea penală a lui C.S.

A considerat, de asemenea, că judecătoria analizase documentele prezentate de reclamant pentru a face proba verității declarațiilor sale și conchisese că niciun element nu dovedea veridicitatea acestora. După ce a citat concluziile corpului de control, conform cărora majoritatea concluziilor raportului comisiei nu erau confirmate, instanța a considerat că reclamantul nu reușise să facă proba verității.

Condamnarea reclamantului a fost înscrisă în cazierul său judiciar.

Esențialul dispozițiilor din dreptul intern relevant, și anume fragmente din Codul penal, din Codul civil și din Codul de procedură penală, este descris în cauza

Articolele relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează:

Potrivit art. 63 alin. (3) C. pen., în vigoare la momentul faptelor, maximumul pentru amenda penală prevăzută pentru infracțiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL.

Prin decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată de Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională legea de abrogare a art. 205-207 C. pen., referitoare la insultă și calomnie, pe motiv că reputația persoanelor, astfel cum este garantată de Constituție, trebuie protejată în mod necesar prin sancțiuni de drept penal.

Reclamantul se plânge de refuzul instanțelor de a lua în considerare probele de natură să dovedească veritatea declarațiilor pentru care a fost condamnat pentru calomnie. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:

Guvernul contestă acest argument

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Guvernul consideră că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern și că, în principiu, instanțele naționale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate. Invocând cauza

Reclamantul nu a prezentat observații ca răspuns.

Curtea amintește că în primul rând instanțele naționale sunt cele care au competența de a stabili faptele și de a interpreta legislația internă. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curții nu este sub nicio formă de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 6 hotărârile pe care le-au pronunțat conform puterii lor de apreciere.

Convenția neintenționând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat „înțelese”, adică examinate în mod corespunzător de instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 îi atribuie „instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora (

Astfel, Curtea amintește că art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, dar că acesta nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. În plus, trebuie să se țină seama, în special, de diversitatea motivelor pe care un reclamant le poate ridica în instanță și de diferențele în statele contractante, în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinale, prezentare și redactare a hotărârilor. Din acest motiv, chestiunea dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare care decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței [

În speță, reclamantul se plânge de refuzul instanțelor de a examina principalul său mijloc de apărare, și anume probele de natură să demonstreze veridicitatea declarațiilor cu privire la nelegalitatea acțiunilor primarului.

Curtea observă că Judecătoria Iași, pentru a respinge proba verității, a hotărât că reclamantul nu ceruse în mod expres să facă dovada veridicității afirmațiilor în litigiu. Tribunalul Iași în schimb, a declarat că nu va examina această probă, considerând că nu este competent să se pronunțe asupra susținerilor reclamantului de nelegalitate. Cu toate acestea a considerat că majoritatea concluziilor raportului comisiei nu erau confirmate, apreciind astfel că reclamantul nu făcuse dovada veridicității declarațiilor sale și respingând în totalitate

Curtea observă că este adevărat că instanțele naționale sesizate în această cauză nu au răspuns decât în mod indirect la

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că în speță a fost încălcat art. 6 din Convenție.

Reclamantul susține că, în cauză, condamnarea sa sub aspect penal și civil pentru calomnie a încălcat dreptul său la libertatea de exprimare. Acesta invocă art. 10 din Convenție, care prevede:

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Guvernul respinge acest argument

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Guvernul nu contestă faptul că, în speță, condamnarea reclamantului constituie într-adevăr o ingerință în dreptul acestuia la libertatea de exprimare. Cu toate acestea, consideră că această ingerință era justificată.

Guvernul a subliniat în primul rând că afirmațiile reclamantului, la originea condamnării sale pentru calomnie, erau de natură factuală și nu judecăți de valoare. Conform Guvernului, este vorba de acuzații directe privind nelegalități pretins comise de primarul C.S. în exercitarea atribuțiilor sale, pentru care nicio sancțiune nu fusese pronunțată. Conform Guvernului, judecătoria a condamnat reclamantul doar pentru afirmațiile pe care le făcuse la conferința de presă din 8 mai 1998, când acuzase primarul C.S. că era „la vârful piramidei nelegalităților”, afirmații care l-ar fi putut expune pe acesta, dacă s-ar fi dovedit adevărate, la o condamnare penală. În acest sens, Guvernul face trimitere la cauza

Conform Guvernului, judecătoria a considerat pe bună dreptate că afirmațiile în litigiu făceau parte dintr-o campanie de presă îndreptată împotriva primarului C.S. și că depășeau limitele drepturilor constituționale, întrucât reclamantul ar fi putut folosi o altă exprimare pentru a-și formula criticile și pentru a contribui astfel la o discuție publică liberă, asupra unui subiect de interes general. În acest sens, Guvernul face referire la cauza

Reclamantul nu a prezentat observații ca răspuns.

Condamnarea în litigiu se analizează ca o „ingerință” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, ceea ce Guvernul nu contestă. O asemenea ingerință încalcă art. 10 din Convenție, cu excepția cazului în care este „prevăzută prin lege”, este îndreptată către unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 și este „necesară” într-o societate democratică, pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

Curtea observă că, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, instanțele interne s-au întemeiat pe art. 206 C. pen. care sancționează calomnia, considerând prin urmare că ingerința era într-adevăr „prevăzută de lege”.

Părțile sunt de acord că ingerința era într-adevăr îndreptată în speță spre unul dintre scopurile legitime enumerate la art. 10 § 2 din Convenție, și anume protecția reputației și a drepturilor altora. Curtea nu găsește niciun motiv să adopte un punct de vedere diferit.

Curții îi rămâne de stabilit dacă această ingerință era „necesară” într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. În această privință, Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre multe altele,

Curtea observă că reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi penale și la daune-interese pentru declarațiile care l-au vizat pe primarul Municipiului Iași, pe care le făcuse la conferința de presă din 8 mai 1998.

Curtea amintește jurisprudența sa conform căreia faptul de a califica drept nelegale acțiunile unui primar, exprimând o opinie personală de natură juridică, reprezintă o judecată de valoare și trebuie analizată ca atare. Prin urmare, nu i se putea solicita reclamantului să demonstreze exactitudinea aprecierii sale (

Amintește, de asemenea, că dacă materialitatea declarațiilor de fapt poate fi dovedită, exactitudinea judecăților de valoare nu poate fi demonstrată (a se vedea, printre altele

Or, în cazul în speță, instanțele naționale au declarat calomnioși termenii folosiți de reclamant pentru a-și formula acuzațiile, pe motiv că nicio autoritate competentă nu constatase în mod expres nelegalitatea faptelor pe care reclamantul le imputa primarului.

Curtea nu este convinsă de faptul că analiza instanțelor interne a ținut seama în mod corespunzător de contextul politic în care au fost făcute afirmațiile, nici de interesul general care era în joc (a se vedea

Curtea observă că afirmațiile reclamantului se refereau la acțiuni pretins nelegale ale primarului municipiului Iași. Nelegalitatea acestor acte era confirmată de raportul comisiei pentru analiza situației imobilelor cu destinație comercială, din care reclamantul făcea parte, și parțial de ancheta poliției și de raportul corpului de control al Guvernului. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că exista într-adevăr o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor făcute de reclamant. Constată, de asemenea, că aceste afirmații au fost făcute în cadrul unei conferințe de presă referitoare la un subiect de interes general evident, și anume atribuirea imobilelor cu destinație comercială administrate de primărie.

Aceasta constată, de asemenea, că, deși instanțele interne au reținut contrariul, reiese din modul în care reclamantul a decis să organizeze cele două conferințe de presă, coordonându-le cu raportul comisiei, că a făcut afirmațiile în litigiu în calitate de consilier municipal, membru al unui partid de opoziție și al comisiei sus-menționate. Or, libertatea de exprimare, prețioasă pentru fiecare, este cu atât mai importantă pentru partidele politice și membrii lor activi (a se vedea,

Dacă termenii folosiți de reclamant la conferința de presă din 8 mai 1998 pot duce la o interpretare neadecvată, Curtea consideră totuși că rămân în limitele admisibile ale exagerării și provocării. Această constatare este cu atât mai evidentă cu cât limitele până la care poate fi dusă critica față de un om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în cazul unei simple persoane particulare: spre deosebire de aceasta din urmă, prima persoană se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât al jurnaliștilor cât și al masei cetățenilor; trebuie, prin urmare, să facă dovada unei toleranțe mai mari față de aceste critici. (

Curtea amintește că natura și severitatea pedepselor impuse sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când este evaluată proporționalitatea unui atingeri aduse dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenție [a se vedea, printre multe altele,

Ținând seama de marja de apreciere îngustă a statului în materie, Curtea consideră că ingerința în libertatea de exprimare a unui reclamant nu a fost, în speță, justificată prin motive relevante și suficiente. În plus, consideră că severitatea pedepsei impuse reclamantului, precum și înscrierea condamnării în cazierul său judiciar, rup echilibrul just care trebuie păstrat între protecția dreptului individului la libertatea de exprimare și cerințele interesului general.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că în speță a fost încălcat art. 10 din Convenție.

Reclamantul se plânge, invocând art. 6 § 1, de faptul că instanțele naționale nu au ținut seama de „acordul de reconciliere” pe care îl încheiase cu C.S., la 15 iunie 1998.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra susținerilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul nu a formulat nicio cerere de reparație echitabilă.

Hotărăște