ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 571/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 19 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecat pe pârâții B., în calitate de jurnalist al societății C. S.R.L. - D. și C. S.R.L., în calitate de societate titulară a publicației "D.", solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate că susținerile pârâtului persoană fizică din cadrul articolelor de presă "Securitatea calcă pe cadavre în drumul ei spre viitor", apărut la data de 14 august 2018, ora 09:24, în publicație (primul articol), respectiv "E.." apărut la data de 21 august 2018, ora 09:45, în publicație (al doilea articol), reprezintă fapte ilicite prin care a fost afectată viața privată, imaginea, onoarea, reputația și prestigiul reclamantului, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a pârâților;

- să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 500.000 RON, pentru prejudiciile aduse vieții private, imaginii, onoarei, reputației și prestigiului reclamantului (sumă pe care urmează să o doneze unei fundații pentru sprijinirea copiilor în nevoie);

- obligarea publicării hotărârii integrale, zilnic, timp de o lună, calculată de la rămânerea definitivă a acesteia, fără niciun comentariu din partea pârâților sau a oricărei alte persoane fizice și/sau juridice, după cum urmează: C., în varianta tipărită, dar și în varianta online (pe pagina de internet a publicației www.x.ro), pârâtul pe pagina de facebook, iar ambii pârâți în trei cotidiene naționale, de mare tiraj, cu suportarea costurilor;

- obligarea societății C. să retragă cele două articole publicate pe pagina de internet www.x.ro, administrată de pârâtă;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat art. 71, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1373, art. 1381, art. 1382, art. 1385, art. 1386 C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (4), art. 57, art. 80 din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 1250 din 26 august 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea civila formulată de reclamant și a obligat pârâții să achite, în solidar, reclamantului suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale, a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să publice hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, în varianta tipărită și online, pe pagina de internet a publicației D., a obligat pârâtul să publice hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, pe pagina sa de facebook, și a obligat pârâții să publice, pe cheltuiala lor, hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, în trei cotidiene naționale de mare tiraj, zilnic, timp de o lună de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, fară să insereze vreun comentariu din partea pârâților sau a oricărei alte persoane fizice și/sau juridice. Totodată, a respins, în rest, pretențiile formulate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții C. S.R.L. și B..

Prin decizia civilă nr. 1899A din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții C. S.R.L. și B. împotriva sentinței civile nr. 1250 din 26 august 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1899A din 9 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții C. S.R.L. și B..

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente în speță.

Dezvoltând acest motiv de recurs, pârâții au imputat instanței de apel neanalizarea, în mod corect și obiectiv, a îndeplinirii cumulative a existenței faptei ilicite, vinovăției, prejudiciului și legăturii de cauzalitate.

În ceea ce privește condiția existenței faptei ilicite, pârâții au învederat că aceasta trebuie analizată și evaluată din perspectiva criteriilor enunțate în jurisprudență ca fiind necesare pentru aplicarea art. 10 CEDO, în conformitate cu care nu există fapta ilicită, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: se discută chestiuni de interes public cu privire la personalități publice; există o minimă bază factuală; există buna-credință a jurnalistului, care, potrivit legii, se prezumă; ingerința statului nu este una "necesară într-o societate democratică"; prezentarea informațiilor dintr-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute în articolele de presă.

Referitor la existența unui interes public în speță, recurenții au precizat că însuși reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, își recunoaște și își asumă statutul de persoană publică, fiind, astfel, evident că acesta este conștient că orice informație/știre despre persoana sa este una de interes public. Pentru a ocupa o funcție publică și a avea statutul de "ales al poporului" este imperios necesar ca, pe lângă pregătire profesională, să ai și calități/valori morale cu/prin care electoratul să se regăsească.

Cu privire la existența unei minime baze factuale, au menționat faptul că aceasta condiție este îndeplinită, având în vedere că pârâtul persoană fizică, anterior publicării articolului din săptămânalul "D.", a preluat o serie de informații apărute anterior în presa franceză: www.x.com/faits-divers/une-fillette-de-3-ans-tombe-dans-une-piscine-son-pronostic-vital-est-engage.

Au subliniat pârâții că fapta ilicită nu există, întrucât, potrivit principiului "pe nimeni nu vatămă cel care se folosește de dreptul său", consacrat de prevederile art. 1353 din C. civ., dreptul la liberă exprimare a fost exercitat în limitele firești prevăzute de jurisprudență și practica CEDO.

În acest sens, au învederat că, în cadrul articolului, jurnalistul emite propriile sale judecăți de valoare bazate pe propriile principii morale constituind, în esență, o idee/un comentariu/o teorie/o opinie care reflectă atitudinea sa personală față de un fapt real. Împrejurarea că afirmațiile/articolul a apărut în Revista "D." - săptămânal de satiră - nu diminuează caracterul de interes public al acestora și nici nu se poate considera că depășesc limitele libertății de exprimare, întrucât acestea prezintă un fapt/situație real/ă.

Pârâții au menționat că, anterior publicării articolului, atât în presa scrisă, cât și în cea on-line, au apărut nenumărate articole referitoare la faptul că reclamantul a fost "școlit" în afara țării, pe banii tatălui său, precum și despre legăturile/conexiunile politice pe care pârâtul le are doar datorită funcțiilor deținute de tatăl său, fiind, adesea, supranumit de presa "beizadea".

În ceea ce privește buna-credință a jurnalistului, pârâții au arătat că această condiție este, pe deplin, îndeplinită, având în vedere faptul că pârâtul B. nu a avut intenția de a îl denigra pe reclamant, nerelatând despre moartea fiicei acestuia decât în momentul în care a constatat că, deși în viața acestuia avusese loc o tragedie, reclamantul acorda o atenție sporită evenimentelor politice, deși, în mod normal și firesc, trauma familiei sale ar fi trebuit să primeze în fața oricărui alt eveniment.

Au menționat pârâții că anumite expresii utilizate în articol nu trebuie analizate ad litteram, satira fiind recunoscută ca o modalitate de exprimare în care cuvintele capătă o notă ironică/satirică/umoristică, iar tonalitatea scriiturii, metaforele, întrebările retorice dubitative ale discursului jurnalistic incriminat nu pot fi considerate, prin ele însele, defăimătoare, întrucât, atât în doctrina, cât și în practica CEDO, s-a decis constant că acestea sunt admisibile câtă vreme ele prezintă fapte/date reale raportate la judecăți de valoare, făcute cu bună-credință, existând, în mod cert, o bază factuală reală, cu referire la personalitățile publice.

Cu referire la cerința ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, recurenții au susținut că practica și doctrina în materia libertății de exprimare au considerat că, chiar în ipoteza în care ar putea exista un prejudiciu, dar jurnalistul a acționat cu bună-credință și a abordat un subiect de interes real și major pentru opinia publica, și care vizează conduita publică a unei persoane publice în raport cu publicul cititor, sancțiunea nu se impune dacă ea ar conduce la apariția unui efect inhibatoriu cu privire la discuția - prezentă și/sau viitoare - în public, a acelei probleme;

Pârâții au subliniat că, în măsura în care nu există faptă ilicită, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale, neexistând nici prejudiciu și nici legătură de cauzalitate.

Sub aspectul vinovăției, au învederat că este evident faptul că pârâtul B. nu a avut intenția de a-l prejudicia pe reclamant și nici de a-i "deteriora imaginea publică" ca urmare a articolului publicat, având intenția doar să aducă, în atenția opiniei publice, faptul că, deși avusese loc un eveniment tragic în viața sa, acesta continua să își facă o campanie electorală în mediul on-line, fiind mai preocupat de viața publică decât de cea de familie, autorul articolului exprimându-și, în mod liber și firesc, dezacordul față de atitudinea reclamantului.

Concluzionând, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 9 noiembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la 29 februarie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, intimatul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului-dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, împrejurare față de care este necesară verificarea întrunirii, în cauză, a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Fapta ilicită imputată pârâților, pentru care se solicită angajarea răspunderii, este reprezentată de atingerea vieții private, a onoarei, a demnității și reputației reclamantului prin publicarea a două articole în publicația D., în cadrul cărora a fost relatat un eveniment tragic din viața familiei reclamantului, cu prezentarea nepermisă de detalii, inclusiv dezvăluirea identității victimei accidentului, fără a exista acordul familiei sau un interes public major.

Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință (art. 75 alin. (2) din C. civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanțele de fond au procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona că, în cauză, sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Prin sentința civilă nr. 1250 din 26 august 2020, prima instanță, punând în balanță cele două drepturi aflate în conflict, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant și a obligat pârâții să achite, în solidar, reclamantului suma de 25.000 RON cu titlu daune morale, reținând că, prin cele relatate de jurnalist în cuprinsul articolelor publicate, ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, s-a adus atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 8 din Convenție, limitele dreptului pârâților la liberă exprimare fiind depășite, întrucât articolele publicate nu au urmărit simpla informare a cititorilor cu privire la un eveniment tragic și la preocupările politice ale reclamantului, nu au privit un interes public și nu au avut o bază factuală.

Prin decizia atacată, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat, confirmând soluția primei instanțe.

Astfel cum au reținut instanțele de fond, în conținutul celor două articole, pârâtul B. a relatat un eveniment tragic din familia reclamantului, pe care l-a asociat, apoi, cu activitatea politică a acestuia din urmă, încercând să creioneze un profil moral negativ, la care a adăugat și informații cu privire la o presupusă colaborare cu serviciile de informare externă.

În esență, recurenții-pârâți au criticat decizia atacată, susținând, raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau ignorarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a dispozițiilor care guvernează limitele libertății de exprimare, dreptul la viață privată și răspunderea civilă delictuală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți au susținut că nu există faptă ilicită în speță, având în vedere că, în conținutul articolelor incriminate, exista interes public, exista o minimă bază factuală, s-a făcut dovada bunei credințe a jurnalistului, astfel că nu există nici prejudiciu și nici legătură de cauzalitate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de evaluare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel întrunirea cumulativă a condițiilor reglementate de art. 1357 C. civ., având în vedere considerentele ce urmează:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Art. 8 din Convenția Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică".

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod:

"Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea existenței faptei ilicite, respectiv a depășirii limitelor libertății de exprimare, și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei și au fost analizate de instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În stabilirea existenței faptei ilicite, un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști sau, în general, publicarea unor informații de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată.

În analiza criteriilor enunțate anterior, instanța de apel a reținut că articolele publicate, atât prin conținutul lor, cât și prin natura evenimentului relatat, nu au o legătură cu activitatea profesională a reclamantului. Deși reclamantul are statut de persoană publică, această împrejurare nu justifică expunerea sa în situații de viață personală sau în contexte tragice care nu au legătură cu funcția sau rolul său public. Astfel, s-a considerat că relatarea unor asemenea evenimente depășește limita informațiilor de interes general și, în consecință, nu servește unei nevoi publice de informare.

Contrar susținerilor recurenților pârâți, care afirmă că orice informație sau știre despre o persoană publică, indiferent dacă aceasta vizează aspecte personale sau profesionale, este de interes public, Înalta Curte reține, în acord cu concluziile instanței de apel, că statutul de persoană publică al reclamantului nu justifică încălcarea dreptului său la viață privată, la imagine, onoare și reputație. Articolele în litigiu au lezat aceste drepturi prin expunerea unor detalii din viața sa privată care, mai ales în contextul unui eveniment tragic, nu pot constitui un subiect legitim de dezbatere de interes general.

Deși limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința unei persoane de notorietate decât în privința unui simplu particular, calitatea de persoană care se bucură de notorietate pe plan local sau național a reclamantului nu conferă terților un drept nelimitat de a-l transforma în obiectul oricăror reportaje sau dezvăluiri, ci, după cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viața privată, fără relevanță publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.

De asemenea, este important de subliniat că notorietatea unei persoane și asumarea unei prezențe publice sporite nu echivalează cu renunțarea la dreptul acesteia la protecția vieții private. Statutul public al unei persoane poate justifica un interes crescut din partea opiniei publice, dar acest interes nu conferă dreptul nelimitat al presei sau al altor persoane de a dezvălui aspecte intime sau de a invada sfera vieții private.

Chiar și atunci când o persoană se bucură de o vizibilitate semnificativă, viața sa privată rămâne protejată de dispozițiile legale, precum cele care reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, consacrat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar alegațiilor recurenților, caracterul public al unei persoane nu oferă un "cec în alb" pentru expunerea nejustificată sau denaturată a detaliilor personale. Chiar și în cazul unor persoane publice, trebuie să existe un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată. Acest echilibru este crucial pentru prevenirea abuzurilor, precum publicarea de informații false, tendențioase sau irelevante, care pot aduce prejudicii semnificative persoanei vizate.

Drept urmare, se constată că instanța de apel a făcut o distincție corectă între interesul public și cel privat, concluzionând că articolele publicate nu servesc unui interes public real, deoarece nu au legătură cu activitățile profesionale ale reclamantului.

Un alt criteriu menționat în jurisprudența Curții este cel privind existența unei minime baze factuale. Sub acest aspect, recurenții au argumentat că, înainte de publicarea articolului în săptămânalul "D.", jurnalistul a preluat informații care fuseseră publicate anterior în presa franceză. Totodată, au susținut că articolele incriminate conțin informații reale, dar și judecăți de valoare, opinii circumscrise unei minime baze factuale, iar fapta ilicită nu există, întrucât textele articolelor se circumscriu limitelor libertății de exprimare.

Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Instanța de recurs menționează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Însă, astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond, în ceea ce privește informațiile expuse în articolele incriminate, disputa din prezenta cauză nu privește evenimentul tragic în sine, care nu este contestat, ci se concentrează asupra menționării numelui fiicei reclamantului și asupra aspectelor prezentate în articol care nu erau bazate pe informații deja circulate în presă, în articolul indicat drept sursă nefiind indicate numele victimei și nici măcar decesul vreunei persoane.

Totodată, instanța de apel, procedând la o analiză detaliată a cauzei prin raportare la probele administrate, precum și la sursele de informare utilizate de jurnalist, a reținut că martorul audiat în cauză a comentat cu jurnalistul subiectul adus la cunoștința publicului prin articolele incriminate, doar la nivel de discuție, oferindu-i acestuia detalii neverificate.

Mai mult, lipsa bazei factuale, precum și încălcarea art. 2.1.4 din Codul deontologic al jurnalistului au fost reținute de instanța de apel, având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale menționate, identitatea victimelor nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepția situației în care există acordul familiei sau când un interes public major prevalează.

Or, astfel cum a reținut instanța de prim control judiciar, jurnalistul nu a avut acordul familiei pentru dezvăluirea identității victimei și nici nu exista un interes public major care să prevaleze.

Totodată, recurenții au susținut că instanța de apel ar fi analizat, în mod eronat, textele publicate, menționând că anumite expresii utilizate în articol nu trebuie analizate ad litteram, satira fiind recunoscută ca o modalitate de exprimare în care cuvintele capătă o notă ironică/satirică/umoristică.

În acest sens, au subliniat că tonalitatea scriiturii, metaforele, întrebările retorice dubitative ale discursului jurnalistic incriminat nu pot fi considerate, prin ele însele, defăimătoare, întrucât, atât în doctrină, cât și în practica CEDO s-a decis constant ca acestea sunt admisibile câtă vreme ele prezintă fapte reale, raportate la judecăți de valoare, făcute cu bună-credință.

Analizând această critică, instanța de recurs apreciază că este eronată distincția pe care recurenții o sugerează, între limitele libertății de exprimare în cadrul unei satire, în comparație cu cele ale unui articol de presă obișnuit, în condițiile în care asocierea unui text de presă cu o astfel de creație literară, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul articolului.

Indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică - care folosește umorul, ironia, sarcasmul și exagerarea pentru a critica și evidenția viciile sau absurditățile indivizilor, ale societății, ale instituțiilor sau chiar ale normelor morale și politice și problemelor sociale - conținutul trebuie să respecte dreptul la viața privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar.

Critica satirică ar trebui să aibă o bază factuală și un scop de interes public clar, fără să vizeze aspecte profund intime ale persoanelor.

Pe de altă parte, transpunerea ideii de satiră, ironie, sarcasm în prezentarea relatărilor din presă, în contextul unui eveniment absolut tragic din viața privată a reclamatului este incompatibilă cu acest din urmă episod dramatic, cum trebuie considerată pierderea unicului copil, la o vârstă fragedă și în urma unui incident nefericit.

În ceea ce privește această baza factuală, pe care recurenții o susțin în cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceasta este o chestiune care ține de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei

Or, astfel cum au reținut instanțele de fond, în urma analizei și sintezei probelor administrate în cauză, nu se poate reține existența unei minime baze factuale în ceea ce privește cele două articolele publicate.

Cu referire la buna-credință a jurnalistului, a cărei absență a fost constatată de instanțele de fond, Înalta Curte observă, în principal, contradicțiile existente în susținerile recurenților-pârâți. Aceștia, pe de o parte, au susținut, pe parcursul întregului litigiu, că intenția jurnalistului a fost exclusiv aceea de a informa publicul, nu de a-l denigra pe reclamant, iar comportamentul său s-ar fi desfășurat în cadrul unui act de bună-credință. Conform acestei aprecieri, jurnalistul ar fi acționat cu obiectivitate, având în vedere doar interesul public și scopul de a adresa informații de interes.

Pe de altă parte, în memoriul de recurs, chiar recurenții-pârâți au subliniat că jurnalistul "NU a avut intenția de a-l denigra pe reclamant, nerelatând de moartea fiicei acestuia decât în momentul în care a constatat faptul că, deși în viața acestuia avusese loc o tragedie, acorda o atenție sporită evenimentelor politice, deși, în mod normal și firesc, trauma familiei sale ar fi trebuit să primeze în fața oricărei alte chestiuni/eveniment".

Aceste contradicții evidențiază o lipsă de coerență în susținerile recurenților, iar Înalta Curte nu poate să nu observe și să menționeze că susținerile de genul celei menționate anterior, alături de formularea predominant subiectivă a unei părți din argumentele prezentate în memoriul de recurs, indică, contrar celor susținute de recurenți, o lipsă de bună-credință din partea pârâților.

Totodată, trebuie menționat că încercarea de exonerare de la răspundere, prin justificarea manierei de redactare a articolelor incriminate prin trimiterea la caracteristicile satirei, ca gen de operă literară, jurnalistul folosind moartea fiicei reclamantului (ceea ce este subiect extrem de sensibil și personal), pentru a evidenția ceea ce consideră a fi trăsături negative sau comportamente ipocrite ale reclamantului, reprezintă depășirea limitelor dreptului libertății de exprimare.

Concluzionând, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte subliniază că rolul presei este, prin definiție, de a informa publicul și de a contribui la o societate transparentă și informată. În mod obiectiv, presa trebuie să prezinte faptele și să expună informațiile de interes public, într-un mod imparțial și factual, astfel încât publicul să își poată forma propriile opinii, în mod liber și echilibrat.

Atunci când presa se aventurează dincolo de simpla relatare obiectivă și emite judecăți subiective sau evaluări personale asupra modului în care o persoană alege să gestioneze durerea unei pierderi, cum ar fi decesul unui copil, aceasta depășește limitele rolului său tradițional și pătrunde într-un teritoriu sensibil, care aparține exclusiv sferei private a individului. Așteptările și normele sociale privind modul în care o persoană ar trebui să-și exprime suferința sau să-și gestioneze durerea sunt profund subiective și variază în funcție de personalitatea și valorile fiecăruia. Astfel, exprimarea unor judecăți de valoare asupra acestor reacții nu poate fi justificată ca fiind de interes public și nici de bună credință.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altui individ trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) este foarte clară în privința protecției vieții private și a demnității. Potrivit art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale". CEDO a arătat, în numeroase cazuri, că acest drept include și protecția împotriva ingerințelor în viața personală, mai ales atunci când este vorba despre aspecte legate de echilibrul emoțional al individului, aspecte profund vulnerabile în situațiile de doliu.

De asemenea, atunci când presa intră într-o sferă atât de personală, cum este reacția unei persoane la moartea unui membru al familiei, încalcă limitele libertății de exprimare. CEDO a afirmat, în mai multe hotărâri, că libertatea presei nu trebuie folosită ca un pretext pentru a pune presiune emoțională pe persoanele vulnerabile, cum ar fi cei care suferă o pierdere.

Nu în ultimul rând, în plan afectiv, pârâții, în încercarea lor de a atrage atenția asupra unui presupus comportament nepăsător al reclamantului față de decesul fiicei, legat de preocuparea acestuia de activități în plan politic, omit că o astfel de abordare din partea reclamantului poate ascunde un debușeu sau o formă de apărare emoțională în fața unui eveniment profund trist.

În consecință, în contextul în care pârâții nu au acționat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmațiile incriminate reprezintă o exagerare nepermisă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că buna-credință a jurnalistului este una dovedită în speță.

În realitate, reaua-credință a pârâților a fost demonstrată de chiar afirmațiile acestora la adresa reclamantului, fără o bază factuală (aspect stabilit de instanțele de fond) și care depășesc limitele unor opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, care să se circumscrie noțiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăți de valoare, care să aducă societății un plus de valoare și care să aducă argumente în cadrul unui subiect de interes general, neputând fi considerate contribuție la o dezbatere publică.

Drept urmare, se constată că, în urma întregii analize efectuate, Curtea de Apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanța europeană, a reținut că afirmațiile pârâților reprezintă o exagerare nepermisă, care nu intră în sfera de protecție a art. 10 din CEDO, reținând fapta ilicită a acestora.

Motivul de recurs prin care se susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la condițiile vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă", iar, potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cum s-a menționat și anterior, din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) săvârșirea unei fapte ilicite, b) existența unui prejudiciu, c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiții care sunt întrunite și în prezenta speță.

În acest sens, se reține că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speță, în jurisprudența națională și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simplă fiind, la rândul său, un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Rezultă că, de principiu, instanța poate deduce producerea prejudiciului moral din existența faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită.

Or, așa cum au constatat instanțele de fond, prin articolele de presă incriminate, pârâții au depășit limitele libertății de exprimare, încălcând drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Această faptă ilicită a provocat reclamantului un prejudiciu moral, legătura de cauzalitate fiind evidentă. În ceea ce privește vinovăția, instanțele de fond au reținut lipsa bunei-credințe a jurnalistului.

Pe cale de consecință, constatând existența faptei ilicite, a prejudiciului, stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa pârâților, în mod legal, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1899A/2022 din 9 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 februarie 2024.