ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1116/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 16 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu B. S.R.L., C., D. și E., a solicitat instanței, să constate săvârșirea, de către pârâți, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantului, prin articolele de presă online a publicației deținute de pârâta B. S.R.L., să oblige pârâții la plata sumei de 2.500.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputației reclamantului, precum și pentru prejudiciile grave de imagine aduse acestuia prin articolele de presă online a publicației deținute de pârâta B. S.R.L., să oblige pârâta B. S.R.L. să publice, în integralitate, timp de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, pe site-ul propriu la adresa web la care au apărut articolele menționate, hotărârea pronunțată în cauză, care să fie poziționată înaintea textului articolelor defăimătoare, sub sancțiunea plății de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care hotărârea devine titlu executoriu și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior, reclamantul a depus o precizare a pct. 3 din cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea pârâtei B. S.R.L. să publice, în integralitate, timp de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, pe site-ul propriu la adresa web la care au apărut articolele menționate, hotărârea pronunțată în cauză, care să fie poziționată înaintea textului articolelor defăimătoare, sub sancțiunea plății de daune moratorii în cuantum de 5, 75% din valoarea daunelor morale stabilite pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care hotărârea devine titlu executoriu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 103/C din data de 30 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta E., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D.. A fost obligat reclamantul să achite pârâtei B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.785 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 643A din 23 mai 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimații B. S.R.L., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 103/C din data de 30 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o păstrează în totalitate, și a obligat pe apelantul A. la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 1785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 643A din 23 mai 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că decizia recurată nu îndeplinește exigențele impuse de art. 425 din C. proc. civ.. În considerarea acestor dispoziții legale, judecătorul era obligat să expună în considerentele hotărârii, pe de o parte, situația de fapt, iar pe de altă parte, motivele pe care se fundamentează soluția adoptată. Acesta trebuie să arate, în mod expres, rațiunile pentru care a înțeles să admită o serie de pretenții ale părților și să le înlăture pe altele, cu trimitere la susținerile și probele administrate în cauză. Dacă hotărârea nu îndeplinește aceste cerințe, se impune anularea acesteia, deoarece nu se poate exercita în mod real și efectiv controlul judiciar. În cauză, instanța de apel nu a analizat toate criticile formulate de reclamant, respectiv nu a analizat netemeinicia excepției lipsei capacității de folosință invocată de pârâte și nici condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale. Astfel, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a analizat, în mod temeinic, condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, prin raportare la fiecare faptă imputabilă intimatelor, aceasta procedând la efectuarea unor paralele între dreptul la viața privată al reclamantului și dreptul la libera exprimare al jurnaliștilor. În acest sens, instanța nu a arătat temeiurile de fapt și de drept în baza cărora au fost respinse apărările acestuia. Apreciază că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu a probat existența unui prejudiciu. Chiar dacă nu trebuie să răspundă fiecărui argument adus de părți, totuși trebuia să analizeze toate cerințele necesare atragerii răspunderii civile delictuale, prin raportare la fiecare intimată. Nefiind analizate aceste aspecte, se încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din C. proc. civ.. De asemenea, se încalcă principiile care rezultă din jurisprudența națională, care impun instanțelor să-și motiveze hotărârile. Față de cele expuse, solicită să se constate că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate argumentele esențiale și decisive al reclamantului, fapt ce atrage încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1357 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare. În esență, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a intimatelor, prin raportare la optica Curții Europene a Drepturilor Omului - sens în care este oferită o poziție privilegiată dreptului la libera exprimare a jurnaliștilor. Însă, toate cerințele legale sunt îndeplinite. Astfel, există fapta ilicită a intimatelor. În acest sens, arată că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit cu care libertatea de exprimare nu este absolută, fiind supusă unor restrângeri și condiții. Curtea de Apel a reținut că primează libertatea de exprimare atunci când vine în concurs cu dreptul la viața privată a unui cetățean. Însă, această optică nu se aliniază opticii Curții Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat că libertatea de exprimare comportă îndatoriri și resposabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri. Or, instanța de apel tinde să absolutizeze dreptul la libera exprimare a jurnaliștilor întrucât consideră că exercitarea dreptului la libera exprimare de către jurnalist, în limitele permise de lege, nu poate constitui delict civil, nefiind posibilă vreodată angajarea răspunderii civile delictuale a intimatelor. În consecință, instanța interpretează prevederile art. 1357 din C. civ. în mod greșit, în sensul inexistenței faptelor ilicite reclamate de reclamant, respectiv a exercițiului profesiei de jurnalist în limitele libertății de exprimare prevăzute de Convenție. Analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ. a fost realizată prin raportare la un context factual ce nu corespunde realității juridice desprinse din probatoriul administrat în timpul cercetării judecătorești. Intimatele, prin modul de expunere a informațiilor, au distorsionat și exagerat excesiv cadrul expus de organele abilitate, prezentandu-le drept fapte care ar fi fost săvârșite cu certitudine. Arată că i-a fost încălcată prezumția de nevinovăție conferită de lege, acesta fiind catalogat ca fiind o persoană care a săvârșit fapte de natură penală. De aceea, apreciază că au interpretate în mod greșit prevederile care reglementează prezumția de nevinovăție consacrată de art. 14 din Codul Deontologic al Jurnaliștilor. Instanța a apreciat că nu a fost nesocotită această prezumție de nevinovăție însă, reclamantul nu a săvârșit faptele pe care le prezintă intimatele. Faptele au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut și, deși o știre poate prezenta o aparență de adevăr, modalitatea de prezentare și comentariile adiacente pot face ca o situație pretins obiectivă să fie ilicită din perspectiva atingerii aduse reputației, imaginii, onoarei și demnității persoanei. Prin urmare, argumentația realizată de Curtea de Apel Oradea este dată cu încălcarea prevederilor de drept material, simpla prezentare a diferitelor materiale jurisprudențiale ale Curții Europene pentru Drepturile Omului nefiind suficientă pentru a pronunța o soluție de respingere. De asemenea, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 71 și 72 din C. civ., nereținând în sarcina intimatelor o culpă în privința încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului. De asemenea, a interpretat eronat Rezoluția nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică jurnalistică. Instanța a reținut că afirmațiile s-ar circumscrie unor judecăți de valoare astfel că nu pot fi catalogate drept exagerate sau defăimătoare. Apreciază că existau alte căi și alte exprimări care puteau fi folosite de către moderatoare și postul de televiziune pentru a face referire atât la situația litigioasă aflată în curs, dar și la situația financiară a reclamantului, fără a încerca să inducă în mentalul colectiv o percepție eronată cu privire la acesta. De asemenea, există prejudiciu. Cu privire la această condiție, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu și în ce ar consta acesta. Însă, prejudiciul suferit este dat de încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație, precum și la viața privată și propria imagine. Atât prejudiciul cât și raportul de cauzalitate sunt prezumate, fiind suficient să existe o faptă ilicită, iar aceasta să fie demonstrată în cadrul demersului litigios, motiv pentru care este evident faptul că instanța a încălcat normele de drept material. Declarațiile denigratoare au avut consecințe nefaste asupra reclamantului întrucât au schimbat percepția partenerilor de afaceri, prietenilor și a cunoștințelor cu privire la acesta. Prin urmare, prejudiciul este cert și se raportează, în primul rând, la distrugerea reputației, la atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii, prin prezentarea reclamantului într-o manieră ironică, batjocoritoare, negativă. Apreciază că instanța de recurs va constata că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, având în vedere caracterul intern al prejudiciului, proba sa directă fiind practic imposibilă. Învederează că există și legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, care rezultă ex re din însăși săvârșirea faptei, având în vedere că este vorba de producerea unui prejudiciu moral, care nu poate fi demonstrat. De asemenea, este îndeplinită și condiția vinovăției. Instanța de apel a reținut că intimatele au dat dovadă de bună-credință în exercițiul profesiei lor, aceste considerente fiind nelegale prin raportare la interpretarea lacunară dată de instanța de apel acestei condiții. Reaua-credință rezultă din săvârșirea faptelor ilicite, intimatele având reprezentarea gravității acuzațiilor și prejudiciilor aduse reclamantului. Articolele au fost aduse la cunoștința publicului de către persoane care, prin natura profesiei lor, cunosc importanța respectării dreptului la imagine. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință. Prin urmare, solicită să se constate că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 20 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit termen la data de 18 aprilie 2024, pentru soluționarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 23 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Prioritar, Înalta Curte reține că, la termenul de judecată din data de 14 aprilie 2024, apărătorul ales al recurentului a arătat expres că nu mai susține criticile care vizează excepția lipsei capacității de folosință a intimatei E., acestea fiind cuprinse, în mod eronat, în cererea de recurs. Prin urmare, față de aceste precizări, ele nu vor fi avute în vedere la soluționarea recursului. Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 643A din 23 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, pe care reclamantul A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În primul rând, recurentul invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că decizia recurată nu respectă exigențele motivării. În acest sens, după o amplă prezentare teoretică, arată că instanța nu a analizat criticile pe care le-a formulat în cererea de apel, referitoare la condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, prin raportare la fiecare faptă imputată intimatelor, ci a procedat la efectuarea unei paralele între dreptul la viața privată și dreptul la libera exprimare al jurnaliștilor. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanță, conform susținerilor recurentului, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Motivul de casare invocat de recurent are în vedere o singură situație concretă, respective aceea că instanța nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale prin raportare la fiecare intimat în parte. Restul argumentelor sale sunt generice, în sensul că hotărârea nu are o motivare detaliată și că a validat soluția greșită a instanței de fond, fără a analiza situația de fapt, apărările făcute și probatoriile administrate. Însă, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deși prin art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția. Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul pârâtului nu poate fi primit. Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanța de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului și-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părțile litigante, el însuși fiind ținut să respecte acest principii, și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Or, în speță, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se cu trimitere la dispozițiile legale de drept material și procedural, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Mai mult, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii, așa cum se menționează în cererea de recurs. Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile legale de conținut întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța a expus, printr-un raționament logico - juridic, motivele care au condus la formarea convingerii sale, nefiind evidențiate contradicții între argumentele cuprinse în considerente sau între considerente și dispozitiv. Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.