ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 792/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă în 21.09.2020, sub nr. x/3/2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B, C Limited, S.C. D S.R.L., S.C. E S.R.L. și F, ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună: i. obligarea în solidar a pârâților B, S.C. D S.R.L. și F la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus prin publicarea articolului pe platforma media «x.ro», sub titlul «(...)»; ii. obligarea în solidar a pârâților B, S.C. E S.R.L. și C Limited la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus prin publicarea articolului pe platforma media «y.ro» și pe contul asociat publicației pe platforma Facebook, sub titlul «(...)»; iii. încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin: obligarea pârâților la ștergerea de pe platforma media «x.ro» a articolului publicat arătat, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâților la ștergerea de pe contul asociat publicației «y.ro» pe platforma Facebook (pagina de Facebook) a articolului publicat arătat și a materialului foto-video aferent, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; iv. interzicerea pârâților, pentru viitor, a publicării, prin orice mijloace și pe orice platformă, a materialelor mai sus indicate și a oricăror materiale sau articole cu privire la el și la orice societate în care este acționar, administrator sau director, începând cu data introducerii acțiunii; v. publicarea dispozitivului sentinței civile într-un ziar de largă circulație, precum și pe platforma «x.ro», respectiv «y.ro». În drept, au fost invocate dispozițiile art. 252 și 253, art. 72 - 75, art. 1349 și urm. C. civ., respectiv art. 30 din Constituția României.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1173/26.08.2022, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1658A/08.12.2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. Recurentul a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 14 și art. 1357 C. civ., respectiv a art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Precizează că forma și stilul articolelor, precum și contextul afirmațiilor, nu doar că nu au o bază factuală, ci depășesc doza de exagerare și de provocare admisibile, prin raportare la scopul declarat și la chestiunile pe care autorul a dorit să le supună dezbaterii publice, fapt reprobabil și supus controlului judiciar. Chiar dacă autorul poate invoca o marjă de apreciere limitată în redactarea articolelor de opinie, instanțele au subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui jurnalist au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10 CEDO, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor („chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o baza factuală”). Arată că aducerea sa recurentă în atenția publicului, fără nicio justificare faptică, contribuie la perturbarea imaginii publice și la distorsionarea reputației pe care și-a creat-o în cei peste 20 de ani de activitate de management. În ciuda celor reținute în mod nefondat prin hotărârea recurată, precizează că nu se consideră o persoană publică sau de interes public (dat fiind că nu deține și nu a deținut funcții publice și nu a întreprins niciodată activități menite să atragă atenția publicului, având în permanență o conduită discretă). De altfel, chiar motivul prin care platforma «y.ro» a justificat cititorilor săi publicarea materialului defăimător a fost faptul că recurentul este „un om de afaceri rar văzut în public”, ceea ce nu face însă decât să confirme că acest material nu a avut altă menire decât de a-i provoca disconfort și anxietate. Sintetizând argumentele celor două părți cu poziții contrare în prezenta cauză, arată că instanța este învestită cu o cerere pentru soluționarea căreia trebuie să stabilească dacă prevalează dreptul la liberă exprimare al presei (reglementat de art. 10 din CEDO) față de dreptul la onoare, demnitate, imagine și reputație al recurentului (reglementat de art. 8 din CEDO). Cu alte cuvinte, instanța trebuie să stabilească dacă articolele publicate se încadrează în limitele permise ale libertății de exprimare și chiar în doza de exagerare permisă presei sau, din contră, restricționarea difuzării acestuia este o măsură necesară în societatea democratică pentru protecția reputației și drepturilor recurentului. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor CEDO și a jurisprudenței aferente atunci când a reținut că „împrejurarea că jurnaliștii au ales să își structureze articolele în titluri și subtitluri și să le dea o denumire care să atragă atenția cititorului face parte din tehnica de scris a fiecărui jurnalist. Utilizarea unui stil care provoacă sau incită publicul sau care îl îndeamnă pe cititor să gândească și să caute și dincolo de aparențe sau chiar de realitatea faptelor nu le poate fi imputată jurnaliștilor, căci ar constitui o veritabilă cenzură, interzisă într-o societatea democratică”. Deși curtea de apel reține că „garanția pe care art. 10 o oferă jurnaliștilor (...) este supusă condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună-credință”, analiza acestei condiții este făcută cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Contrar celor reținute de instanța de apel, precizează că a arătat, în concret, în ce constă încălcarea de către intimați a deontologiei profesionale și a criteriilor de etică și onestitate cerute de Rezoluția nr. 1.003 din 1 iulie 1993 emisă de Consiliul Europei, potrivit cărora „ziaristica nu trebuie să denatureze informația adevărată, imparțială, și opiniile oneste”, iar „legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevărul și corectitudinea informației și a opiniilor exprimate”. În mod eronat instanța de apel consideră că denunțarea ca false a informațiilor conținute de articole nu constituie în sine o indicare a încălcării de către intimați a deontologiei profesionale. Aplicând greșit art. 10 din CEDO, așa cum a fost interpretat de jurisprudența acestei curți, instanța de apel a considerat în mod greșit că toate afirmațiile conținute de articol (contestate de recurent) sunt judecăți de valoare, deși, în mod evident, acestea sunt factuale și trebuie supuse probei verității. Rolul presei, de „câine de pază” al democrației, atrage atât drepturi, cât și responsabilități. Potrivit art. 31 alin. (4) din Constituție, „mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, astfel că informarea corectă echivalează cu abținerea de a disemina informații false. Totodată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiilor CEDO și în privința existenței și întinderii caracterului de persoană publică a recurentului, acesta nefiind o persoană publică. Chiar dacă s-ar admite contrariul, raportat la activitatea recurentului, de om de afaceri, precizează că, în acord cu practica CEDO, limitele criticilor admisibile sunt mai extinse doar în ceea ce privește activitatea sa profesională (legată de caracterul public al faptelor în care este implicat), calitatea sa de om de afaceri nedând dreptul presei de a inventa orice poveste despre persoana sa, pentru a satisface „nevoia” publicului de senzațional.

Apărări formulate în cauză Intimații-pârâți S.C. G S.R.L. și F au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la prima critică, privitoare la lipsa calității de persoană publică a recurentului, arată că instanțele de fond au realizat o analiză completă și corectă a circumstanțelor speței. Toate cele reținute de instanțele fondului au fost statuate în mod constant și de jurisprudența convențională, fiind reglementate și prin Rezoluția nr. 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieții private, care, la pct. 7, prevede că „persoanele publice sunt cele care exercită funcții publice și/sau folosesc resurse publice și, mai general, toate persoanele care joacă un rol în viața publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt tip.” Arată că domeniul economic, în care activează recurentul, face parte din categoriile de interes, în sensul mai sus evocat. În egală măsură, în condițiile în care recurentul este o persoană cu ieșiri și apariții în spațiul public, inclusiv comportamentul anterior a prezentat o relevanță sporită în analiza pe care instanța de apel a făcut-o în cauza pendinte. Consideră că asumarea statutului de persoană publică, inclusiv prin diverse apariții în presa scrisă și online, presupune, din partea celui care și-o asumă, conștiința că va face obiectul atât a unor articole elogioase, cât și a altora, de altă natură. Astfel cum a constatat și instanța de apel, recurentul este o persoană foarte cunoscută în mediul afacerilor, astfel că nu poate pretinde același drept la anonimat ca oricare altă persoană necunoscută în rândul publicului larg. Jurisprudența convențională a mai statuat că atunci când instanțele analizează litigii precum cel de față trebuie să ia în considerare, drept criteriu de analiză, și notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului. Precizează că recurentul și-a asumat statutul de persoană publică, stabilindu-și singur propriul grad de notorietate, aducând în spațiul public, prin interviuri și declarații, inclusiv elemente specifice vieții private, astfel că nu mai poate pretinde același standard al vieții private ca o persoană privată, necunoscută total publicului. Arată și că instanța de apel a reținut în mod judicios că unele afirmații cuprinse în articolele incriminate constituie fapte concrete, iar altele sunt judecăți de valoare, nesusceptibile de proba verității. Menționează că expresiile utilizate în articolele publicate nu reprezintă altceva decât simple figuri de stil, neavând o conotație jignitoare, batjocoritoare, ironică sau peiorativă, folosirea lor având ca scop augmentarea unor trăsături ale imaginii publice ale persoanei vizate de conținutul articolului. Niciuna dintre aceste sintagme nu are o conotație ultragiantă, trivială sau insultătoare, singurele discuții care s-ar putea face în jurul lor fiind relative la o mai mică sau mai mare doză de valoare umoristică, satirică sau licențios-literar-artistică. Prin urmare, limbajul nu depășește limita unei doze de exagerare artistice permise de lege și de principiile eticii jurnalistice. Termenii au fost utilizați în scopul întăririi conținutului mesajului transmis și nu au depășit limitele unei informări obiective, neconducând la interpretarea faptelor prezentate într-un mod denaturant, astfel cum a fost reținut și de către instanțele de fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și art. 1357 C. civ., respectiv a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aducând, însă, în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conținutului articolelor contestate. Astfel, sub un prim aspect, recurentul formulează simple afirmații generale, în legătură cu raportul dintre prevederile art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană, astfel cum a fost stabilit în jurisprudența Curții, în sensul că „și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală”, fără a arăta, însă, maniera în care aceste dispoziții legale/aspecte ce decurg din jurisprudența CEDO ar fi fost nesocotite de instanța de prim control judiciar. Fără a indica punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, recurentul mai afirmă, de asemenea, doar sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenția Europeană, că garanția oferită jurnaliștilor de această normă de drept nu ar fi aplicabilă, întrucât nu ar fi acționat cu bună-credință, încălcând deontologia profesională și criteriile de etică ce decurg din Rezoluția nr. 1.003 din 1 iulie 1993 a Consiliului Europei (potrivit cărora „ziaristica nu trebuie să denatureze informația adevărată, imparțială și opiniile oneste”, respectiv „legitimitatea ziaristicii investigate depinde de adevărul și corectitudinea informației și a opiniilor exprimate”). Prin susținerile formulate, recurentul tinde, în realitate, doar la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanțele de fond, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea cauzei, improprie judecății din recurs. În acest sens se înscrie și susținerea recurentului potrivit căreia „denunțarea ca false a informațiilor conținute în articole constituie, în sine, o indicare a încălcării, de către intimați, a deontologiei profesionale”, în condițiile în care, instanța de prim control judiciar a reținut, în deplină concordanță cu prima instanță, însuși contrariul, respectiv că „reclamantul nu a negat, sub niciun aspect, baza factuală a informațiilor furnizate de jurnaliști și nici nu a susținut că jurnaliștii ar fi prezentat vreo informație falsă sau eronată”. O atare atitudine procesuală, de a indica direct prin motivele de recurs aspecte lipsite de corespondență în statuările instanței de apel, în vederea obținerii unei noi evaluări a cadrului factual, nesocotește, însă, limitele în care poate fi exercitat controlul judiciar în casație în prezenta fază procesuală. Tot astfel, limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanțelor fondului și care scapă cenzurii instanței de recurs, reclamantul urmărește doar repunerea în discuție a situației de fapt atunci când afirmă că „nu se consideră o persoană publică sau de interes public”. Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent (în privința calității sale de persoană publică) nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. În acest sens, în speță, instanța de apel, analizând probele cauzei în legătură cu activitatea profesională a reclamantului, depuse la dosar de către pârâți, a stabilit că recurentul „nu este o simplă persoană particulară”, aspect căruia i-a recunoscut consecințele juridice care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunțată în cauza Verlagsgruppe News GmbH contra Austriei), referitoare la recunoașterea statutului de „personalități publice” oamenilor de afaceri. De altfel, în mod inexact, fără a contesta incidența acestor dezlegări ale Curții Europene în litigiul pendinte, însuși reclamantul recunoaște, prin memoriul de recurs, „calitatea sa de om de afaceri”, cu privire la care afirmă însă că „nu îi dă dreptul presei de a inventa orice poveste despre persoana sa”. Cum afirmațiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanțelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanței de recurs. - Străine de considerentele deciziei recurate sunt și susținerile, ce tind, la rândul lor, doar la o nouă apreciere a bazei factuale reținute de către instanța de apel, ca efect al interpretării probatoriului, în sensul că „instanța de apel a considerat în mod eronat că toate afirmațiile conținute de articol sunt judecăți de valoare, deși, în mod evident, acestea sunt factuale și trebuie supuse probei verității.” Or, cadrul factual reținut de tribunal (menținut de către instanța de prim control judiciar), care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, în acord cu cele arătate anterior, a stabilit că declarațiile formulate de jurnaliști se subsumează deopotrivă unor judecăți de valoare, cât și unor afirmații factuale (cu privire la care tribunalul a ținut seama de însăși baza factuală relevată de probele administrate, precum: articolele anterioare de presă și înscrisurile aflate la dosar, necontestate de către reclamant, ceea ce i-a permis concluzionarea în sensul că afirmațiile „au fost însoțite de dovezi care să fundamenteze aparența existenței unei baze factuale concrete”). În continuare, în acord cu limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat (sens în care a reținut că „reclamantul-apelant nu se plânge de afirmațiile factuale”), curtea de apel s-a mărginit la cercetarea judecăților de valoare, reținând că, în realitate, „apelantul-reclamant se plânge de stilul jurnalistic”, pentru ca ulterior să stabilească faptul că „utilizarea unui stil care provoacă sau incită publicul sau care chiar îl îndeamnă pe cititor să gândească și să caute dincolo de aparențe sau chiar de realitatea faptelor nu le poate fi imputată jurnaliștilor, căci ar constitui o veritabilă cenzură, interzisă într-o societate democratică”, fundamentându-și raționamentul juridic inclusiv pe jurisprudența instanței de contencios european în materie, analizată pe larg în cuprinsul actului jurisdicțional atacat. Or, solicitând reevaluarea, ca declarații factuale, a judecăților de valoare stabilite de instanțele fondului, recurentul tinde la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect privește strict cercetarea conformității cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Prin urmare, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat impuneau doar invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situația factuală reținută în cauză. Se reține, așadar, că inclusiv aceste susțineri ale recurentului vizează doar modalitatea de valorificare a probelor și repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, calificarea dată afirmațiilor de către instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului. Astfel fiind, se constată că recurentul urmărește, în realitate, a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o altă situație factuală, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanțial și a principiilor ce decurg din jurisprudența instanței de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Concluzionând, se observă că recurentul este nemulțumit, practic, de modul în care au fost analizate articolele contestate, precum și că nu a fost dată o altă interpretare unor expresii și sintagme (afirmate ca fiind formulate „cu încălcarea deontologiei profesionale”). Toate aceste afirmații se raportează, însă, așa cum a fost arătat, în mod exclusiv, la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în dosar (în temeiul căruia s-a reținut că „faptele redate au fost documentate”, cu consecința reținerii bunei-credințe a jurnaliștilor), astfel încât nu pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că susținerile deduse judecății prin recursul formulat nu pun în discuție aspecte de nelegalitate, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 1658A din data de 8 decembrie 2023 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.