ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2059/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată, la data de 06.06.2019, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. dosar x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine produs prin afirmațiile calomnioase și defăimătoare aduse onoarei, demnității și reputației reclamantului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala să într-un ziar de larg tiraj național hotărârea ce se va pronunța.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1098/01.07.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 80.000 Euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral produs; a obligat pârâtul să publice pe cheltuiala sa într-un ziar de larg tiraj național hotărârea pronunțată. Împotriva sentinței tribunalului a declarat, în termen, apel nemotivat, apelantul-pârât B., Memoriul conținând motivele de apel a fost depus la dosarul cauzei, la data de 28.12.2021, după împlinirea termenului de motivare a cererii de apel.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1386A din 07.10.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 1098/01.07.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A menținut, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1386A din 07.10.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs ambele părți. i)În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat următoarele aspecte: În primul rând, consideră că instanța de judecată a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care decăderea pârâtului cu privire la motivarea apelului depindea întru totul de notorietatea faptului că pârâtul locuiește fără forme legale în comuna Snagov, iar nu la adresa din București, din Bulevardul x. În al doilea rând, hotărârea recurată este nelegală și prin raportare la greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. Opinează că instanța de apel ar fi trebuit, în primul rând, să facă o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare, și anume ce grad de protecție a vieții private aplică reclamantului, în condițiile în care acesta, prin natura funcției publice deținute, este o persoană publică. Mai mult decât atât, foarte important de menționat este că din declarația martorului C. rezultă că emisiunea televizată era o dezbatere electorală. De asemenea, același aspect rezultă și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în momentul difuzării în direct a emisiunii apărând mențiunea "Dezbatere electorală". Prin urmare, în contextul prezentat, atât prima instanță, cât și instanța de apel au omis să ia în considerare această împrejurare de o importanță majoră, toate afirmațiile în litigiu fiind formulate în contextul unei dezbateri electorale a unei dezbateri de interes general, ce viza, printre altele, modalitatea în care reclamantul a înțeles să își exercite funcția de prim-ministru. Mai mult, afirmațiile recurentului-pârât se refereau la acțiunile reclamantului, iar nu la persoana sa, la viața sa privată, reclamantul raportându-se la funcția publică pe care acesta o avea. Totodată, nu se poate susține că afirmațiile pârâtului nu au o bază factuală, atâta timp cât pârâtul chiar în cadrul acelei dezbateri electorale a prezentat mailul trimis de reclamant patronului de la fabrica D., Or, acest mail a fost trimis de pe adresa de mail a reclamantului, iar nu de pe adresa de mail a clubului sportiv. Având în vedere aceste aspecte este lesne de înțeles că există o bază factuală suficientă. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a supune dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă, ce există în prezenta cauză. Or, nici Tribunalul București și nici Curtea de Apel București nu au aplicat în mod corect dispozițiile legale cu privire la răspunderea civilă delictuală și pe cele referitoare la dreptul la liberă exprimare, respectiv dreptul la onoare, demnitate și reputație. În altă ordine de idei, consideră că nici condiția prejudiciului nu a fost îndeplinită, reclamantul nedovedind existența și întinderea acestuia sau chiar legătura de cauzalitate între prejudiciu și presupusa faptă ilicită reclamată de către acesta. Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut în mod eronat împrejurarea că pârâtul nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor, de vreme ce, așa cum a arătat anterior, a prezentat un mail trimis de reclamant patronului de la fabrica D.. În concluzie, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate. ii)În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat următoarele aspecte: Decizia instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În speță, Curtea de Apel București a încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, în raport de cererea de apel nemotivată formulată de pârât, iar în rejudecarea fondului a înțeles să schimbe în parte hotărârea instanței de fond. Chiar și acceptând opinia că în cazul unui apel nemotivat instanța de apel poate rejudeca fondul, soluția de reducere a cuantumului daunelor morale cu care s-a investit instanța de apel în prezenta cauză, putea fi dată doar pe baza apărărilor și probatoriului administrat în fața primei instanțe. Deși instanța de apel a găsit legal si temeinic raționamentul primei instanțe, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și a reținut gravitatea acuzațiilor aduse, gradul de pericol social extrem de ridicat al faptelor imputate (care în anumite condiții pot întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, trafic de influență, amenințare, abuz în serviciu, folosirea funcției de prim-ministru pentru influențarea actului de justiție în scopul de a trimite la închisoare oameni de afaceri, adversari politici si alte persoane incomode, și nu în ultimul rând apartenența la structuri de putere cu caracter mafiot), lipsa totală a dovedirii afirmațiilor făcute, contextul unde au fost făcute afirmațiile defăimătoare (în spațiul public într-o emisiune televizată de maximă audiență), intenția de a denigra, natura faptelor ilicite care sunt de natură să lezeze demnitatea, onorarea, reputația și imaginea de care se bucură recurentul-reclamant în mediul public și politic în calitatea sa de figură politică publică în mediul politic din România la nivelul anului 2019 - anul faptei, totuși, instanța de apel consideră că "trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate" de prima instanță. Astfel, soluția de reducere a cuantumului despăgubirilor de la 80.000 la 10.000 de euro, s-a făcut cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță ale art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1359, 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 1386 alin. (1), art. 253 alin. (4) din C. civ., care antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, prin lezarea gravă a dreptului la demnitate, consacrat de art. 72 C. civ., și obligația corelativă de reparare integrală a prejudiciului produs. Astfel, textele de lege mai sus enumerate, deși corespund situației de fapt, au fost interpretate greșit de instanța de apel. Curtea în aplicarea "principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordata" încalcă echitatea față de gravitatea faptelor pe care, de altfel, le-a reținut și de ecoul social al faptei ilicite, așadar neglijează valoarea și importanța drepturilor lezate și consecințele acestor fapte. Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituțională a statuat că: "demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului." Curtea a apreciat că "demnitatea umană, așa cum este aceasta consacrată de Constituție, nu este și nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferențial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuțiile, calitățile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleași valențe pentru oricare dintre indivizi". Or, atât timp cât în cauză a fost dovedită fapta ilicită a pârâtului, faptă care nu se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la liberă exprimare dat fiind că aceasta, analizată în prezenta cauză, nu trebuie să fie de natură a încălca drepturile și libertățile altor persoane. Fapta ilicită săvârșită de către pârât rezultă din cele mai sus menționate, pe lângă exercitarea cu rea-credință a drepturilor sale, pârâtul a încălcat prevederile art. 72 din C. civ., aducând atingere gravă, fără putere de tăgadă, onoarei și reputației reclamantului. Impactul delictual în mass-media a fost constatat de instanță, având în vedere că declarațiile defăimătoare au fost preluate de mai multe publicații, dar și reacția publicului la postările apărute care au generat mii de comentarii negative la adresa reclamantului, care la rândul său sunt apte să producă lezarea demnității, onoarei, reputației și imaginii. Valoarea drepturilor lezate este cu atât mai mare raportat la calitatea de om politic a recurentului-reclamant care trebuie să își mențină reputația unei persoane impecabile, atât în mediul public, cât și în mediul politic, dar și în ochii alegătorilor sau potențialilor alegători, fiind o determinantă pentru cariera sa politică. Pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, instanța de apel în mod greșit se raportează la veniturile medii nete din anul 2019 ale reclamantului, considerându-l un criteriu obiectiv. Or, in ceea ce privește întinderea despăgubirii, în practica judiciară s-a conturat în mod constant opinia că, fiind vorba de repararea unui prejudiciu nepatrimonial, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii este acela al întinderii lui, iar nu cel al situației materiale a victimei. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit), există un criteriu general potrivit căruia despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Repararea prejudiciului moral trebuie să fie realizată printr-o compensare echitabilă, aceasta presupune ca instanța să nu ignore natura valorilor lezate. Prejudiciul cauzat victimei fiind unul de natură morală, instanța de judecată deși îl stabilește prin apreciere, trebuie să aplice criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. în plan fizic si psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. Prin urmare, suma solicitată de reclamant cu acest titlu nu este excesivă, răspunderea civilă delictuală fiind menită să acopere paguba produsă, iar despăgubirea acordată trebuie să fie aptă să constituie o satisfacție echitabilă. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Fiecare recurent a depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului său.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: i) Cu privire la recursul pârâtului Recursul pârâtului va fi analizat prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât se critică aplicarea greșită a unei norme procedurale, art. 255 alin. (2) C. proc. civ., precum și aplicarea normelor de drept material în ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Recurentul-pârât a invocat, ca prim motiv de recurs, greșita aplicare a prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ. susținând că era de notorietate că locuia în fapt în localitatea Snagov, atunci când prima instanța i-a comunicat sentința și, astfel, a fost decăzut nelegal din dreptul de a motiva apelul de către instanța de apel. Acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Conform mențiunilor din adresa comunicată de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, recurentul-pârât are domiciliul în sector 2, București. Pârâtul a susținut prin cererea de recurs că are un alt domiciliu, respectiv în localitatea Snagov, iar acest fapt este notoriu și nu ar fi trebuit a fi demonstrat, instanța de apel aplicând greșit prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui". Or, conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă. Art. 87 C. civ. prevede că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar conform art. 88 C. civ., reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară. Conform art. 91 alin. (1) și (2) C. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. Astfel, până la proba contrară, cum corect a reținut instanța de apel, se consideră că persoana locuiește la domiciliul indicat în actul de identitate. Prin urmare, aplicând cauzei de față, cele reținute mai sus, instanța de apel a reținut în mod legal, pe de o parte, că "apelantul pârât nu și-a respectat obligațiile legale pentru înregistrarea în evidențele publice a reședinței afirmate din comuna Snagov. Pe de altă parte, apelantul-pârât nu a probat că intimatul-reclamant avea cunoștință, la data sesizării primei instanțe sau pe parcursul judecății în fața tribunalului, de locuința în fapt, din comuna Snagov, a pârâtului chemat în judecată. Or, apelantul-pârât avea sarcina probei alegației sale". Cu referire la notorietatea faptului că pârâtul domiciliază fără forme în localitatea Snagov, instanța de apel a reținut că această împrejurare nu a fost probată în cauză, "căci faptul notoriu are a fi probat, el nefiind prezumat, în cazul de față", apreciind, în urma probatoriului administrat în cauză de către pârât, respectiv înscrisurile depuse de apelantul-pârât la dosarul de apel, conținând știri din mass-media cu privire la locuința sa în fapt la vila din Snagov și a încheierii penale din dosarul DNA, că acestea nu fac dovada faptului notoriu afirmat. Recurentul-pârât nu critică aceste rețineri ale instanței de apel, referitoare la necesitatea probării faptului notoriu, ci doar susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva aprecierii date înscrisurilor depuse de pârât în susținerea notorietății. Or, instanța poate dispune administrarea de probe pentru dovedirea faptului de notorietate publică, soluția decurgând din caracterul permisiv al art. 255 alin. (2) C. proc. civ., care lasă necesitatea probării unor asemenea fapte la aprecierea instanței, fapt ce rezultă din expresia folosită de legiuitor, "instanța va putea...", iar aprecierea instanței de apel asupra înscrisurilor depuse în dovedirea faptului notoriu nu poate fi cenzurată în recurs. Astfel, cu privire la interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor depuse de pârât, Înalta Curte constată că recurentul-pârât învederează anumite aspecte ce țin de situația de fapt și de mijloacele de probă administrate, fiind evident că, în realitate, tinde la reaprecierea aspectelor de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, Înalta Curte nu poate cerceta criticile referitoare la modul de apreciere a instanței de apel asupra probelor administrate în cauză, având în vedere că, prin intermediul acestora, nu se susține lipsa unei analize greșite a prevederilor legale invocate, ci se contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei evaluări, a înscrisurilor depuse de pârât în susținerea notorietății, criticile recurentului-pârât vizând, prin urmare, netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei. Cum în prezenta cauză recurentul-pârât a fost citat la domiciliul înscris în evidențele Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, fiind astfel legal comunicată sentința tribunalului la domiciliul apelantului- pârât din actul de identitate, conform dispozițiilor legale anterior citate, pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că a intervenit decăderea pârâtului din dreptul de a motiva apelul, în condițiile în care deși declarația de apel a fost depusă în termen, motivarea apelului s-a realizat cu nesocotirea termenului legal. Prin cea de-a doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deși se reclamă încălcarea și greșita aplicare a prevederilor art. 8 și art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 72 și art. 75 C. civ. și art. 1357 C. civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susțină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator. Or, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății. În consecință, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac părților nu le este permis să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferită de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac. Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie (prin care recurentul-pârât pretinde greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate încuviințate/neîncuviințate părților, faptul că instanța a dat/nu a dat relevanță anumitor probe), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, neavând, astfel, relevanța propusă prin memoriul de recurs susținerile referitoare la mailul la care face referire pârâtul sau caracterul emisiunii televizate în care pârâtul a susținut afirmațiile denigratoare, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. antereferite mai sus. Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, iar art. 8 din aceeași convenție garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt. Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit. Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68). Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, se constată că instanța de apel a argumentat în mod detaliat, pentru comentariile evidențiate prin hotărârea recurată, de ce apreciază că se încadrează în sfera ilicitului și în ce măsură faptele reclamate depășesc sau nu limitele criticii acceptabile. Astfel, în privința faptei ilicite imputate pârâtului, procedând la analiza afirmațiilor și comentariilor pârâtului, Curtea a reținut că "în cauză, nu este vorba despre judecăți de valoare emise de apelantul-pârât B., sprijinite pe o suficientă bază factuală, ci despre conduite concrete atribuite persoanei intimatului-reclamant A., conduite care, pe temeiul legii penale, pot fi sancționate și pot atrage răspunderea penală. Astfel, în esență, apelantul pârât a adus acuzații publice la adresa intimatului-reclamant, în cadrul unei emisiuni televizate, de maximă audiență, constând în săvârșirea unor fapte determinate." Referitor la faptele reclamate, instanța de apel a argumentat că "ținând cont de gravitatea acuzațiilor aduse intimatului-reclamant, care a fost acuzat de săvârșirea unor fapte ilicite cu un grad de pericol social extrem de ridicat, fapte care, în anumite condiții, pot întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, trafic de influență, amenințare, abuz în serviciu, apelantul-pârât acuzându-l direct și în mod repetat pe intimatul reclamant că s-ar fi folosit de funcția sa de prim ministru pentru a influența actul de justiție în scopul precis și determinat de a trimite la închisoare oameni de afaceri, adversari politici și alte persoane incomode pentru persoana intimatului reclamant în închisoare și că acesta din urmă face parte din structuri de putere cu caracter mafiot, afirmațiile fiind făcute în mod evident cu intenția de a denigra" concluzionând că "aceste afirmații, prin ele însele, sunt de natură să lezeze demnitatea, onoarea, reputația și imaginea de care se bucură intimatul-reclamant în mediul public și politic, acesta fiind o figură politică publică a mediului politic din România la nivelul anului 2019, anul faptei ilicite.". Cu privire la apărările invocate de pârât, instanța de apel a apreciat că "Înscrisurile depuse în apel la dosarul cauzei de către apelantul pârât - email la fila x verso și raport de control la fila x și urm. dosar nu susțin, nici măcar în parte, afirmațiile factuale, acuzatoare ale apelantului pârât la adresa intimatului reclamant". Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului depășește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ii) Cu privire la recursul reclamantului Recursul reclamantului va fi analizat prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât se critică aplicarea greșită a unei norme procedurale, art. 477 alin. (2) C. proc. civ., respectiv încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, precum și încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește aplicarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale. Prima critică din recurs, subsumată ipotezei prevăzute de pct. 5, vizează soluția curții de apel care, în opinia reclamantului, este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., întrucât a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, deși apelul declarat de pârât nu a fost motivat. Prin urmare, chestiunea de drept ce urmează a fi dezlegată de instanța de recurs privește limitele aplicării principiului tantum devolutum quantum appellantum. Astfel, cadrul legal este reprezentat de dispozițiile art. 476 - 479 C. proc. civ. Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță", iar art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri". În cauză, la termenul de judecată din 7 octombrie 2022, când instanța a și rămas în pronunțare asupra apelului formulat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1098/01.07.2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, instanța de apel a invocat, din oficiu, tardivitatea depunerii motivelor de apel, acest aspect procedural fiind reflectat în decizia recurată. Instanța de apel a admis excepția invocată, reținând că, deși declarația de apel a fost depusă în termen, motivarea apelului s-a realizat cu nesocotirea termenului legal, iar devoluțiunea în apel a fost limitată la aspectele invocate la prima instanță. Reclamantul a formulat recurs pe acest aspect, susținând că instanța de apel a greșit când a admis apelul pârâtului și a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, după ce anterior admisese excepția invocată și îl decăzuse pe pârât din dreptul de a motiva apelul. Înalta Curte reține că această susținere este nefondată, deoarece efectul admiterii excepției de decădere din dreptul de a mai motiva apelul este cel prevăzut în art. 476 alin. (2) C. proc. civ. Din textele de lege invocate mai sus, Înalta Curte reține că apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu. O eventuală motivare are influență doar asupra limitelor devoluțiunii, iar un apel nemotivat nu poate fi anulat pe acest motiv. Mai mult, în situația în care apelul nu este motivat, devoluțiunea este totală, dar instanța de apel se va pronunța numai pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanță de către toate părțile. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat legal când, în lipsa motivării apelului, a avut în vedere cele susținute de părți în fața primei instanțe și a procedat corect la soluționarea apelului pârâtului, în limitele prevăzute de art. 476 alin. (2) C. proc. civ. Chiar și acceptând opinia recurentului-reclamant, potrivit căreia solicitarea de reducere a cuantumului daunelor morale nu constituie o critică efectivă, întrucât apelul formulat de pârât nu este motivat și nu se arată, în concret, de ce ar fi eronată soluția primei instanțe, Înalta Curte apreciază că apelul exercitat în modul anterior precizat este apt a învesti instanța cu judecarea acestei chestiuni, pe baza apărărilor și probatoriului administrat în fața primei instanțe, așa cum s-a reținut mai sus, fără a se putea reține încălcarea principiului tantum devolutum quantum appellantum. Singura sancțiune ce ar putea interveni în situația în care apelantul, prin cererea de apel, se rezumă doar a formula declarația de apel, fără a dezvolta motivele și argumente în susținerea acestuia, este decăderea din dreptul de a propune probe noi, instanța de apel judecând doar pe baza mijloacelor de probă, argumentelor sau apărărilor formulate în fața primei instanțe, așa cum prevăd dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, critica întemeiată pe pct. 5 este nefondată. Cea de-a doua critică din recurs, subsumată ipotezei de la pct. 8, vizează cuantumul daunelor morale acordate în legătură cu care, având în vedere măsura în care au fost încălcate valorile sociale lezate și impactul avut asupra vieții sociale, profesionale și politice a reclamantului, recurentul apreciază disproporționat cuantumul daunelor morale acordate. Susținerile sunt nefondate. Astfel, instanța de apel a reținut corect existența unei fapte ilicite, vinovăția pârâtului, consecințele faptei astfel cum a fost reținută, corespunzător gradului de vinovăție reținut, contextul comiterii faptei ilicite, calitățile celor două părți - de om politic sau fost om politic - și în consecință, a fost obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului, în măsura în care a fost dovedită întinderea acestuia. Comportamentul pârâtului, descris de reclamant în memoriul de recurs, reprezintă o chestiune de apreciere pe situația de fapt a circumstanțelor menționate, astfel că este nerelevant în controlul de legalitate efectuat în recurs. În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Ceea ce poate fi examinat, din perspectiva textelor legale indicate de recurentul-reclamant, este modalitatea în care instanța de apel a valorificat criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale. Așa cum a reținut curtea de apel în considerentele hotărârii recurate, în materia drepturilor personale nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, iar evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit "în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată." Astfel, instanța de apel a arătat că "principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte" și concluzionând că "pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.". Se constată astfel că, în vederea stabilirii întinderii despăgubirilor pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, un criteriu relevant pentru determinarea cuantumului acestora rămâne cel al întinderii prejudiciului, întrucât prejudiciul reprezintă atât o condiție a răspunderii civile delictuale, cât și măsura ei(în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat), situația materială a victimei nefiind de natură a afecta obligația reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Astfel, cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că suma de 80.000 euro acordată de prima instanță, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant, nu respectă principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și că suma de 10.000 euro este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară și în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Prin urmare, față de principiile dezvoltate în jurisprudența națională și europeană, judecând în echitate, în cauză, raportat la situația de fapt astfel cum a fost reținută, se constată că instanța de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, situația patrimonială a victimei la epoca faptei ilicite nefiind singurul reper de care s-a ținut seama la stabilirea întinderii reparației, neputând fi identificate motive de nelegalitate a deciziei recurate, astfel încât, criticile reclamantului sub acest aspect sunt, de asemenea, nefondate. Prin urmare, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, atunci când a analizat elementele răspunderii civile delictuale reținute în privința pârâtului, inclusiv cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins, ca nefondat. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate. În raport cu soluția dată recursurilor și dispozițiile cuprinse în art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenți, aceștia fiind părți căzute în pretenții și care nu sunt îndreptățite la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.