Decizia nr. 568/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 31 iulie 2019 sub nr. de dosar x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: 1. constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite de către pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, de afirmații calomnioase și acuzații, nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației ei; 2. obligarea pârâtului la încetarea încălcării dreptului ei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmațiile calomnioase și acuzațiile, nesusținute factual, pe care le întreprinde, întrucât tulburarea pe care au produs-o subzistă și în prezent; 3. obligarea pârâtului la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala lui, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicațiile mass-media prin intermediul cărora pârâtul a săvârșit faptele ilicite, respectiv C., D., E., B1TV, Evenimentul zilei, România Liberă, Jurnalul Național, 4. obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului ei la demnitate, onoare și reputație, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepția lipsei calității semnatarilor cererii de chemare în judecată, excepția netimbrării cererii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată. Prin cererea reconvențională a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantei-pârâte A. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației sale, prin introducerea cu rea-credință de către reclamanta A. a cererii de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2019

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2036/16.12.2020 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea principală și cererea reconvențională, ca nefondate. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta A..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 932A din 11 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, subsumat ipotezei prevăzute de pct. 5, recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost investită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, în același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar potrivit art. 204 alin. (1) din același cod, "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei". În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de reclamantă și depusă la dosarul cauzei în fața instanței de fond la termenul din 14 iulie 2020, deși în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, Curtea de Apel a considerat corectă sentința civilă pronunțată de prima instanță sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, deși în mod contradictoriu instanța de apel observă că, într-adevăr, prima instanță nu a analizat anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 10 iulie 2020 (pag. 18 alin. (2) din decizia recurată). Or, așa cum a arătat și în motivele de apel, la termenul de judecată din 14 iulie 2020, reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, însoțită de înscrisuri și suport CD ce conținea imagini video în susținerea și dovedirea ei, instanța dispunând amânarea judecății în vederea comunicării către pârâtul-reclamant, însă prima instanță a omis a analiza conținutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârșite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât și cu privire la probele ce au fost încuviințate în dovedirea acesteia. Instanța de apel face o calificare greșită a acestei cereri denumită cerere precizatoare, considerând că, prin aceasta, reclamanta a făcut mai multe precizări în legătură cu aspectele menționate în cererea introductivă, fără a lua în considerare faptul că respectiva cerere este o cerere de completare a acțiunii, formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., prin care sunt invocate si alte fapte ilicite săvârșite de pârât până la data formulării acesteia și mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici instanța de fond și nici instanța de apel nu le analizează, drept pentru care consideră că se impune trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, pentru o analiză completă a tuturor cererilor cu care a fost investită. Deși instanța de apel constată ca faptele reclamate vizează afirmațiile pârâtului făcute pe rețeaua de socializare Facebook, în ședințele Consiliului Local Sector 3, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, organizarea sau participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei, nu analizează, în concret și în baza probatoriului administrat, afirmațiile și acțiunile pârâtului, considerând în mod nelegal că acestea nu au caracter ilicit, ci se înscriu în sfera libertății de exprimare. Or, doar în condițiile unei analize complete si corecte a cererilor cu care instanța de apei a fost investită, atât prin cererea de apel, cât și prin cererea de chemare în judecată, poate fi stabilită situația de fapt corespunzătoare realității și aplicate corect normele de drept, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, deși reclamanta a solicitat în fața instanței de apel, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta reține că afirmațiile invocate pot fi analizate de instanța de apel dat fiind efectul devolutiv al apelului, însă, încălcând dispozițiile art. 476 și art. 477 C. proc. civ., instanța de apel nu analizează cererile cu care a fost investită prin cererea de apel și cererea de chemare în judecată, așa cum a fost completată și precizată. În continuare, reclamanta dezvoltă, pe larg, istoricul situației de fapt și a afirmațiilor pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar considerațiilor primei instanțe si instanței de apel, că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prev. de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depășesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și ale art. 10 CEDO, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Susține că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat și nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtului a constat și în afectarea stării reclamantei de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate și de art. 2, dar și de art. 8 din CEDO. Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Or, raportat la cauza dedusă judecății, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanța de apel făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia si a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt, și fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă. Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței de apel, precum și arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate. În ceea ce privește motivarea hotărârii primei instanțe, instanța de apel reține greșit faptul că prima instanță a analizat în mod real și efectiv aspectele de fapt și de drept relevante din cuprinsul cererii introductive, precum și condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Cu toate acestea, în mod contradictoriu, Curtea de Apel reține că prima instanță nu a analizat anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii depuse la 10 iulie 2020, hotărârea recurată cuprinzând, astfel, motive contradictorii. Sub un alt aspect, deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Prin urmare, deși probele au fost administrate, în pronunțarea hotărârii instanța nu a procedat la analizarea acestora. În ceea ce privește aprecierea probatoriului, în mod eronat instanța de apel a considerat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârât. Or, instanța de apel nu a luat în considerare toate acțiunile pârâtului, așa cum a arătat mai sus, aspect ce conduce la concluzia unei activități susținute a pârâtului de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat de către pârât, așa cum rezultă din înregistrările video, fapt recunoscut de acesta și în interogatoriu, cât și din afirmațiile acestuia referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor terenuri din Sectorul 3, despre care pârâtul a afirmat că sunt restituite ilegal, fără a avea vreo dovadă în acest sens. Mai mult, instanța de apel nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planșe foto, înregistrări video, din care rezultă acțiunile multiple ale pârâtului care pot fi considerate o adevărată campanie, cât și înscrisurile care se coroborează cu acestea, din care rezultă că pârâtul era în campanie electorală, iar unul din subiectele folosite de acesta în obținerea de capital politic și de voturi este subiectul A.. Totodată, conținutul afirmațiilor pârâtului trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce privește veridicitatea susținerilor pârâtului. Nu se poate reține că afirmațiile pârâtului sunt în exercitarea dreptului la liberă exprimare atâta vreme cât încalcă dreptul persoanelor, al publicului, la o informare corectă, bazată pe informații reale ce pot fi dovedite. Tocmai pentru că pârâtul era demnitar de stat, ocupând o înaltă funcție de demnitate - deputat în Parlamentul României, afirmațiile acestuia în spațiul public se bucură de o mare credibilitate, iar atunci când acestea nu sunt adevărate trebuie cenzurate de un judecător imparțial și independent. Prin prisma calității acestuia de persoană publică, om politic, aparițiile pe posturile publice de televiziune sau postările de pe pagina de Facebook sunt susceptibile de a fi vizualizate și preluate de mai multe persoane sau chiar de televiziuni, decât dacă ar fi postate de o persoană privată, astfel încât afirmațiile sunt adresate unui număr mare de cetățeni, publicului larg, care are acces la mijloacele de comunicare în masă. Pe de altă parte, calitatea pârâtului nu este doar de politician, ci el reprezintă o autoritate publică - Parlamentul României, la data respectivă având calitatea de deputat, calitate în care avea obligația de a aduce publicului informații corecte, reale și care pot fi dovedite, și nu informații false. Nu pot fi incluse afirmațiile pârâtului în sfera exagerărilor permise de jurisprudența CEDO, câtă vreme acestea vin de la o autoritate publică. În calitatea lui de autoritate publică, pârâtul avea obligația de a proteja cetățenii, de a-i informa corect. Contrar practicii CEDO, instanța de apel consideră că acestea sunt simple opinii politice ale pârâtului, pe marginea unui subiect de interes general - situația spațiilor verzi din București, în condițiile în care pârâtul cunoștea faptul că este proprietate privată, cunoștea încadrarea urbanistică a terenurilor din planul urbanistic general ca fiind construibile, dar afirmă că acestea sunt parcuri, spații verzi, că au fost restituite ilegal, că abia prin planul urbanistic zonal vor deveni construibile și că acolo se vor construi blocuri turn, fără a avea vreo dovadă. Mai mult, instanța de apel consideră, în mod eronat, și faptul că nu au relevante notificările adresate pârâtului, întrucât o parte din acestea au fost adresate altor persoane, iar pârâtul nu avea nici calitatea și nici obligația de a răspunde solicitărilor formulate. Or, în speță, s-a referit la notificarea adresată direct pârâtului, chiar daca a notificat și alte persoane care au legătură direct cu pârâtul - Asociația Salvați Bucureștiul și președintele acesteia. Deși din întregul material probator reiese faptul că pârâtul a participat la mitinguri și proteste organizate pe terenul proprietatea reclamantei, cunoscând că terenul este o proprietate privată, în mod eronat, instanța de apel reține că aceste fapte nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Prin urmare, consideră că hotărârea recurată este pronunțată cu o greșită interpretare și apreciere a probatoriului administrat în cauză, în mod eronat reținându-se că pârâtul nu a săvârșit fapte cu caracter ilicit. În speță, pârâtul nu a exprimat judecăți de valoare, cum greșit le califică instanța de apel, reținând că nu pot fi apreciate fapte ilicite, ci sunt aspecte care privesc opinia acestuia prin prisma și a calității de politician pe care o are, cu privire la subiectul în discuție, care este subiect de interes public. Pe lângă faptul că nu e vorba de interes public, așa cum a arătat, acțiunile pârâtului trebuie calificate ca afirmații factuale care pot fi demonstrate cu un minim de argumente legale, pe care pârâtul nu le-a dovedit în niciun fel. Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată e pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 și art. 10 din CEDO, precum și art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale. Arată că instanța de apel, în mod eronat, reține raționamentul primei instanțe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudența CEDO privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viată privată. În mod greșit, dă întâietate dreptului la liberă exprimare, în defavoarea dreptului la viată privată, având în vedere, în aplicarea principiilor statuate de CEDO, calitatea pârâtului de persoană publică (politician) și calitatea reclamantei, prin prisma subiectului de interes public, după cum a reținut in hotărârea atacată. Astfel, deși constată că, în speță, își găsesc aplicabilitatea art. 8 și art. 10 din Convenție, alături de condițiile din dreptul intern, face o aplicabilitate greșită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor și afirmațiilor pârâtului, pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertății de exprimare și că nu aduc atingere dreptului la viață privată. În esență, în speță, raportat la conținutul afirmațiilor și acuzațiilor pârâtului formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, respectiv că reclamanta ar fi interpusul unei persoane și că ar fi beneficiat de retrocedări de imobile în baza unor acte false, prin limbajul folosit și acuzațiile nedovedite, aceasta a depășit limitele liberei exprimări, fiind de natură a aduce atingere demnității recurentei. Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, în condițiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerințele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului: existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel sau instanței de fond - Tribunalul București, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate și, în consecință, admiterea acțiunii formulate de reclamanta-pârâtă, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Cu privire la recursul reclamantei, instanța constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte mai reține că motivul de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de pct. 7, încălcarea autorității de lucru judecat, a fost invocat formal, criticile sub acest aspect vizând, în realitate, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, chestiuni de natură a fi circumscrise ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva căreia urmează a fi analizate. Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii vizând neanalizarea uneia dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată, recurenta apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 476 și 477 din același act normativ, instanța de apel nepronunțându-se asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită și asupra cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată și precizată. Se susține că prin cererea precizatoare depusă la termenul din 14 iulie 2020 reclamanta a invocat și alte fapte ilicite săvârșite de pârât până la data formulării acțiunii introductive și mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici instanța de fond și nici instanța de apel nu le-au analizat. Reclamanta mai susține că această cererea fost calificată greșit de instanța de apel ca fiind o cerere precizatoare, reținând că, prin aceasta, reclamanta a făcut mai multe precizări în legătură cu aspectele menționate în cererea introductivă, fără a lua în considerare faptul că respectiva cerere este o cerere de completare a acțiunii, formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ. Totodată, deși reclamanta a solicitat în fața instanței de apel, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel reține că faptele ilicite invocate prin cererea precizatoare pot fi analizate în apel, dat fiind efectul devolutiv al apelului, însă, încălcând dispozițiile art. 476 și art. 477 C. proc. civ., instanța de apel nu analizează cererile cu care a fost investită prin cererea de apel și cererea de chemare în judecată, așa cum a fost completată si precizată. Criticile sunt nefondate. Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 10 iulie 2020. Cu privire la această din urmă, instanța de apel a reținut că cererea a fost denumită precizatoare, în cuprinsul său fiind făcute mai multe precizări în legătură cu aspectele invocate prin cererea introductivă, mențiunile referitoare la cele două emisiuni și la atitudinea pârâtului în ședințele Consiliului Local Sector 3 regăsindu-se doar spre finalul cererii și fiind expuse tot în susținerea acțiunii. În conformitate cu dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat". Modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) este permisă în cazurile expres prevăzute la alin. (2) punctele 1-4 sau "numai cu acordul expres al tuturor părților", conform alin. (3) al aceluiași articol. Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare. Or, față de conținutul cererii introductive și de precizările făcute în cererea depusă la termenul din 14 iulie 2020, reclamanta nu și-a modificat pretențiile, ci doar a precizat elementele de fapt ale acțiunilor pretins ilicite ale pârâtului, din modul de formulare a acțiunii și a cererii precizatoare nerezultând că reclamanta a sesizat instanța cu analiza unor fapte ilicite distincte, asupra căreia aceasta nu s-ar fi pronunțat. De altfel, Înalta Curte constată că prin motivele de apel nu s-a criticat calificarea dată de prima instanță cererii depuse la termenul din 14 iulie 2020, ci faptul că nu au fost analizate aspectele de fapt invocate prin cererea precizatoare, astfel că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la calificarea cererii, și, prin urmare, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu mai poate fi primită în calea extraordinară de atac a recursului. Faptul că instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat anumite elemente de fapt ale acțiunilor ilicite, invocate de reclamantă prin cererea precizatoare și a procedat la analizarea acestora, în baza efectului devolutiv al apelului, nu conduce la concluzia că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 480 C. proc. civ. atunci când nu a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. Aceasta întrucât textul menționat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanța de apel doar în situația în care "în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului". Or, în speță, tribunalul nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale ci, așa cum reține și instanța de apel în decizia sa, a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care le-a respins motivate. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, astfel încât critica sub acest aspect nu este fondată. Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ținând cont de dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului. Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile. Hotărârea curții de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situația de fapt și probele de care reclamanta a înțeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs. Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reținerii caracterului nefondat al acțiunii reclamantei. Se arată, în esență, de către curtea de apel, că fapta juridică ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, că în speță nu s-a probat existența încălcării unor norme de drept obiectiv, astfel că nu se poate reține ca dovedită condiția existenței faptei ilicite. De asemenea, se învederează că nu se poate reține în sarcina intimatului săvârșirea unei fapte ilicite, în cauză Curtea de Apel apreciind că este respectat principiul existenței unui just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție. În ceea ce privește critica că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a reținut că prima instanță și-a motivat corespunzător hotărârea, respingând criticile sub acest aspect ale apelantei-reclamante, totuși a constatat că aceasta nu a analizat anumite aspecte invocate prin cererea precizatoare, aceasta nu poate fi reținută, eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării primei instanțe putând fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, în baza efectului devolutiv al apelului, astfel cum s-a statuat în cadrul analizei primului motiv de recurs. Critica recurentei că instanța de apel nu a analizat nici ea aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 14 iulie 2020 este nefondată, întrucât instanța de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate ce vizează afirmațiile intimatului-pârât făcute pe rețeaua de socializare Facebook, în ședințele Consiliului Local Sector 3, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acțiunea introductivă, cât și cele din cererea precizatoare. Astfel, în cuprinsul celor aproximativ 5 pagini ce constituie motivarea Curții de Apel, au fost analizate, punctual, criticile formulate de apelanta-reclamantă, reiterate și în cuprinsul memoriului de recurs. Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greșita apreciere a probelor și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Se observă, însă, că instanța de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât săvârșirea unei fapte ilicite. Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile reclamantei, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Prin criticile formulate în conținutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, 75, 1349 și urm. din C. civ. și ale art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtului B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație. Fapta ilicită imputată pârâtului a constat în afirmațiile intimatului-pârât făcute pe rețeaua de socializare Facebook, în ședințele Consiliului Local Sector 3, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, organizarea si participarea la mitinguri si demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei. S-a impus primei instanțe și de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. În speță, Curtea de Apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantei. O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcțiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate și afirmațiilor din cadrul mitingurilor și adunărilor la care a participat, pârâtul s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). În speță, însă, date fiind condițiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudențe - subiectul de interes public dezbătut subiectul supus dezbaterii era unul de interes public vizând situația spațiilor verzi din București - limitarea libertății de exprimare a pârâtului s-ar dovedi excesivă. Examinând fapta imputată pârâtului prin folosirea afirmațiilor incriminate din cuprinsul postărilor pe rețeaua socială, în ședințele Consiliului Local Sector 3, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, organizarea si participarea la mitinguri și demonstrații, instanța de apel le-a evaluat în mod corect și a stabilit că toate afirmațiile intimatului-pârât au fost făcute în vederea protejării unui spațiu verde, care este, într-adevăr, amplasat pe proprietatea reclamantei, însă intimatul-pârât nu a contestat niciodată acest aspect . Ca urmare, instanța de recurs consideră că exercitarea libertății de exprimare a pârâtului nu a depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - protejarea spațiilor verzi și conservarea patrimoniului urban, afirmațiile acestuia referitoare la proprietatea reclamantei făcând parte dintr-o campanie amplă ce a vizat și alte imobile, fără însă a avea un caracter ofensator ori agresiv. În consecință, concluzia care se impune este aceea că afirmațiile pârâtului, raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscrie exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situația spațiilor verzi din București. În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France si alții c. Franței). Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtului, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua- credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public. Or, în cauză, așa cum a demonstrat, în mod legal, instanța de apel, scopul în care au fost făcute afirmațiile imputate pârâtului servesc unui interes public - acela de a evidenția chestiuni legate de protecția mediului și patrimoniului urban, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa. Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâtul prin exprimarea opiniei sale, în calitate de om politic și de activist în chestiuni ce țin de mediul înconjurător și de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acționat cu rea-credință. Ca urmare, nu se poate reține nici reaua-credință a pârâtului în susținerea afirmațiilor incriminate, deoarece acesta nu a acționat în scopul prejudicierii reclamantei. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO. Or, în acest context, aspectele susținute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor și are drept finalitate reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, așadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ. Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanța de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate. Prin urmare, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatului-pârât la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății. Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 932A din 11 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.