Decizia nr. 1024/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 07.06.2017 și înregistrată sub nr. x/2017, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 50.000 de euro, echivalentul în RON a sumei de 227.865 RON, cu titlul de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la viață privată, demnitate și onoare, precum și a dreptului la propria imagine a reclamantului; - obligarea pârâtului să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză pe blogul său, în trei zile consecutive, câte una pentru fiecare articol defăimător al lui B., cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele contestate de către reclamant; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 296/15.02.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B..

Hotărârile pronunțate în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.. Prin decizia nr. 1171 A din data de 17 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 296 din data de 15 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral. A fost obligat pârâtul să asigure, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză, pe blogul www.eftimie.net, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele contestate de către reclamant. Prin cererea înregistrată în cadrul dosarului nr. x/2017, la data de 14.02.2019, apelantul-reclamant A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1171A/17.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., în sensul obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, conform documentelor justificative depuse la dosar, în cuantum de 5.410,57 RON. Prin decizia nr. 465A/25.03.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1171A/17.10.2018, formulată de către apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Căile de atac exercitate în cauză: Pârâtul B. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 1171A din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a încheierii din 26.09.2018, pronunțată în același dosar. Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 465A din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1171 A din 17 octombrie 2018, pronunțate de aceeași instanță. 4.1. Prin cererea de recurs, pârâtul B. a solicitat admiterea recursului, cu consecința: în principal, a constatării nulității deciziei civile nr. 1171A/17.10.2018 și a nulității încheierii din 26.09.2018; într-un prim subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei în apel, spre rejudecare; în al doilea subsidiar, casarea în tot a hotărârii din apel, cu consecința admiterii recursului, respingerii apelului și menținerii hotărârii de fond ca temeinică și legală. - Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: hotărârea din apel este nulă, deoarece instanța de apel a pronunțat decizia recurată, față de o persoană care nu există, iar nu față de pârât; nulitatea este una absolută, privește forma obligatorie pe care ar fi trebuit să o aibă actul nul și este o nulitate necondiționată de vreo vătămare. In fapt, a depus la fond copie după cartea sa de identitate și a indicat în mod corect numele său în întâmpinări (fond, apel) și în concluziile scrise (fond, apel). Instanța de apel a pronunțat decizia recurată în contradictoriu cu o altă persoană, pe nume B., căreia îi atribuie domiciliul și CNP-ul său. O astfel de persoană, titulară de drepturi și obligații, cu numele de B., cu domiciliul legal la domiciliul său legal și cu un cod numeric personal identic cu al său, nu există . Este adevărat că B. este pseudonimul său literar, însă normele procesual civile nu fac trimitere la pseudonim, ci identifică o persoană după nume, prenume, domiciliu, CNP, a se vedea în acest sens art. 425 alin. (1) pct. c C. proc. civ., unde se prevede ce trebuie să conțină, în mod obligatoriu, dispozitivul unei hotărâri: numele, prenumele, domiciliul și CNP-ul părților. Prin urmare, instanța de apel a încălcat art. 425 alin. (1) pct. c C. proc. civ., actul fiind lovit de nulitate. În același sens, și încheierea din 26.09.2018 este pronunțată față de o persoană care nu există: B.. Se poate remarca faptul că nu este o simplă eroare materială, deoarece instanța de apel a încălcat și prevederile art. 425 alin. (1) pct. a și b, deoarece, și în cuprinsul părții introductive, și în cel al considerentelor, instanța de apel s-a referit în mod constant, de zeci de ori, la această persoană: B.. Această nulitate este o nulitate absolută, norma încălcată (art. 425 alin. (1), pct. a, b și c C. proc. civ.) fiind una de ordine publică - fiind în același timp o nulitate privitoare la forma obligatorie pe care ar fi trebuit să o aibă actul nul (fiind aplicabile prev. art. 174 alin. (2) și alin. (1), în această ordine). În același timp, este o nulitate necondiționată de vreo vătămare, fiind aplicabile prev. art. 176 pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., respectiv cele privitoare la capacitate (B. fiind lipsit de capacitate juridică, deoarece această persoană, identificată prin acest nume, prenume, domiciliul legal și CNP-ul indicate nu există) și la reprezentare (B. nefiind reprezentat de avocat, astfel cum reiese din cuprinsul împuternicirii avocațiale de la dosarul de apel). - Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 rap. la art. 498 alin. (2) C. proc. civ. decizia recurată nu a soluționat cu adevărat apelul; instanța de apel a achiesat la argumentele reclamantului-apelant și a ignorat argumentele, practica judiciară și probele-administrate de pârâtul-intimat. Se poate remarca faptul că, acolo unde este vorba de argumentele reclamantului, instanța le reproduce detaliat, citând inclusiv pasajele din practica judiciară invocată de acesta. Mai mult, instanța de apel ia în considerare și argumentele de la fond li cele din cererea de apel ale acestuia. Când instanța de apel se referă la argumentele sale, se rezumă la cele 2 rânduri și jumătate de la fila x din decizia recurată, mulțumindu-se să ia act că apărările pârâtului constau în cererea de respingere a apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, se poate lesne observa că, în apel, a formulat, în întâmpinare, 26 de file de apărări, invocând practică judiciară a ICCJ și a CEDO, a depus zeci de înscrisuri, la fond, toate acestea nefiind avute în vedere de instanța de apel. În acest sens, recurentul pârât exemplifică conținutul hotărârii atacate. Or, o abordare atât de unilaterală în soluționarea unui apel încalcă principiul dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), deoarece apărările sale au fost ignorate. De asemenea, încalcă principiul legalității procesului civil (art. 7), prin aceea că instanța de apel a urmărit realizarea doar a drepturilor reclamantului din proces, neobservând (sau nevrând să observe) și drepturile pârâtului. De asemenea, lipsește de conținut principiul egalității părților în fața legii (art. 8), prin aceea că, deși pârâtul și-a exercitat drepturile procesuale, apărările acestuia nu au fost luate în seamă, iar înscrisurile depuse în apărare nu au fost analizate de instanța de apel. De asemenea, lipsește de conținut dreptul la apărare (art. 13), întrucât, deși pârâtul a formulat întâmpinare în apel, instanța de apel nu a citit-o, nu a analizat apărările invocate, nici în fapt și nici în drept, și nu a analizat nici practica judiciară invocată, nici probele administrate (doar pe cele invocate/depuse de reclamant), drept urmare nu a avut în vedere deloc apărările pârâtului în soluționarea apelului, (cu excepția unor apărări prescurtate, pe care le-a preluat din concluziile scrise, iar nu din întâmpinare). Toate acestea duc la concluzia că soluția din apel nu a produs o veritabilă soluționare a apelului, chiar dacă, de formă, pare a fi soluționat apelul. Astfel, sunt aplicabile prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a produs o veritabilă judecată a apelului. - Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - decizia recurată este netemeinică și nelegală; apelul nu a fost fondat; hotărârea pronunțată la fondul cauzei este temeinică și legală. Recurentul pârât a susținut că nu au fost îndeplinite condițiile cumulative privind atragerea răspunderii civile; în mod netemeinic, apelul a fost admis, prin prezumarea de către instanța de apel a existenței unui prejudiciu și, ulterior, prin stabilirea arbitrară a întinderii acestuia la suma de 3.000 de euro. Pentru argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul pârât a expus dispozițiile interne și convenționale care reglementează libertatea de exprimare și apărarea demnității. În acest context a argumentat că atât Constituția României, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului constituie temeiurile juridice care îi îngăduie să aibă o altă opinie decât reclamantul despre demersul său ("Declarația", "Manifestul") și să se exprime în felul său, prin mijloacele tehnice și artistice care îi stau la îndemână. Acest drept nu poate fi îngrădit. Reclamantul se prevalează de art. 30 alin. (6) și (8) din Constituție și de legislația subsecventă (art. 71-75 C. civ.), sugerând că dreptul pârâtului de a gândi și exprima ceea ce gândește ar fi încălcat dreptul său la demnitate și viață intimă și privată. Or, din interpretarea literală a prevederilor art. 72 C. civ., se desprinde condiția preexistenței atât a demnității, cât și a onoarei și reputației (bune - n.n.) a unei persoane. De asemenea, se impune distincția dintre afectarea demnității, onoarei sau reputației unei persoane sau diferența de opinie cu privire la unul sau altul dintre demersurile acesteia. Reclamantul, sprijinindu-se pe textul art. 71 din C. civ., a încercat să acrediteze nereal ideea că anumite acțiuni ale sale, exercitate în timpul serviciului, în calitate de om de radio, și devenite de notorietate publică, ar fi, în realitate, acțiuni sau fapte private. Ulterior, în conținutul motivelor de recurs, recurentul a făcut referire la conținutul dreptului la liberă exprimare și limitele acestuia, în practica constantă a CEDO, invocând cauzele Lingens vs. Austria, Dichand vs. Austria, Dalban vs. România, solicitând să se ia în considerare argumentele pe care le-a prezentat la pct. II din întâmpinarea depusă la apel. În ceea ce privește legitimitatea demersului său, recurentul a arătat că aceasta trebuie analizată prin prisma legitimității demersului reclamantului ("Declarația", "Manifestul"); astfel, demersul său a fost subsecvent demersului reclamantului și a fost provocat de acesta, în timp ce demersul reclamantului a fost auto-provocat și provocator în același timp. Întrucât nimeni nu l-a acuzat în prealabil pe reclamant că ar fi acoperit al serviciilor de spionaj în presă, ci s-a auto-sesizat în acest sens, legitimitatea demersului său lipsește. Mai mult chiar, este posibil ca scopul reclamantului să fi fost altul, anume acela al creșterii în acest fel a ratingului personal. Însuși faptul că reacțiile au variat de la informarea neutră despre demersul reclamantului, la ignorarea acestuia sau chiar la respingere arată că, dincolo de legitimitate, acesta nu avea nici măcar o justificare jurnalistică sau de interes public sau morală, fiind doar un gest gratuit. Mai mult decât atât, mai multe persoane au criticat demersul reclamantului. Acesta însă 1-a acționat în judecată doar pe pârât, invocând traficul/audiența mare de care beneficiază blogul său - în condițiile în care aceste persoane (bloggeri) au un trafic/o audiență de cel puțin 7-8 mai mare. Implicit, se poate argumenta că prejudiciul produs reclamantului de celelalte bloguri ar fi proporțional mai mare, însă reclamantul a ales să se îndrepte doar împotriva sa. Recurentul a susținut că nu există vătămare, atingere adusă demnității sau vieții private a reclamantului. Astfel, faptele la care s-a făcut referire priveau activitatea sa de om de radio (și, prin urmare, persoană publică) și cum această activitate ar fi fost impietată de consumul de alcool. Aceste fapte sunt de notorietate publică, fiind date anterior în vileag de către prieteni și colaboratori apropiați ai reclamantului. Cum acesta nu s-a îndreptat împotriva lor cu o acțiune civilă și nu a obținut o hotărâre irevocabilă care să consfințească caracterul nereal și ofensator al acestora, reclamantul nu i le poate imputa pârâtului din prezenta cauză. Însă aceste afirmații au fost efectuate în contextul în care reclamantul escaladase discuția de la o simplă confruntare de idei cu privire la demersul său (Declarația, Manifestul) la o confruntare personală împotriva pârâtului (a se vedea, în acest sens, felul violent de exprimare cu care i se adresa când a fost invitat de acesta la emisiune). Astfel, nu trebuie uitat că totul a pornit de la judecata de valoare a pârâtului cu privire la demersul reclamantului ("Declarația", "Manifestul"), opinie care nu corespunde cu a acestuia și care l-a ofensat. A apreciat că limita între libertate (de gândire, de opinie, de exprimare) și cea a dreptului la proprie imagine este una foarte fină; ar fi de analizat dacă acest echilibru foarte fragil ar trebui menținut sau dacă linia trebuie trasă într-o parte sau cealaltă - respectiv înspre (i) o anarhie a liberei exprimări sau dimpotrivă, înspre (ii) o cenzură de tip nou, unde omului care gândește și se exprimă liber nu i se mai aplică pedeapsa cu moartea fizică, ci cea cu moartea economică. Cu privire la imputările ce i se aduc privitoare la limbaj, felul în care este folosit acesta este apanajul exclusiv al libertății de gândire și de exprimare. Dezvoltat în timp, începând din 1996 și până în prezent, felul de exprimare umoristic, ba chiar înțepător, a devenit marcă proprie a creațiilor sale, indiferent că acestea au fost gazetărești, de blogging sau literare. Umorul și limbajul se întrepătrund, în vederea comunicării mesajului dorit de autor, cu toate nuanțele sale, către eventualul cititor. Acesta este un alt drept inalienabil, ce face parte din dreptul la liberă gândire și exprimare, recunoscut constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ar fi de văzut dacă un autor (fie acesta și blogger) poate să fie pedepsit pentru stilul său literar. Cu alte cuvinte, dacă felul de exprimare în sine poate constitui temei juridic pentru o astfel de sancțiune judiciară (a se vedea cauza Dichand vs. Austria, par. 52, unde se respinge categoric o astfel de teză a sancționării limbajului). Recurentul a susținut și că prejudiciul nu există; valoarea indicată de reclamant ca despăgubire a fost stabilită pur arbitrar, cu scopul atragerii competenței materiale a tribunalului; capetele accesorii de cerere reprezintă o solicitare deschisă de aplicare a cenzurii; reclamantul nu justifică în nici un mod câtimea capătului principal de cerere, acesta apărând a fi indicat într-un mod total arbitrar. Chestiunea s-a dovedit a fi una prejudiciabilă pentru pârât, în sensul că prezentul recurs este limitat și îngreunat prin supunerea la procedura prealabilă de filtru (cu o durată de cel puțin un an), în timp ce o hotărâre dată în apel, defavorabilă, este executorie, conform art. 633 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult, valoarea bănească a despăgubirii solicitate este una disproporționată: vătămarea, dacă a existat, a fost una pur simbolică. În ceea ce privește capetele accesorii de cerere, acestea reprezintă o solicitare deschisă de aplicare de către stat a cenzurii. Practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului a sancționat însă, în mod constant și durabil, astfel de manifestări de cenzură. La fel, în ceea ce privește câtimea despăgubirii (50.000 euro), ambele solicitări le apreciază ca forme de execuție economică sau de cenzură economică. Aceste cerințe, dacă ar fi satisfăcute de instanță, l-ar împiedica pe pârât, pe viitor, să mai aibă opinii sau să și le exprime (a se vedea cauza Lingens vs. Austria, par. 44, unde se respinge o astfel de cenzură). Recurentul a susținut că soluția instanței de fond a fost una temeinică și legală, tribunalul apreciind că reclamantul nu a făcut dovada suportării unui prejudiciu prin fapta pârâtului, recurentul expunând în continuare, sub forma de citat, considerentele primei instanțe în acest sens. Astfel, a susținut că, din cele citate, reiese faptul că instanța de fond a analizat temeinic probatoriul administrat în cauză, citindu-se nu numai textele principale, postate pe diverse site-uri, ci chiar și comentariile cititorilor, comentarii din care reiese, într-adevăr, faptul că apelantul-reclamant a continuat să se bucure de întreaga susținere necondiționată a fanilor săi. Mai mult decât atât, cele citate contrazic flagrant și alte susțineri ale apelantului-reclamant (în sensul că instanța de fond ar fi reținut caracterul ilicit al celor imputate lui de reclamant); acest punct de vedere al apelantului nu se confirmă. Recurentul a susținut că criticile apelantului față de soluția primei instanță nu sunt fondate. Teza că fapta pretinsă produce eo ipso un prejudiciu însemnat nu este fondată. Sub un prim aspect, considerațiile apelantului referitoare la susținerile sale nu sunt, prin ele însele, susceptibile de a justifica un prejudiciu. Simpla citare a unor texte scoase din context nu este de natură a dovedi vreun prejudiciu. Un al doilea aspect este cel legat de confuzia dintre viața privată și cea a unui om de radio (auto-definire a apelantului), În acest sens, recurentul a trimis la considerațiile de la pct. II 4,

Un al treilea aspect privește indisolubilitatea eo ipso faptă-prejudiciu. Cu alte cuvinte, apelantul consideră că dovedirea existenței unei fapte pretins prejudiciabile face inutilă dovedirea prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între acestea. Cu alte cuvinte, în opinia apelantului, dintre cele 4 condiții cumulative, necesare angajării răspunderii pentru fapta proprie (existența faptei; a vinovăției; existența și întinderea prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu), două condiții ar fi opționale (existența și întinderea prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu). Or, în realitate, pretinsa vătămare, dacă a existat, a fost una pur simbolică. Un al patrulea și ultim aspect îl constituie exacerbarea pretențiilor apelantului: fapta pretinsă nu ar produce eo ipso orice fel de prejudiciu, ci un prejudiciu însemnat, însemnătatea acestuia nu este însă nici cuantificată de apelant, nici nu se indică criteriile de cuantificare a acestei însemnătăți (prin prisma calității persoanei, a suferințelor dovedite, încercate de acesta, prin inadecvarea la locul de muncă, în sânul familiei sau în timpul liber, ca efect al pretinsei fapte prejudiciante etc.) și nici nu se dovedește în nici un alt fel existența sau însemnătatea acestui prejudiciu. Or, vătămarea, dacă a existat, a fost una pur simbolică; în acest caz, și reparația ar trebuie sa fie una corelativă, tot pur simbolică, prin raportare la alte spețe. Teza conform căreia existența probei faptei ilicite ar fi suficientă, iar prejudiciul și legătura de cauzalitate să fie prezumate este nefondată. In fapt, această critică este egală cu sine însăși, sau, mai exact, cu prima critică, aceea că fapta ar produce eo ipso un prejudiciu însemnat. În afară de susținerile apelantului, conform cărora afirmațiile pârâtului comportă o gravitate deosebit sau că acestea sunt fapte ilicite, întrucât aduc grave atingeri acestui drept, se încearcă din nou să se argumenteze eliminarea ca opționale a două din cele patru condiții cumulative, pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie. Menționarea traficului pe blogul subsemnatului nu este de natură eo ipso să dovedească un prejudiciu real, cu atât mai mult cu cât datele prezentate reprezintă o medie aritmetică. Pe blogul său, sunt postate mii de texte; ideea reclamantului că eventualele donații ale publicului ar fi venit strict ca urmare a celor trei materiale în discuție arătă esența egocentrică a reprezentării sale mentale asupra realității. Prin urmare, recurentul a apreciat ca nedovedit prejudiciul extrinsec solicitat de apelant. In ceea ce privește prejudiciul intrinsec, ce nu are nici o exprimare exterioară, în afara declarațiilor apelantului, recurentul a apreciat că apelantul nu s-a aflat nici un moment în pericol de a-și pierde respectul de sine, deși organizează în mod constant auto-teste în acest sens. Recurentul a arătat și dovedit că suma cerută de apelant, ca despăgubire morală, reprezintă contravaloarea unui apartament cu trei camere în Brașov (atât apelantul cât și subsemnatul fiind brașoveni). Or, aparent, apelantul pare a nu mai fi mulțumit, în prezent, de câtimea solicitată, întrucât afirmă că, având în vedere prejudiciul produs prin lezarea dreptului la viață privată, demnitate și la propria imagine, suma pretinsă cu titlu de reparare a prejudiciului (...) reprezintă o reparație, chiar dacă nu integrală, dar măcar justă, și care poate compensa, chiar parțial, prejudiciul suferit. Modul inovativ în care apelantul invocă practică judiciară contravine principiului legalității, al bunei credințe și chiar propriilor sale interese, exemplificând în acest sens cu jurisprudența instanțelor interne. Soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală; întrucât trebuie îndeplinite cumulativ cele patru condiții necesare, pentru atragerea răspunderii civile delictuale Argumentul instanței de apel, conform căruia: "Curtea observă că textul art. 253 alin. (4) C. civ. instituie posibilitatea acordării unei reparații patrimoniale pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce a fost cauzat reclamantului, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Așadar, respingerea de plano a acțiunii - pe considerentul că reclamantul nu a administrat dovezi referitoare la efectul pe care l-au avut articolele în discuție asupra drepturilor personal nepatrimoniale la onoare, demnitate, viață privată, ale reclamantului - constituie o interpretare greșită a acestor dispoziții legale, de către tribunal". Prin acțiunea promovată, apelantul-reclamant a solicitat repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Or, diferența esențială între prejudiciul nepatrimonial și prejudiciul patrimonial (care este supus regulilor de probațiune în ceea ce privește existența și întinderea acestuia) constă în aceea că prejudiciul moral nu este supus aceluiași regim probator, ci acesta se constată/deduce de judecător din împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta ilicită, prin aplicarea unei prezumții simple, judecătorești. De asemenea, întinderea daunelor morale se stabilește în urma aprecierii de către judecător, care apelează la criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic/psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, circumstanțele specifice de săvârșire a faptei ilicite. Așadar, având în vedere natura pur subiectivă a prejudiciului moral, acesta nu poate fi dovedit în mod direct, cum greșit a apreciat prima instanță de fond, ci se constată de către instanță prin aplicarea unei prezumții simple, fiind dedus din existența faptei ilicite și din împrejurările concrete în care a fost săvârșită", nu este unul temeinic și legal. Prejudiciul nepatrimonial nu poate fi dedus de judecător din împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta ilicită, prin aplicarea unei prezumții simple, judecătorești, ci este în sarcina reclamantului să producă criterii obiective de apreciere a daunelor morale solicitate, iar instanța să constate existența acelui prejudiciu, prin raportare la criteriile obiective astfel formulate de către reclamant. Or, în cauza de față, reclamantul nu a furnizat asemenea criterii. De asemenea, trebuie avută în vedere și maniera prin care instanța de apel a ajuns la soluționarea apelului, prin constatarea existenței unui prejudiciu moral din simpla existență a faptei. Inclusiv concluziile privitoare la existența faptei au reieșit din aceea că instanța de apel a ignorat complet toate apărările pârâtului, formulate prin întâmpinare și toate înscrisurile pe care le-a depus în probațiune. În consecință, față de cele arătate, recurentul a solicitat să se constatate netemeinicia și nelegalitatea deciziei recurate, în ceea ce privește existența și întinderea prejudiciului. La data de 21 ianuarie 2019, B. a formulat supliment la motivele de recurs, arătând că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 219 C. proc. civ., în condițiile în care procedura de citare a pârâtului-intimat a fost viciată pentru termenul de judecată din 26.09.2018. Astfel, pârâtul a fost citat sub pseudonimul său literar (B.), în loc de numele persoanei titulare de drepturi și obligații (numele legal), iar împuternicirea avocațială depusă de avocatul său menționa numele său legal (B.). Instanța de apel a efectuat în mod superficial verificările prevăzute de art. 219, pe cale de consecință, atât încheierea din 26.09.2018, cât și decizia civilă nr. 1171 A/17.10.2018 au fost pronunțate existând lipsă de procedură cu pârâtul, fiind nule. 4.2. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin decizia atacată instanța a reținut: "din analiza dosarului, Curtea constată că este corectă susținerea apelantului-reclamant A., conform căreia a depus dovada achitării cheltuielilor de judecată, cu ocazia dezbaterilor pe fond din fața tribunalului, factura nr. x fiind depusă la dosarul de fond." și "din examinarea concluziilor formulate de către apelantul-reclamant la termenul din data de 26.09.2018, Curtea a constatat că aceasta nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată aferente de fond, ci a arătat în mod expres că le va solicita pe cale separată." Astfel, pe de-o parte, instanța recunoaște depunerea cheltuielilor de judecată și solicitarea acestora, aferent fazei fondului, iar pe de altă parte, Curtea de Apel București a reținut faptul că respectivele cheltuieli, aferente fondului, nu au fost solicitate. Potrivit doctrinei: "hotărârea este casabilă: [...] când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, din unele, rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora." În plus, s-a reținut: "contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci din contră, îl contrazic." Așadar, din cuprinsul deciziei nr. 465A/25.03.2019, pronunțată de către Curtea de Apel București, rezultă, faptul că recurentul a depus dovada și a solicitat, în cadrul dosarului nr. x/2017, cheltuielile de judecată aferente etapei fondului, dar și că acestea au fost solicitate pe cale separată. În urma acestei contradicții, în mod eronat, instanța a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1171A/17.10.2018, pronunțată de către Curtea de Apel București, în etapa procesuală a apelului, și se impune admiterea cererii privind completarea deciziei. Astfel, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată." Dispozițiile art. 453 C. proc. civ. prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească cheltuielile de judecată. Jurisprudența anterioară Noului C. proc. civ., dar care rămâne valabilă și ulterior intrării sale în vigoare, a statuat că textul citat, fără a o menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă, în timpul și cu ocazia purtării procesului. În speță, "pierderea procesului", în parte, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., justifică obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu. În acest sens, litigiul ce formează obiectul prezentei cauze a implicat, printre altele, redactarea acțiunii, a notelor scrise, a concluziilor scrise, pregătirea înscrisurilor probatorii, asigurarea reprezentării la termenele de judecată în fața Tribunalul București. Având în vedere că, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. a fost admisă, prin schimbarea în apel a sentinței Tribunalului București, recurentul este îndreptățit la recuperarea cheltuielilor de judecată, sens în care a și acționat, depunând la dosarul cauzei dovezile corespunzătoare. Totuși, prin hotărârea nr. 1171/17.10.2018, Curtea de Apel București a omis să se pronunțe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, adică asupra unui solicitări cu care fusese în mod legal sesizată. În concluzie, se impune completarea hotărârii, în sensul obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.410,57 de RON. 5. Apărările formulate în cauză: 5.1. Recurentul intimat B. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către A., ca inadmisibil, respectiv ca nefondat. Sub aspectul inadmisibilității recursului formulat de către A., recurentul a susținut următoarele: La termenul de judecată din 26.09.2018, apărătorul reclamantului apelant a solicitat instanței de apel acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată. Ulterior, prin cererea de completare a dispozitivului hotărârii din apel, acesta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin însăși hotărârea din apel. Cele două solicitări ale apărătorului reclamantului apelant sunt contradictorii și ireconciliabile. După cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, în cuprinsul deciziei civile nr. 465 A/25.03.2019, apărătorul reclamantului a arătat că, la fond, a solicitat cheltuieli de judecată, iar în apel, a solicitat acordarea acestora, pe cale separată. Prin urmare, nu se poate reține faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat pe acest capăt de cerere. În același sens este și încheierea din 26.09.2018, în care instanța de apel a reținut corect solicitarea apărătorului apelantului de a i se acorda cheltuielile de judecată, pe cale separată. Prin urmare, nu se poate reține faptul că instanța de apel nu ar fi soluționat acest capăt de cerere accesoriu, nefiind, așadar, îndeplinită cerința principală de admisibilitate prevăzută de art. 444 C. proc. civ. Recursul formulat de către A. este și vădit nefondat. Sub un prim aspect, dacă, prin absurd, s-ar reține că instanța de apel a omis să se pronunțe pe acest capăt de cerere privind cheltuielile de judecată, aceasta ar trebui să fie obligată să completeze dispozitivul hotărârii date în apel, în strictă concordanță cu solicitările apelantului. Or, apelantul, prin apărător, a solicitat, în apel, acordarea cheltuielilor pe cale separată (încheierea din 26.09.2018). Subsecvent, a solicitat, prin modalitatea cererii de completare a dispozitivului hotărârii din apel, să îi fie acordate, în apel, cheltuielile de judecată de la fond. Prin urmare, soluția legală de completare a dispozitivului hotărârii din apel apare ca fiind cea exprimată chiar de parte la soluționarea apelului, respectiv completarea dispozitivului cu mențiunea că se acordă cheltuielile de judecată pe cale separată. Nu se poate reține cealaltă poziție a apelantului (acordarea prin dispozitivul hotărârii din apel a cheltuielilor de la fond), deoarece așa ceva nu s-a solicitat în apel, iar satisfacerea de către instanță a acestei solicitări ar valora ca acordarea a ceva ce nu s-a cerut. Sub un al doilea aspect, este absurd să se acorde cheltuielile de judecată în mod complet, în condițiile în care cererea principală a fost admisă doar în parte. Prin urmare, dacă cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond ar fi admisă, atunci aceasta ar trebui să fie admisă proporțional cu cât a fost admis din cererea principală, respectiv 6%. Dar, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., chiar și această câtime ar putea să fie redusă. 5.2. Reclamantul A. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, depusă în termen legal, în principal, anularea recursului declarat de pârâtul B., deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecința menținerii hotărârii apelate, ca legală și temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentul recurs.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 19 februarie 2020, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtul B.; a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul B., invocată de reclamantul A., pentru considerentele expuse în acea încheiere. A admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1171A din 17 octombrie 2018 și a încheierii de ședință din 26 septembrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, și recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 465A din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 1 aprilie 2020, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.:

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând deciziile și încheierea recurate, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: 7.1. Asupra recursului declarat de pârâtul B.: Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., pentru atingerea adusă reputației, onoarei și demnității, precum și a dreptului la propria imagine a reclamantului, componente esențiale ale vieții private, susținând că, în cursul lunii aprilie 2017, pe blogul www.eftimie.net, au fost publicate de către pârât trei articole, având următoarele titluri: "Pot demonstra lejer că la C. sunt "acoperiți", în care se afirmă despre reclamant că "(…) omul serviciilor de la C. este acela care a venit cu ideea, probabil A., pe care pot să-l fac și fără bani să facă asta, poate fi influențat ușor la un șpriț, cine-l cunoaște, știe."; "S-a supărat A. că am făcut mișto de el că e acoperit" și "Mă p[ …] pe toată generația Pro și copiii lor". Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că, deși din conținutul articolelor publicate, rezultă fără dubiu că pârâtul a făcut afirmații cu privire la persoana reclamantului, cu considerații proprii asupra posibilelor angajamente ale reclamantului față de anumite instituții, ce nu se bucură de apreciere publică, și independent de faptul că susținerile pârâtului au sau nu o bază factuală, că se "bizuie" pe informații controlabile, ce pot confirma sau infirma, reclamantul nu a făcut dovada că fapta pârâtului a fost de natură a-i provoca un prejudiciu ce se impune a fi reparat. Spre diferență, instanța de apel a apreciat că drepturile reclamantului au fost încălcate prin cele trei articole publicate pe internet de către pârât, ce reprezintă fapte ilicite, fiind săvârșite cu rea-credință și cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, că ingerința în dreptul la libera exprimare a intimatului este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică și că faptele ilicite reținute sunt de natură să producă apelantului reclamant un prejudiciu, constând în atingerea adusă onoarei, demnității și reputației acestuia. Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul pârât, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…). Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică." Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". În analiza modului în care aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății, și prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanța de recurs va face următoarele considerații: Esențializând, Înalta Curte reține că instanțele anterioare au avut a stabili dacă fapta unei persoane, care deține un blog, de a publica o serie de articole despre un om de radio cu privire la apartenența acestuia la serviciile secrete, pentru care nu există o minimă bază factuală, precum și proferarea unor expresii de tipul: "prost", ușor de influențat la un spriț", "prezentat de marketing ca un mare că[…]at", "ratat, ineficient, nimic, cerșetor" reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine a reclamantului. Or, din perspectiva criticilor formulate de recurentul pârât privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum și a soluțiilor diferite adoptate în cauză, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanța de apel, consecutiv stabilirii existenței caracterului ilicit al faptelor săvârșite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului și că sunt îndeplinite aceste cerințe cumulative. În acest sens, tocmai pentru că suntem pe terenul dezbaterii morale, prejudiciul pe care îl suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, l-ar supune oprobiului, disprețului public, precum și limbajul ofensator, la limita trivialității, al afirmațiilor ce au format substanța articolelor publicate de pârât la adresa reclamantului, este unul inerent și el nu poate fi supus unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepția persoanelor din audiența postului de radio în care acesta își desfășoară activitatea, astfel cum a apreciat prima instanță; aceasta deoarece, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili. De aceea, în această materie, a răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel. În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate recurentului pârât și principiul reparării prejudiciului moral. Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, instanța de recurs va face următoarele considerații: Prioritar, se poate observa că recurentul pârât, după ce face o expunere a principiilor decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudențe de către instanța de apel, ci reia argumentația privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne. În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurentul pârât s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest punct, spre deosebire de recurentul pârât care consideră că nu este incident în cauză dreptul la viață privată al reclamantului, nefiind aplicabil art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul este un om de radio, deci o persoană publică, iar faptele s-au raportat la conduita sa în această calitate, instanța de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede. Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale - viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50). În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane. Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, enunțate și analizate de către instanța de apel, respectiv: - să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; - să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției; - să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauz