Decizia nr. 1291/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 144 a Curții de Apel Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea introdusă, la 06.12.2016, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.070 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1523/19.10.2017 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, dispunând obligarea acestuia la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel principal reclamantul, cât și apel incident intimata.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 144C din 1 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul principal al apelantului reclamant A.. A admis apelul incident formulat de apelanta B. și a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul obligării reclamantului la plata către pârâtă a 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 144 pronunțată de Curtea de Apel Constanta la data de 01.10.2018, cu trimiterea cauzei unei alte instanțe de același grad pentru rejudecarea apelului. Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat incidența cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., formulând, în esență, următoarele critici: - Hotărârea atacată este nelegală pentru incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, comițând un exces de putere, prin imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, prin încălcarea dreptului său la apărare și la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României. - Prin hotărârea atacată, instanța a interpretat greșit și a restrâns nelegal aplicarea art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în conformitate cu care considerentele și dispozitivul hotărârii ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra oricărei alte chestiuni au, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Consideră că hotărârea atacată este supusă cazului de casare prevederile de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 757/23.10.2014, pronunțate de Tribunalul Călărași în cauza nr. x/2013 și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995. În speță, considerentele deciziei nr. 757/23.10.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul civil nr. x/2013, în cuprinsul cărora se reține, pe de o parte, răspândirea de către B., printre persoanele aflate zilnic în cadrul instanței, la care reclamantul își desfășoară activitatea, a unor informații calomnioase la adresa acestuia, ceea ce i-a afectat onoarea, demnitatea și reputația familiei, iar, pe de altă parte că, declarația martorei C. este sinceră și confirmă existența prejudiciului moral, în sensul afectării onoarei, demnității și reputației familiei. Instanța de apel a încălcat această autoritate de lucru judecat de care se bucură considerentele deciziei nr. 757/23.10.2014 a Tribunalului Călărași, întrucât, în cauza de față, instanța trebuia să ia act că, prin aceasta hotărâre judecătorească, definitivă, s-a stabilit existența faptei ilicite, vinovăția și prejudiciului moral, în sensul afectării onoarei, demnității și reputației sale, impunându-se a fi stabilit doar cuantumul despăgubirilor cuvenite. - Nelegalitatea deciziei instanței de apel este atrasă de incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nesocotind dispozițiile art. 264 alin. (2), art. 269 și art. 270 C. proc. civ. privind aprecierea probei cu un înscris autentic și puterea ei doveditoare. Instanța de apel a încălcat dispozițiile sus menționate, reținând că declarația autentică dată de martora C., la termenul din 08.10.2014, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călărași, nu are valoarea unui act autentic, astfel încât nu poate dovedi fapta pârâtei B. de răspândire în mediul profesional a unor afirmații denigratoare în legătură cu persoana sa. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, dar și dreptul la respectul vieții private ocrotit de art. 8 din CEDO, întrucât martora C. a arătat că pârâta B. l-a acuzat calomnios de faptul că a folosit funcția de judecător pentru a influența instanțele de judecată, obținând soluții favorabile membrilor familiei sale, de faptul că ar fi incompetent profesional și de faptul că ar fi beneficiat nelegal de locuință, din bani publici sau că ar obține ilegal beneficii din exploatarea unei astfel de locuințe, pe care ar fi obținut-o ca judecător. - Invocând cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a înlăturat greșit prevederilor art. 8 din CEDO, astfel cum au fost dezvoltate pe cale jurisprudențială. Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că acuzațiile aduse reclamantului de pârâta B., în sesizările adresate Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu ar reprezenta judecăți de valoare, ci chestiuni de fapt, astfel că acesta nu ar fi fost defăimat. Recurentul a mai invocat ignorarea de către instanță a prevederilor art. 72, art. 75 șiart. 1357 C. civ., în contextul în care a reținut ca pârâta B. i-a adus acuzații calomnioase în exercitarea dreptului la petiționare, prevăzut de art. 51 din Constituția României, ignorând faptul că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale trebuie realizată cu bună credință și să nu aducă atingere onoarei și reputației unei persoane. Consideră, astfel, că aprecierea instanței de apel în sensul că pârâta B. ar fi făcut afirmațiile calomnioase la adresa sa, în exercitarea dreptului la petiționare, prevăzut de art. 51 din Constituția României, nu poate fi reținută, fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor legale și a unei greșite rețineri a faptelor în raport de exigențele textelor de lege amintite. Lipsa bunei credințe a pârâtei B. și faptul că aceasta nu s-a aflat în exercitarea unor drepturi constituționale rezultă din împrejurarea că, deși a primit din partea Înaltei și Curți de Casație și Justiție comunicarea nr. 20734 din 13.08.2013, în care i se făcea cunoscut faptul că, în urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că au fost respectate dispozițiile legale privind repartizarea aleatorie a cauzelor și că soluțiile date de Înalta Curte, în aceste cauze, nu au fost rezultatul vreunei intervenții, pârâta a continuat să profereze același calomnii la adresa sa, reclamându-l, din nou, la conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, răspunsul la petiție fiind în același sens, respectiv al respectării dispozițiilor legale. Lipsa bunei credințe a pârâtei B. și faptul că aceasta nu s-a aflat în exercitarea unor drepturi constituționale rezultă și din împrejurarea că aceasta nu s-a mulțumit să-l calomnieze doar în cuprinsul petițiilor scrise pe care le-a adresat conducerii Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci l-a calomniat și în public, în față a diverși avocați, personal auxiliar și chiar a jandarmilor de la instanțele la și-a desfășurat activitatea, edificatoare în acestsens fiind declarația autentica data de martora C., la 08.10.2014, în dosarul nr. x/2013, probă pe care instanța de apel a ignorat-o nelegal. Recurentul apreciază că, în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar atitudinea acesteia, astfel cum a fost descrisă prin motivele de recurs, conturează o faptă ilicită ce a condus la prejudicierea onoarei, demnității și reputației sale. Prejudiciul produs prin activitatea calomnioasă desfășurată de pârâtă și legătura de cauzalitate se prezumă, întrucât sunt aplicabile pe deplin dispozițiile art. 8 din CEDO, dovada faptei ilicite fiind suficientă. - S-a susținut incidența cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel cuprinde motivele motive străine de natura cauzei. Reținerea de către instanța de apel a faptului că pârâta B. era îndreptățită să îl acuze de o serie de fapte grave, necomise, pe motiv că se confrunta judiciar o persoană care avea calitate de judecător și că ar fi avut "posibilitatea apelării la comunitatea de grup profesional" reprezintă motive care sunt străine de natura pricinii. La fel este și afirmația instanței de apel care spune că, întrucât reclamantul se confrunta judiciar cu pârâta B., aceasta era o parte "puternic defavorizata și lipsita de egalitatea de șanse în fața instanțelor" în față cărora " echilibrul în valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei era rupt, chiar dacă acesta beneficia de consiliere din partea unui avocat". Or, în viziunea instanței de apel, valoarea sa profesională reprezintă o cauză de exonerare de răspundere pentru calomniile proferate și o cauză justificativă a campaniei calomnioasă desfășurata de pârâta B. împotriva reclamantului. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei unei alte instanțe, de același grad, pentru rejudecarea apelului.

Apărările formulate în cauză: Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea parțială a recursului cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) lit. 4 C. proc. civ., pentru lipsa motivării; respingerea cererii recurentului de trimitere a cauzei, în cazul casării hotărârii recurate, la o altă instanță de același grad în vederea rejudecării apelului; respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata B., a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 144C din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului în ședință publică, la 12 martie 2020, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că simpla susținere a recurentului, în sensul că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, comițând un exces de putere, prin imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, neînsoțită de dezvoltarea unor argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate care să fie susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. Or, pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate, care să justifice exercitarea, de către instanța de recurs, a controlului judiciar. Verificând decizia recurată, în raport de criticile care se înscriu în motivele de nelegalitate, Înalta Curte va constata că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele care succed: Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul susține că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 757/23.10.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr. x/2013, în cuprinsul cărora instanța a stabilit două aspecte, respectiv că răspândirea de către pârâta B., printre persoanele aflate zilnic în cadrul instanței, unde reclamantul își desfășoară activitatea, a unor informații calomnioase la adresa acestuia, i-a afectat onoarea, demnitatea și reputația, precum și faptul că declarația martorei C. este sinceră și confirmă existența prejudiciului moral, în sensul afectării onoarei, demnității și reputației familiei sale. A pretins că instanța de apel a ignorat puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești și că aspectele litigioase, astfel tranșate în litigiul anterior, trebuiau valorificate, în speța de față, din perspectiva îndeplinirii condițiilor care vizează existența faptei ilicite a pârâtei, vinovăția acesteia și prejudiciul moral încercat, respectiv lezarea onoarei, demnității și reputației sale, ca elemente ale răspunderii civile delictuale. Critica recurentului se referă la încălcarea de către instanța de apel a unor chestiuni tranșate definitiv într-un proces anterior și care are legătură cu soluționarea litigiului de față, deci nerespectarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Art. 430 C. proc. civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, problema punctată de recurent punând, însă, în discuție încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, chestiune ce se regăsește în art. 431 alin. (2). Aceste afirmații vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 7, încadrare dată de recurent. Încălcarea autorității de lucru judecat, reglementată în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se referă la funcția negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. (1) din același cod, potrivit căruia o acțiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecății, în condițiile identității de părți, obiect și cauză. În caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluția prevăzută de art. 497 C. proc. civ. este cea a casării, cu consecința finală a respingerii acțiunii, ca inadmisibilă. În ipoteza în care se invocă, ca în speța de față, nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranșarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, este de neconceput. Aceasta, întrucât, în cazul invocării aspectului pozitiv al lucrului judecat, se are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluția pe fond ce se va da în cel din urmă. Ca atare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema că, între cele două procese, există identitate de părți, obiect și cauză, astfel încât să devină operantă funcția negativă a lucrului judecat (bis de eadem re ne sit actio), cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces. Punându-se problema nerespectării funcției pozitive a lucrului judecat, reglementate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deci, a unor dispoziții de ordin procedural, motivul de casare incident este cel prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constă că alegațiile recurentului nu sunt întemeiate sub aspectul încălcării aspectului pozitiv al lucrului judecat, derivând din cele statuate prin decizia nr. 757/23.10.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr. x/2013, întrucât instanța de apel nu a negat, în niciun fel, considerentele deciziei sus menționate, însă a apreciat corect că acele aprecieri, la care face trimitere reclamantul, se încadrează în categoria celor calificate "cu valoare indiferentă", fără legătură directă cu dezlegarea cauzei cu care instanța a fost învestită și, care, nu au avut rol decizional în speță, astfel încât acestea nu pot intra în sfera puterii lucrului judecat. C. proc. civ. tranșează problema părții din hotărâre care dobândește autoritate de lucru judecat, art. 430 alin. (2) stabilind că "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Prin urmare, autoritatea de lucru judecat este atașată, astfel cum susține și recurentul, nu numai dispozitivului, ci și considerentelor hotărârii, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea și susținerea necesară chestiunii pe care o rezolvă. Față de prevederile legale sus menționate, este evident că se recunoaște, astfel cum s-a arătat și în doctrină, autoritate de lucru judecat considerentelor decisive (adică cele care fac corp comun cu hotărârea și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției, întrucât constituie explicația acesteia și participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului) și celor decizorii sau cu valoare decizională (prin care se rezolvă o chestiune litigioasă, respectiv conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății care a fost supus dezbaterii contradictorii a părților), nu însă și celor considerente indiferente sau supraabundente (care depășesc sfera dezbaterilor din proces și aduc hotărârii elemente care nu contribuie la rezolvarea chestiunii litigioase și nu influențează în niciun fel soluția adoptată). În legătură cu verificarea existenței faptei ilicite imputate pârâtei B., vizând răspândirea de către aceasta, cu bună știință, a unor calomnii la adresa reclamantului, la nivel profesional, conduită care i-ar fi afectat credibilitatea și reputația profesională, instanța de apel a analizat susținerea reclamantului potrivit căreia dovada acestei fapte ar rezulta din declarația martorei C., în privința căreia recurentul pretinde că a fost valorificată în cadrul considerentelor deciziei nr. 757/23.10.2014 a Tribunalului Călărași. Evocând referirea la conținutul acestei declarații din cuprinsul considerentelor deciziei nr. 757/2014 a Tribunalului Călărași, instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că argumentele instanței, din litigiul precedent, reflectă un raționament cu valoare decisivă, potrivit căruia martorul audiat nu a reușit (în respectivul dosar) să probeze pretențiile reclamantului și să dovedească, alături de petițiile depuse la dosar, teza relei-credințe a chematei în judecată, declarația martorei D. fiind, astfel, înlăturată din ansamblul probator, ca neutilă, sub aspectul tezei evocate de reclamant. Pe de altă parte, relativ la considerentele Tribunalului Călărași care includ aprecierea completului de judecată cu privire la credibilitatea declarației acestei martore, cât și opinia, exprimată însă sub semnul eventualității ("ar putea fi analizate"), referitoare la inițierea, prin această declarație, a unui alt demers judiciar, instanța de apel reține că acestea nu pot primi valoarea juridică a unor considerente decisive ori decizorii, de vreme ce argumentele respective nu susține soluția adoptată și nu dezleagă vreo chestiune litigioasă în cadrul acelui dosar. Dimpotrivă, aprecierile în privința declarației martorei E. nu au fost avute în vedere de instanță la soluționarea dosului nr. x/2013 și nu au fundamentat soluția pronunțată, fiind străine de pretențiile deduse judecății în acel cadru procesul. Prin urmare, întrucât aceste argumente nu au o legătură directă cu soluționarea cauzei și excedează raționamentului care a fundamentat soluția pronunțată (n.n. în sensul că proba administrată nu este utilă și concludentă în susținerea pretențiilor reclamantului), rezultă că aceste considerente nu pot fi atașate sferei puterii lucrului judecat, cum eronat susține recurentul. De altfel, în sprijinul acestei concluzii sunt și deciziile la care chiar recurentul face trimitere, respectiv decizia nr. 1011/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II a civilă și decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 în cuprinsul cărora s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Cuții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta". În consecință, pentru considerentele expuse, nu pot fi reținute cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Printr-o altă critică, susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a pretins că instanța de prim control judiciar a încălcat regulile de apreciere a probei cu un înscris autentic și putelea ei doveditoare, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 264 alin. (2), art. 269 și art. 270 C. proc. civ.. În esență, reclamantul a susținut că instanța de apel a reținut eronat că declarația martorei C., dată în fața instanței, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călărași, nu are valoarea unui act autentic. Contrar susținerilor recurentului, declarația de martor nu poate fi calificată drept "înscris autentic", chiar dacă audierea declarația martorei C. a fost administrată în cadrul unui dosar în care au figurat aceleași părți litigante ca cele din dosarul de față, întrucât depoziția de martor nu poate fi valorificată ca înscris de vreme ce se opune principiul nemijlocirii probelor, cum corect s-a reținut în cauză, principiu care permite ca instanța să ia cunoștință ex proprii sensibus de împrejurările cauzei. Or, în baza principiului liberei aprecieri a probelor, expresie a garanțiilor procesuale în această materie, judecătorul apreciază, liber, mijloacele de probă administrate în cauză, fără a exista o ordine de preferință relativ la forța probantă a acestora. Prin urmare, întrucât probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, judecătorul are prerogativa de a aprecia atât valoarea fiecărei probe administrate, cât și credibilitatea acestora, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de instanță, consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat. În acest sens, reținând aplicabilitatea art. 16 C. proc. civ., care prevede regula că probele se administrează nemijlocit de instanța care judecă procesul, precum și situațiile de excepție, prevăzute de art. 137 și art. 422 C. proc. civ., care permit utilizarea probelor administrate într-un alt proces, cum este cazul necompetenței instanței și a perimării cererii, instanța de apel a concluzionat corect în sensul că declarația de martor administrată într-un alt dosar nu se încadrează în situațiile derogatorii de la conținutul art. 16 și nu poate fi valorificată în sensul dorit de reclamant, care, de altfel, a avut posibilitatea să propună, în cadrul prezentului proces, audierea nemijlocită, de către instanță, a martorei C.. Calificarea declarației de martor ca având valoarea unui "înscris autentic" nu poate fi realizată nici prin trimiterea, realizată de recurent, la dispozițiile art. 269 C. proc. civ. care cuprinde norme generale pentru verificarea condițiilor înscrisului autentic (mijloc de probă) și pentru stabilirea domeniului autenticității, în a cărei sferă de cuprindere nu pot fi incluse declarațiile (conținutul sau veridicitatea acestora) pe care părțile le fac în fața agentului constatator. Susținerea recurentului potrivit căreia în dosarul nr. x/2013 instanța ar fi constatat personal faptul că martora ar fi depus mărturie și a semnat declarație (aspecte necontestate în cauză) este lipsită de relevanță probatorie în cauza de față, atât timp cât, în prezentul dosar, se opun garanțiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil, care prevăd obligativitatea administrării nemijlocite și în condiții de contradictorialitate a probelor de completul învestit cu soluționarea cauzei. Criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea prevederilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și a dispozițiilor de drept intern, înscrise în art. 72, art. 75 și art. 1357 C. civ. Recurentul a susținut că instanța de apel a reținut eronat faptul că acuzațiile care i-au fost aduse de pârâtă, în cuprinsul sesizărilor adresate Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar reprezenta judecăți de valoare, ci doar chestiuni de fapt, care nu au condus la defăimarea sa. S-a apreciat că argumentele instanței de apel nesocotesc jurisprudența Curții europene în materia art. 8 și 10 din Convenție, care impune în cazul atingerilor aduse onoarei, prin imputarea de acte sau fapte determinate, demonstrarea exactității acestora, printr-o bază factuală serioasă. S-a pretins că intimata nu s-a aflat în exercitarea unor drepturi constituționale, deoarece deși a primit răspunsuri clare din partea Înaltei Curți de Casașie și Justiție cu privire la aspectele semnalate, aceasta a continuat să îl calomnieze în mediul în care își desfășoară activitatea, ceea ce relevă lipsa bunei sale credințe. Susținerile recurentului, deși sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la casarea deciziei atacate. În contextul factual stabilit de instanțele fondului, instanța de recurs reține că instanțele anterioare au avut de determinat dacă, în circumstanțele concrete ale litigiului, fapta pârâtei exteriorizată în exercitarea dreptului de petiționare, constând în formularea unor sesizări succesive către conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe fondul unor procese patrimoniale, în cadrul cărora reclamantul - judecător - a avut o implicare directă, ca mandatar al mamei sale, în litigiile avute cu sora pârâtei, este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern iar, pe planul dispozițiilor convenționale, dacă această fapta, pretins săvârșită cu depășirea limitelor dreptului recunoscut de lege, ar putea avea valența unei ingerințe în dreptul la viață privată a reclamantului. Prin urmare, examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin faptele imputate, intimata s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului. În egală măsură trebuie avut în vedere contextul în care se manifestă dreptul de petiționare, aspect de o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea a acestui drept, căruia Curtea europeană îi acordă o atenție sporită, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 62). Prin urmare, caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește, așadar, în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante. Reținând aceste coordonate ale examinării, Înalta Curte subliniază faptul că, exercitarea abuzivă a unui drept, ca formă de încălcare a conceptului de bună-credință, reclamă existența unui drept subiectiv care, deși exercitat în limitele sale externe, depășește limitele interne, atât timp cât s-a produs o deturnare de la scopul pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut de lege. Acest lucru semnifică exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, ceea ce înseamnă că, în ambele situații, titularul dreptului subiectiv deturnează dreptul de la finalitatea sa economică și socială, adică de la limitele sale firești, denumite limite interne. Sub aspectul examinării îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 1357 C. civ., instanța de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanțele fondului că petițiile adresate de pârâta B., în cursul anului 2013, conducerii instanței supreme vizând nemulțumirea exprimată cu privire la modul de repartizare și soluțiile pronunțate în dosarele în care reclamantul a avut calitatea de mandatar al mamei sale, precum și formularea unei cereri de strămutare fundamentată pe argumentul că reclamantul s-ar folosi de funcția de judecător pentru a influența imparțialitatea instanțelor de judecată, nu are potențialul intrinsec și efectul concret de a leza imaginea și demnitatea reclamantului. Susținerile pârâtei-intimate inserate în cuprinsul memoriilor adresate conducerii instanței supreme nu au fost realizate în scopul vădit al discreditării recurentului și a afectării imaginii sale publice și nu sunt în măsură să afecteze onoarea, demnitatea sau reputația reclamantului, întrucât acțiunea intimatei se înscrie, și în opinia instanței de recurs, în exercițiul firesc, într-o societate democratică, al drepturilor pe care persoanele le au și le pot exercita, într-un cadru instituționalizat, atunci când își exprimă nemulțumirea cu privire la derularea procedurilor judiciare și semnalează eventuale derapaje în derularea unor diferende în justiție. Nici în privința afirmației intimatei din cuprinsul cererii de strămutare, potrivit căreia recurentul s-ar fi folosit de funcția de judecător pentru a obține soluții favorabile, nu se poate aprecia că a fost realizată în scopul vădit de discreditare a recurentului, ci ca o formă de exteriorizare a unei percepții individuale în legătură "inegalitatea de șanse" din procesul derulat cu mama recurentului, argumentul fiind evocat în scopul dovedirii temeiniciei susținerii cererii de strămutare și a lipsei de imparțialitate a instanței de la care se solicitase strămutarea. Dat fiind contextul factual care ar fi generat, în viziunea reclamantului, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, nu se poate reține că demersurile intimatei au fost promovate cu intenția de a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale recurentului, întrucât susținerile intimatei nu sunt decât rodul unei opinii individuale cu privire la modalitatea în care s-au derulat procedurile judiciare, dublată fiind de o puternică latură subiectivă derivată din calitatea reclamantului de judecător și de impicarea directă a acestuia în calitate de mandatar, al părții litigante adverse, în procesul de partaj. Or, tocmai în circumstanțele în care a fost exercitat dreptul de petiționare, instanța de apel a reținut că, pe fondul percepției intimatei cu privire la existența dezechilibrului în valorificarea drepturilor procesuale, care transcede relațiilor interpersonale, magistratul care participă în litigii ale membrilor familiei familiei trebuie să-ți asume percepția creată, atât a celei individuale, aparținând celui împotriva căruia se exercită acțiunile sale, cât și a percepției publice, a celor care iau act de implicarea acestuia în procedurile judiciare. Prin urmare, plecând de la premisa că exercitarea unui drept - în speță, dreptul la petiționare - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică și scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege, Înalta Curte apreciază că, în acord cu instanțele anterioare, nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în sarcina intimatei. Semnalarea unor aspecte legate de derularea procedurilor judiciare și solicitarea de a se verifica modalitatea de exercitare a mandatului dat reclamantului, cu privire la o situație de fapt concretă, în absența imputării unor fapte ce ar putea constitui verdicte de vinovăție și a relei-credințe, nu reprezintă o chestiune ilicită și nu este de natură a fi încadrată în definiția faptei ilicite, de vreme ce nu aduce nicio atingere normelor dreptului obiectiv, cum, în mod nefondat, pretinde recurentul. Demersul civic inițiat de intimată nu poate primi o altă conotație, respectiv una ilicită, deoarece ar însemna ca dreptul la petiționare, prevăzut de Constituție, cu rol de îmbunătățire a relației dintre autoritatea publică și cetățean, exercitat într-un sistem de drept transparent, s-ar transforma într-unul de sancționare a cetățeanului care este nemulțumit și semnalează eventuale derapaje în organizarea și funcționarea unei instituții publice. Recurentul a mai pretins aplicare greșită a legii în raport de jurisprudența Curții europene a drepturilor omului care a statuat, în cauza Petrenco c. Moldovei, relativ la aplicabilitea art. 8 din Convenția europeană, în sensul că reputația unei persoane fizice face parte din dreptul la respectul vieții private, iar prejudiciul și legătura de cauzalitate se prezumă, dovada faptei ilicite fiind suficientă. Contrar susținerilor formulate, trimiterea recurentului la jurisprudenței Curții europene (cauza Petrenco c. Moldovei) nu poate fi reținută, întrucât cauzele reclamă, în esență, situații juridice în care se ridică aceeași problemă de drept și similitudinea faptică, ipoteză care nu se identifică în cauză. Distinct contextului situațional din prezenta cauză, reperele rezultate din speța menționată vizează, astfel cum semnalează și instanța de apel, diferența ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, îngrădirile care le poate suferi dreptul la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea demnității, inclusiv prin utilizarea în presă a unui limbaj inadecvat, verificarea informațiilor și buna credință în demersul jurnalistic, împrejurări în raport cu care Curtea europeană a constatat violarea art. 8 pentru ingerința în viața privată și de familie, materializată, în publicarea declarațiilor defăimătoare în mass media și neasigurarea protecției reputației. Or, în prezenta cauză, într-o primă aserțiune, instanța de apel statuează corect că susținerile intimatei din cuprinsul petițiilor adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot fi privite ca având aceeași valoare cu cea a relatărilor în mass-media și nu au vizat defăimarea directă a reclamantului, ci au urmărit doar obținerea susținerii autorității statului pentru restabilirea echilibrului procesual. De asemenea, notează instanța de apel faptul că toate referirile la persoana reclamantului au constituit punctul de plecare al criticilor aduse unei conduite apreciate de intimată ca fiind neconforme statutului de judecător și modul în care au fost desfășurate procedurile în propriul proces, astfel încât concluzia desprinsă de instanța de apel se vădește a fi corectă în sensul că aspectul implicării magistratului este o situație de fapt și nu o judecată de valoare, desprinsă de contextul faptic al derulării proceselor respective. Relativ la a doua componentă a faptei imputate, respectiv exercitarea abuzivă de către intimata-pârâtă a libertății de exprimare, în sensul calomierii reclamantului în fața unor diverși avocați, personal auxiliar și jandarmi de la instanțele la care acesta și-a desfășurat activitatea, în cuprinsul memoriului de recurs s-a pretins că edificatoare, în dovedirea acestei fapte, este declarația dată de martora C., la 08.10.2014, în dosarul nr. x/2013, probă care, însă, a fost ignorată de instanța de apel. În legătură cu această faptă, care conturează conduita pretins culpabilă a intimatei, instanța de apel a reținut că dovada acestei fapte nu a fost realizată, iar unica dovadă evocată în acest sens, constând în declarația martorei C., dată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călărași, a fost înlăturată din materialul probator, potrivit argumentelor expuse în considerentele deciziei recurate. Or, în acest context, aspectele susținute de recurent relativ la reevaluarea unei probe, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, constând în difuzarea, în mediul profesional, a unor afirmații denigratoare, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor și are drept finalitate reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, așadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara contolului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ. Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, analiza celorlalte susțineri ale recurentului care vizează prejudiciul și legătura de cauzalitate devine superfluă în cauză. Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Printr-un ultim motiv de recurs, recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei. Apreciază că susținerile instanței de apel potrivit cărora pârâta B. ar fi fost îndreptățită să îl acuze de o serie de fapte grave, pe motiv că se conftunta judiciar cu o persoană care are calitatea de judecător și, că, reclamantul ar fi avut posibilitatea apelării la comunitatea de grup profesional, constituie motive străine de natura pricinii, ceea ce atrage incidența cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Tot sub incidența acestui caz de casare, recurentul situează și argumentele instanței de apel potrivit cărora pârâta era o parte "puternic defavorizată și lipsită de șanse în fața instanțelor judecătorești, în fața cărora echilibrul în valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei era rupt, chiar dacă aceasta beneficia de consiliere din partea unui avocat". Înalta Curte constată că recurentul, prevalându-se de cazul de casare evocat, redă în mod trunchiat considerentele deciziei recurate, omițând faptul că, argumentele evocate fac parte din raționamentul logico-juridic relativ la condiția care viza fapta ilicită. Astfel, fiind chemată să verifice echilibrul între cele două drepturi concurente ale părților implicate și identificând premisa care a justificat atitudinea subiectivă a intimatei în formularea succesivă a petițiilor și a cererii de strămutare, instanța de apel a reținut, argumentat, că acțiunile pârâtei nu se plasează în afara limitelor de protecție ale dreptului de petiționare, acestea fiind reprezentate de circumstanțele factuale concrete în care au fost săvârșite faptele imputate și de finalitatea urmărită prin valorificarea dreptului constituțional. Or, determinând aceste coordonate ale examinării, instanța de apel a arătat maniera în care, în plan subiectiv, s-a reflectat în conștiința pârâtei confruntarea unei persoane cu un adversar în justiție, susținut în toate demersurile de un judecător, context în raport cu care a concluzionat că petitiile formulate vizează date și fapte punctuale care privesc propria percepție a intimatei ce exprimă dezavantajul, în plan procesual, al părții din procesul care se confrunta cu mama reclamantului și, care, nu poate fi separat de istoricul litigios existent între părți spre a fi transpus în cel al scopului șicanator și denigrator. De asemenea, trebuie observat că instanța de apel, în cadrul verificării aspectelor de fapt ale litigiului, nu a reținut incidența vreunei cauze care să înlăture răspunderea civilă a pârâtei, așa cum nefondat susține recurentul, ci s-a raportat la contextul situațional al faptelor imputate acesteia, analiza astfel realizată urmărind a determina, în concret, dacă conduita clamată se plasează în afara limitelor acceptate ale dreptului de petiționare și dacă are valența unei ingerințe în dreptul la apărarea reputației, analiză în raport cu care susținerile recurentului referitoare la traseul său profesional apar a fi lipsite de relevanță juridică. Prin urmare, se poate constata că aspectele indicate de recurent, ca fiind motive străine de natura cauzei, se circumscriu unor elemente care reflectă raționamentul instanței de apel expus în referire la contextul săvârșirii faptelor ilicite reclamate în sarcina pârâtei, precum și a apărărilor formulate în cauză, în paradigma acțiunii de drept comun pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației unei persoane și a aplicării dispozițiilor convenționale, astfel încât, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 144 C din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,