ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 80/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 8 aprilie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciu adus onoarei, reputației, prestanței și demnității reclamantului prin fapta ilicită săvârșită de pârât, constând în exprimarea părerii despre reclamant în mod public și repetat, în direct, pe posturi de televiziune, utilizând expresii jignitoare și calomnioase.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin Sentința civilă nr. 1539 din 19 decembrie 2016, Tribunalul București, secția V-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 3.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 271 A din 19 martie 2018, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât B. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, a admis apelul formulat de apelantul reclamant A., a schimbat în parte sentința apelată, stabilind cuantumul despăgubirilor la suma de 30.000 euro. Prin aceeași decizie, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat apelantul pârât să plătească apelantului reclamant suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. Prin cererea de recurs, recurentul a susținut că hotărârea este nelegală, deoarece nu este îndeplinită una dintre condițiile pentru antrenarea răspunderii delictuale, în ceea ce privește consecințele faptei pretins păgubitoare, care i-ar fi adus reclamantului chiar daune materiale. Instanța de apel a reținut că reclamantul a suferit daune majore și viața i-a fost afectată grav și serios datorită "ușurinței în exprimarea jignitoare a pârâtului" (pagina 15 alin. (8) din decizia atacată), iar aceste afirmații au condus chiar la pagube materiale pentru reclamant. Recurentul arată că, fără a mai fi necesară o analiză a celorlalte condiții ale răspunderii delictuale, este evident că nu poate fi reținut raportul de cauzalitate între fapta, constând în afirmații jignitoare, și prejudiciile materiale și morale suferite de reclamant ca urmare a faptelor unor terțe persoane, pentru care pârâtul nu este ținut să răspundă. Instanța de apel a avut în vedere declarația martorei audiate în apel, care a declarat că au existat alte persoane care au vandalizat autoturismul reclamantului, alte persoane care i-au adus jigniri și ofense pe strada și pe rețelele de socializare. Pentru faptele acestor persoane, pârâtul nu poate fi chemat să răspundă, chiar dacă am admite că este un formator de opinie, deoarece niciodată afirmațiile sale nu au instigat la ură sau violență, nici față de pârât și nici față de alte persoane. Mai mult decât atât, chiar din înscrisurile depuse de reclamant la dosar reiese ca acesta a devenit ținta unor atacuri mediatice și on-line pe fondul implicării acestuia în dosarul privind Marca x, fiind foarte probabil ca, având în vedere acțiunile judiciare ale reclamantului îndreptate împotriva unui club de fotbal popular și iubit de o țară întreagă, să fi existat asemenea replici atitudini, comportamente, ale unor persoane, pentru care pârâtul nu răspunde. Curtea de apel a motivat decizia recurată, sub aspectul cuantificării daunelor, din perspectiva atitudinii și declarațiilor pârâtului, care ar fi determinat terțe persoane la săvârșirea unor fapte/declarații în urma cărora reclamantul a avut de suferit, însă, trebuie avute în vedere doar cele ce fac obiectul acțiunii, nu și altele pe care reclamantul cu rea-credința le-a menționat, ele nefăcând obiectul cauzei. Injuriile, amenințările, atacurile altor persoane nu au legătură directă cu afirmațiile în privința cărora instanța a fost învestită a se pronunța, ci cu un litigiu civil privind marca x. Nu există nicio probă în dovedirea vreunei legături de cauzalitate între prejudiciul invocat de către reclamant și afirmațiile pârâtului. În ceea ce privește condiția referitoare la caracterul ilicit al faptei imputate prin acțiune, recurentul pârât invocă dreptul la liberă exprimare, arătând că este important contextul în care acest drept se manifestă. În acest sens se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a stabilit că, are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, contextul în care dreptul la liberă exprimare se exercită, acordându-se o atenție sporită acestui aspect și subliniindu-se necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește, așadar, în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante. În acest sens, arată că ceea ce l-a adus pe reclamant în această situație este orgoliul și propria conduită, deoarece a ales să ducă această luptă în fața presei și a făcut tot ce a putut pentru a-l provoca pe pârât. Recurentul pârât invocă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile aduse onoarei și demnității (Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă); susține că, în realitate, așa cum reiese din afirmațiile făcute în scris de reclamant, acesta nu dorește ca opinia publică să își schimbe părerea despre el, ci ca pârâtul să fie pedepsit, urmărind obținerea unor despăgubiri necuvenite, care în practica judiciară și în practica CEDO nu se acordă nici în cazul unor rețineri/arestări abuzive.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 august 2018 și repartizat completului de filtru CF x. Prin Rezoluția din 30 august 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimat, care a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepția netimbrării recursului pe motiv că recurentul nu a atașat cererii de recurs dovada taxei judiciare de timbru; excepția lipsei dovezii calității de reprezentant justificată de lipsa împuternicirii avocațiale și de incidența prevederilor art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și art. 87 alin. (2) C. proc. civ.. excepția nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut că recurentul a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, că recursul a fost promovat în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., că a fost făcută dovada calității de reprezentant a apărătorului recurentului și că recursul este admisibil în principiu, în raport de criteriul valorii obiectului litigiului. Prin Încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 271 A din 19 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și s-a stabilit termen de judecată a recursului la 16 ianuarie 2020, cu citarea părților. În considerentele acestei încheieri, Înalta Curte a reținut că excepțiile invocate prin întâmpinare sunt nefondate, deoarece recurentul a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, precum și dovada calității de reprezentant, iar criticile expuse în cererea de recurs se pot subsuma în parte dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerentele: Reclamantul a învestit instanța de judecată cu acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus imaginii publice, demnității și onoarei reclamantului prin afirmațiile și expresiile jignitoare și calomnioase făcute de pârât, în mod repetat, la posturile de televiziune. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., care consacră regula de principiu potrivit căreia fiecare om răspunde direct și nemijlocit pentru faptele sale ilicite. Prima instanță, analizând susținerile părților și probele administrate, a reținut ca fiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale în raport cu faptele imputate, constând în afirmații și comentarii, așa cum ele au fost prezentate în acțiune, necontestate de pârât, nici în cuprinsul întâmpinării și nici în modalitatea în care a fost concepută apărarea, singurele aspecte în dispută rămânând cele legate de interpretarea caracterului lor licit ori ilicit, prin raportare la limitele libertății de exprimare. Examinând apărarea pârâtului, bazată pe dreptul său la liberă exprimare, prima instanță a reținut că afirmațiile și comentariile pârâtului nu reprezintă imputații factuale, ci sunt simple judecăți de valoare, exprimate de către pârât într-un context mediatic preexistent, iar o parte dintre acestea nu pot fi apreciate ca referindu-se direct la persoana și activitatea reclamantului. Cu toate acestea, tribunalul a constatat, din simpla lor lecturare, că o parte a comentariilor și afirmațiilor, ce-l vizează direct pe reclamant, sunt, în mod evident jignitoare, defăimătoare, ele depășind limitele unei critici acide, precum și doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care, îndeobște, o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranță, din perspectiva poziției sale publice și a legitimității sale de a o ocupa. Instanța a avut în vedere faptul că reclamantul a recurs la elemente de limbaj nu doar inadecvate, ci și de natură a jigni, a leza acea componentă psihologică, interioară, a demnității constând în stima de sine; tocmai de aceea rezultatul vătămător (prejudiciul) nu trebuie căutat (numai) în planul exterior individului, adică, în concret, în reacțiile publicului, în scăderea încrederii, a respectului ori a popularității reclamantului, vătămarea fiind preponderent internă, subiectivă și instantanee, fără a fi condiționată de producerea unei schimbări negative în percepția semenilor. În ceea ce privește împrejurarea că pe rețelele de socializare s-a declanșat o "avalanșă" de invective la adresa reclamantului, din partea utilizatorilor acestora, prima instanță a reținut că pentru acestea nu ar putea fi făcut răspunzător pârâtul, lipsind o legătură evidentă de cauzalitate între faptele altor persoane și prejudiciul reclamat prin fapta pârâtului însuși. În ceea ce privește invocarea unei stări de provocare, instanța a reținut că aceasta nu reprezintă un element exonerator de răspundere civilă delictuală, față de rigoarea normei cuprinse în art. 1357 alin. (2) C. civ., ce instituie răspunderea pentru cea mai ușoară culpă, ci ea constituie, după împrejurări, numai un element de diminuare a răspunderii, asimilat cazului prevăzut de art. 1371 alin. (1) C. civ. De asemenea, nici protecția oferită de dispozițiile art. 1353 C. civ. (referitor la exercițiul propriilor drepturi) nu poate fi invocată de pârât ca și element exonerator de răspundere, căci același text de lege instituie răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-un exercițiu abuziv al dreptului, așa cum poate fi apreciat exercițiul dreptului pârâtului. Cuantificând prejudiciul, instanța a acordat suma de 3.000 euro, reținând că are în vedere aspectele particulare ale speței, probate de reclamant, ținând de buna sa reputație, precum și celelalte elemente expuse anterior, în contextul în care nu toate faptele în legătură cu care s-a formulat acțiunea au fost comise cu vinovăția cerută de lege, precum și împrejurarea că reparația vizează efectul compensatoriu al suferințelor pricinuite prin lezarea componentelor demnității, iar prin acordarea de despăgubiri morale se încearcă o reparație justă și echilibrată a prejudiciului adus, de așa manieră încât să se obțină realizarea unei reparații echitabile și fără ca prin aceasta să se realizeze îmbogățirea fără just temei a reclamantului. Curtea de apel, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de ambele părți, a majorat cuantumul daunelor morale, reținând, pe baza declarației martorei audiate în apel, că "ușurința în exprimarea jignitoare a apelantului - pârât, conștient de faptul că este formator de opinie pentru anumiți membri ai societății, a condus chiar la pagube materiale (distrugerea unor bunuri ale martorei - concubina reclamantului), dincolo de starea de temere care l-a determinat pe apelantul - reclamant și concubina sa să fie rezervați, prudenți, în ceea ce privește aparițiile lor în public (închiderea contului facebook, deplasarea cu un alt autoturism, separarea celor doi pentru a evita eventuale admonestări stradale, autoizolare)". Curtea a reținut în mod expres că "aceste aspecte au condus instanța de apel la reformarea soluției doar din perspectiva propriei aprecieri asupra cuantumului despăgubirilor morale ce vor fi acordate reclamantului". Înalta Curte constată că, în timp ce prima instanță a reținut inexistența unei legături evidente de cauzalitate între faptele altor persoane și prejudiciul reclamat, instanța de apel, dimpotrivă, a majorat cuantumul daunelor morale, reținând existența unui prejudiciu constând în pagube materiale (distrugerea unor bunuri ale martorei - concubina reclamantului) și starea de temere cauzată reclamantului și martorei ca urmare a acțiunii unor terțe persoane, prejudiciu pe care l-a imputat pârâtului, fără a examina dacă între afirmațiile acestuia și prejudiciul astfel stabilit există vreo legătură de cauzalitate. Din analiza dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 - 1371 C. civ. rezultă că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie presupune existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Existența acestor condiții trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptățit să obțină repararea prejudiciului. Raportul de cauzalitate este o condiție materială, obiectivă, a răspunderii civile, care nu se confundă cu vinovăția. Fără raport de cauzalitate, nu există răspundere civilă reparatorie. În același timp, raportul de cauzalitate constituie și un criteriu în funcție de care se stabilește întinderea obligației de reparare a prejudiciului. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru și în limitele prejudiciului care este, neîndoielnic, consecința faptei ilicite. În speță, instanța de apel nu a analizat acest element al răspunderii civile delictuale, reținând că pârâtul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de terțe persoane, fără o analiză proprie a cauzalității directe între faptele imputate pârâtului și prejudiciul invocat de reclamant, în contextul în care prima instanță înlăturase această pretenție a reclamantului, tocmai pentru lipsa unei legături evidente de cauzalitate. Schimbând sentința tribunalului și majorând în mod consistent cuantumul despăgubirii, exclusiv ca efect al reținerii, în plus față de prima instanță, a existenței unor pagube materiale și a stării de temere, provocate reclamantului și martorei de persoane neidentificate, curtea de apel ar fi trebuit să expună raționamentul care a condus la stabilirea unei legături de cauzalitate între faptele imputate pârâtului prin cererea de chemare în judecată și acest prejudiciu, având în vedere, totodată, și care sunt limitele judecății, sub aspectul obiectului, cauzei și părților, fixate prin cererea de chemare în judecată. În acest context, este întemeiată critica formulată în recurs de către recurentul pârât, privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, critică care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Critica referitoare la inexistența raportului de cauzalitate, ca element obligatoriu al răspunderii civile delictuale, nu constituie o problemă de netemeinicie a deciziei recurate, care să nu poată fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa cum s-a susținut prin întâmpinare, ci reprezintă a problemă de nelegalitate, deoarece pune în discuție modul de aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia răspunderii delictuale. Pentru acest motiv, Înalta Curte a considerat că nu este întemeiată excepția nulității recursului, invocată de intimatul reclamant prin întâmpinare, ceea ce a determinat, alături de constatarea îndeplinirii și a celorlalte condiții prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului, prin încheierea din 7 noiembrie 2019. În raport cu aceste considerente, constatând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1357 și art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., stabilind în sarcina pârâtului răspunderea pentru un prejudiciu cu privire la care nu a examinat existența raportului de cauzalitate între faptele imputate prin cererea de chemare în judecată și prejudiciul pretins de reclamant, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Celelalte aspecte invocate de recurentul pârât, referitoare la existența unei provocări și la criteriile de cuantificare a prejudiciului în raport cu practica instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu pot fi examinate de instanța de recurs, deoarece presupun aprecieri de fapt, incompatibile cu structura recursului. Pe de altă parte, cuantificarea prejudiciului este subsecventă examinării de către instanța de apel a raportului de cauzalitate între faptele pârâtului, invocate prin cererea de chemare în judecată și prejudiciul material și moral rezultat din acțiunile unor terți, reținut prin decizia recurată, astfel încât, aspectele invocate de pârât vor fi avute în vedere de instanța de apel, ca apărări, în rejudecare.