ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1130/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursurilor principal și incident de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – secția a II-a civilă, la data de 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. București, solicitând instanței, în temeiul art. 1349 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 325.500 RON, sau echivalentul în RON, la data plății, a 70.000 Euro, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Arad, str. x, jud. Arad; cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.A. București a invocat următoarele excepții: excepția netimbrării, excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acțiune prezentată în ședința din data de 20.10.2018, reclamanta A. a invederat că solicită obligarea pârâtei și la plata sumei de 90.000 RON sau echivalentul în RON la data plății a 20.000 euro, reprezentând daune morale în temeiul art. 1349 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la precizarea de acțiune, pârâta B. S.A. București a reiterat excepțiile invocate și apărările de fond din întâmpinare.

În ședințele din data de 13.11.2018; din data de 12.02.2019 și din data de 5.03.2019 s-au respins excepțiile, ca fiind neîntemeiate.

În ședința publică din data de 3 decembrie 2019, s-a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, formulată de numitul C., prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 96.000 euro sau echivalentul în RON la data plății a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale în temeiul art. 1349 alin. (1) C. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin note de ședință, pârâta B. S.A. București a solicitat, în principal, anularea cererii de intervenție față de prevederile art. 62 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 194 lit. a) și d) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea cererii ca inadmisibilă întrucât dreptul pretins de intervenient este distinct de cel dedus judecății prin cererea principală și între cele două nu există o strânsă legătură aptă să justifice judecarea lor împreună.

Prin note de ședință, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 408.000 RON sau echivalentul la data plății a 85.000 euro, care se compune din 312.000 RON sau echivalentul în RON la data plății a 65.000 euro valoarea apartamentului și 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plății a 20.000 euro daune morale.

Prin note de ședință, intervenientul C. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plății a 20.000 euro.

Prin note scrise, pârâta B. S.A. București a invocat excepția netimbrării cererii de intervenție în interes propriu, excepție care a fost respinsă în ședința din data de 03.03.2020.

În ședința din data de 23.06.2020, s-a admis în principiu cererea de intervenție.

Prin sentința civilă nr. 757, pronunțată la data de 10 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. București, pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 312.000 RON sau echivalentul în RON la data plății, a 65.000 euro valoarea apartamentului și a sumei de 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plății a 20.000 euro, reprezentând daune morale, și a respins în fond cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C., pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plății, a 20.000 euro, reprezentând daune morale; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel, reclamanta A. și intervenientul C. și pârâta B. S.A.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 238/A din 29 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins excepția nulității apelului formulat de către apelanții A. și C., invocată de către intimata B. S.A. prin întâmpinare; a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. și apelantul-intervenient principal C. împotriva sentinței civile nr. 757 din 10.11.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Arad, precum și apelul formulat de către apelanta- pârâtă B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 757 din 10.11.2020 și a încheierilor din 13.11.2018, 05.03.2019, 03.03.2020, respectiv 23.06.2020, pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Arad; a fost respinsă cererea apelantei B. S.A. de obligare a intimaților A. și C. la plata cheltuielilor de judecată.

II. Căile de atac exercitate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal, în termen, reclamanta A. și intervenientul C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a sentinței tribunalului și, în rejudecare, admiterea acțiunii și obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 85.000 Euro, echivalent în RON, către recurenta-reclamantă, și 20.000 Euro, echivalent în RON, către recurentul-intervenient, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ.., cu cheltuieli de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.., iar pârâta B. S.A. (fostă, B.) București, recurs incident.

În recursul principal, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă și recurentul-intervenient au relevat, pe scurt, situația în fapt a cauzei și au criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că textele de lege aplicate greșit de prima instanță sunt art. 1350 alin. (3) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1373 alin. (1) C. civ. și art. 135 C. pen., în dezvoltarea motivelor de recurs, invocând, în esență, următoarele:

Prima instanță a respins acțiunea cu o motivare nelegală, preluată și doar dezvoltată de către instanța de apel. Potrivit celor două instanțe, temeiul de drept al acțiunii nu este corect, deoarece banca nu putea falsifica înscrisul, iar temeiul corect ar fi fost răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Aceasta reținere a instanței este nelegală și denotă o greșită aplicare a art. 1373 alin. (1) C. civ., text legal care prevede că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului poate fi angajată doar atunci când fapta săvârșită are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în condițiile în care în dosarul penal nu a fost identificată persoana care a săvârșit falsul, nu se poate stabili nici dacă aceasta a acționat în îndeplinirea funcțiilor care i-au fost încredințate.

Prin urmare, consideră că textul legal nu are nicio aplicabilitate în cauză, iar identificarea persoanei vinovate era atributul exclusiv al băncii, care nu a manifestat niciun interes în acest scop pe parcursul derulării cercetărilor penale, timp de mai bine de 3 ani. Singura lor preocupare și apărare a constat în efectuarea unei expertize criminalistice care să dovedească împrejurarea că falsul nu a fost comis, iar semnătura îi aparține intervenientului C.. Or, expertiza criminalistică a relevat tocmai contrariul, ceea ce a determinat anularea ordinului de plată de către judecătorul de cameră preliminară.

Deci, nefiind identificat prepusul cu atribuția de serviciu încălcată, art. 1373 alin. (1) C. civ. nu putea fi invocat ca temei al acțiunii.

Recurenții au susținut că art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, a fost înlăturat de instanță cu motivarea că banca, entitate juridică, nu putea falsifica înscrisul și, după cum au învederat în motivarea acțiunii și a apelului, chiar dacă banca nu a falsificat înscrisul, ca entitate juridică, evident, este răspunzătoare față de intervenient, în calitate de client, de securitatea sumelor de bani depuse în cont.

Au mai arătat, totodată, că chiar dacă față de recurentul- intervenient ar fi aplicabilă, potrivit motivării instanței, răspunderea civilă delictuală decurgând din contractul de depozit, față de recurenta- reclamantă nu poate fi operantă această răspundere, din simplul motiv că nu s-a încheiat un astfel de contract.

De altfel, nici între bancă și reclamantă nu s-a încheiat un astfel de contract de depozit, fiind posibil să se fi încheiat un contract de cont curent atunci când s-a deschis contul în care urmau să fie achitate ratele aferente contratului de împrumut, dar acest contract nu i-a fost vreodată înmânat pentru a-i cunoaște clauzele.

Chiar dacă li s-ar fi predat contractul respectiv, recurenta-reclamantă și recurentul-intervenient apreciază că falsificarea unui ordin de plată reprezintă o faptă delictuală care depășește sfera răspunderii contractuale. Nu are nicio legătură cu executarea clauzelor contractuale, ci este o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, sancționată chiar de legea penală, astfel încât, chiar în temeiul art. 1350 alin. (3) C. civ. se poate aprecia că legea prevede antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, orice faptă penală antrenează, sub aspectul laturii civile a cauzei, răspunderea civilă delictuală a autorului, iar potrivit art. 135 C. pen. persoana juridică răspunde penal pentru infracțiunile comise în realizarea obiectului de activitate.

În finalul cererii de recurs, recurenții au arătat că sub aspect probatoriu, chiar dacă cele două instanțe nu au analizat ansamblul probelor, prejudiciile sunt dovedite, atât cel material, cât și cele moral, atât ca și existență, cât și ca și cuantum, cel material, prin expertiza în construcții, iar cele morale prin depoziții de martori.

Recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă, B.) București a arătat că a declarat recurs incident împotriva deciziei atacate cu referire la dezlegarea dată apelului său și solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă a relevat, foarte pe larg, situația în fapt a cauzei și în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, întemeiate în drept pe prevederile pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susținut, în esență, următoarele:

Prin decizia atacată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Contrar opiniei instanței de apel, recurenta-pârâtă susține că termenul stabilit de art. 65 alin. (3) C. proc. civ. pentru depunerea întâmpinării vizează, pe de o parte, o obligație în sarcina pârâtului, iar pe de altă parte, garantarea exercitării dreptului la apărare, recunoscut în favoarea pârâtului.

Recurenta-pârâtă apreciază, astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 65 alin. (3) C. proc. civ.., nerespectarea acestora fiind sancționată cu nulitatea relativă, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.., vătămarea care i-a fost produsă constând în aceea că a fost privată de dreptul la un proces echitabil, prin încălcarea dreptului la apărare.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că termenul de prescripție este cel prevăzut la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că prescripția a început să curgă la data de 28.07.2006, dată la care Ordinul de plată x/28.07.2006 a fost falsificat.

Oricum, indiferent de temeiul de drept material aplicabil, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sau art. 2528 C. civ., termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, chiar de la momentul retragerii sumei de bani din cont – 28.07.2006, păgubiții aveau cunoștință de aceleași elemente de fapt de care dispun și în prezent și le invocă în atragerea răspunderii recurentei-pârâte, în sensul că Banca ar fi răspunzătoare pentru banii intimatului recurent- intervenient ce au fost retrași în baza unui ordin de plată falsificat.

Chiar și dacă s-ar trece peste aceste apărări, recurenta-pârâtă solicită a se observa că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă, din moment ce a fost realizată executarea silită în dosarul de executare nr. 97/SPB/2011, executare care s-a realizat prin actul de adjudecare din 24.09.2013 și, astfel, cel mai apropiat moment al producerii prejudiciului invocat este 24.09.2013, însă acțiunea în pretenții a fost promovată abia la 24.07.2018, iar cererea modificatoare la data de 02.10.2018, ulterior și cererea de intervenție, așadar, după ce au trecut mai mult de 5 ani de la adjudecarea imobilului, situație în care dreptul material la acțiune s-a prescris.

Având în vedere că presupusele fapte penale au fost săvârșite la data de 28.07.2006, recurenta-pârâtă constată că plângerea penală a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, astfel că și acțiunea civilă era prescrisă.

Apărarea formulată în cauză

Recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă, B.) București a formulat întâmpinare la recursul principal, înregistrată la data de 09 august 2021, prin care a invocat: excepția netimbrării cererii de recurs; excepția nemotivării cererii de recurs conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că motivele invocate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. și excepția nulității cererii de recurs pentru neîndeplinirea cerințelor de formă, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. și art. 489 alin. (3) C. proc. civ., întrucât din cererea de recurs lipsesc mențiuni, precum: adresele recurenților, codurile numerice personale ale acestora, denumirea instanței care a pronunțat hotărârea recurată, data hotărârii recurate, numărul dosarului în care a fost pronunțată.

În aceste condiții, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., a solicitat anularea cererii de recurs.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului principal, ca neîntemeiat; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 24 iulie 2018, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, au fost respinse excepția netimbrării și excepția nulității recursului principal, invocate de către recurenta-pârâtă B. S.A., prin întâmpinare, iar recursurile au fost admise în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. și recurentul-intervenient C.:

În esență, criticile recurenților privesc greșita aplicare a art. 1373 alin. (1) C. civ., text care nu putea fi invocat ca temei al acțiunii lor, nefiind identificat prepusul cu atribuția de serviciu încălcată.

Fără a relua argumentația stării de fapt, redată în considerentele hotărârii atacate și pe care Curtea de Apel și-a însușit-o în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită de practica Curții E.D.O. (potrivit căreia, poate constitui o motivare preluarea motivelor instanței inferioare: Helle împotriva Finlandei; Garcia Ruiz contra Spaniei, Marea Cameră, hotărârea din 21 ianuarie 1999- "Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, hotărârile judecătorești trebuie motivate astfel încât să indice de o manieră suficientă motivele pe care se fondează"), Înalta Curte constată că, așa cum înșiși recurenții au precizat, aceștia au înțeles să cheme în judecată B. S.A. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a băncii.

Fapta ilicită proprie pretinsă a constat în falsificarea unui înscris și nicidecum acțiunea nu a fost formulată pentru atragerea răspunderii comitentului (a băncii) pentru fapta prepusului.

În ce privește nesocotirea normelor de drept material, respectiv a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, instanța de apel a constatat că nu există fapta ilicită în sarcina recurentei-pârâte- și astfel, nu se mai impune analiza celorlalte elemente - dat fiind faptul că falsificarea unui ordin de plată presupune o acțiune care nu poate fi atribuită Băncii, ca și entitate juridică, aceasta nefiind aptă pentru săvârșirea falsului.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante și recurentului-intervenient, soluția la care s-a oprit instanța de apel este legală, aceasta nefiind dată cu aplicarea greșită a art. 1350 alin. (3) C. civ., art. 1357 și art. 1373 alin. (1) C. civ. și art. 135 C. pen., cum nefondat se pretinde de către aceștia.

Câtă vreme nu se poate reține în sarcina Băncii săvârșirea faptei ilicite a falsificării ordinului de plată, în mod legal s-a constatat că nu sunt întrunite nici condițiile răspunderii civile delictuale. În absența faptei ilicite și a identificării celui răspunzător de ea, orice răspundere civilă delictuală este exclusă.

Pentru toate aceste motive, recursul principal declarat în cauză de recurenta-reclamantă și recurentul-intervenient se impune a fi respins, fiind nefondat, întrucât nu se verifică motivul de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă, B.) București este nefondat.

Prin primul motiv de recurs se arată că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, argumentat de faptul că nu s-a dispus acordarea unui termen, după admiterea în principiu a cererii de intervenție pentru a depune întâmpinare, ceea ce i-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei recurate.

Motivul de recurs este nefondat.

Acest motiv de casare include în conținutul său toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. poate viza cele mai variate neregularități de ordin procedural, începând, de exemplu, de la neregulata citare a uneia dintre părți și continuând cu nesemnarea cererii reconvenționale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Acesta este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincție în această privință. Casarea unei hotărâri judecătorești pentru acest motiv de recurs se poate obține însă în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

În speță, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în ceea ce privește critica sa, a încălcării regulilor de procedură prevăzute la art. 65 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte o constată nefondată, deoarece, așa cum corect a constatat și instanța de apel, recurenta-pârâtă nu a fost privată de dreptul la un proces echitabil și nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin modalitatea în care a fost parcursă procedura de admisibilitate în principiu a cererii de intervenție în interes propriu, din perspectiva dispozițiilor art. 64 și art. 65 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, din verificarea dosarului, reiese că cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C. a fost depusă la termenul de judecată din data de 3 decembrie 2019, în ședință publică, termen la care, instanța, pentru respectarea art. 64 alin. (1) C. proc. civ., a dispus citarea pârâtei B. S.A. București și, anexat citației, comunicarea unui exemplar din cererea de intervenție, pricina fiind amânată pentru data de 18.02.2020.

La data de 17 februarie 2020, cu o zi înaintea termenului de judecată, pârâta a transmis la dosar, prin fax, note de ședință formulate în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. civ., solicitând instanței ca, prin încheierea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, anularea cererii de intervenție în interes propriu, potrivit art. 62 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că aceasta nu îndeplinește condițiile de la art. 194 lit. a) și d) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii, conform art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 18 februarie 2020, termen, la care pârâta a lipsit, instanța, parcurgând conținutul cererii de intervenție, a reținut că obiectul cererii nu este indicat în mod clar, în sensul că sunt indicate două sume în Euro, care reprezintă daunele morale solicitate, reținere cu privire la care reprezentanta intervenientului a susținut că este vorba despre o eroare materială, pe care s-a obligat să o îndrepte.

Astfel, apreciind că pentru a face aplicarea prevederilor art. 64 C. proc. civ. este necesar ca obiectul cererii de intervenție să fie indicat exact, așadar, pentru îndreptarea erorii materiale despre care a făcut vorbire reprezentanta intervenientului, instanța a dispus amânarea judecării cauzei la un alt termen, 03.03.2020.

În data de 2 martie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A., prin avocat S.C.A. "D.", deci, beneficiind de o apărare calificată, a transmis la dosar note de ședință formulate în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., prin care a arătat că înțelege să invoce excepția netimbrării cererii de intervenție în interes propriu formulate de C..

La termenul de judecată care a fost din nou acordat, la 3 martie 2020, termen la care, de asemenea, pârâta a lipsit, instanța a pus în discuție excepția netimbrării invocate de către pârâtă și, considerând că sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., pentru comunicarea notelor de ședință depuse de reclamantă și intervenient, potrivit art. 154 C. proc. civ., cât și pentru a face aplicarea prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea judecării cauzei la data de 31.03.2020, excepția netimbrării fiind respinsă.

La 17 martie 2020 s-a înregistrat la dosar cererea formulată de pârâta B. S.A. București, prin care a reiterat solicitarea sa privind anularea cererii de intervenție în interes propriu și, în temeiul art. 66 alin. (2) C. proc. civ., a formulat o altă cerere, prin care a solicitat, în măsura în care se va admite în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C., pronunțarea unei încheieri prin care să se dispună disjungerea cererii de intervenție, pe motiv că aceasta întârzie judecata cererii principale, iar disjungerea cauzei nu prejudiciază cu nimic interesele intervenientului.

În ședința publică din data de 23 iunie 2020, la care, iarăși pârâta a lipsit, instanța a pus în discuție cererea de anulare a cererii de intervenție întemeiată pe nerespectarea prevederilor art. 194 C. proc. civ., față de conținutul acesteia, apreciind că cererea de anulare este neîntemeiată, astfel că, a respins-o și în această situație, a pus în discuție, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. civ., admiterea în principiu a cererii de intervenție, după concluziile părților și având în vedere conținutul înscrisurilor existente la dosar, care dovedesc împrejurarea că intervenientul a făcut unele plăți în contul pârâtei, a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată.

Față de acest parcurs procedural, de altfel, amplu și desfășurat în timp din data de 3 decembrie 2019 și până în luna iunie 2020, Înalta Curte reține că cererea de intervenție în interes propriu și analiza admisibilității acesteia au fost făcute cu respectarea normelor de procedură, iar susținerile recurentei-pârâte referitoare la nerespectarea prevederilor art. 65 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi primite.

Faptul că, într-adevăr, după admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu nu a fost stabilit, expressis, un termen în care să fie depusă întâmpinarea la aceasta, conform dispozițiilor anterior arătate, nu se poate considera că a condus la imposibilitatea exercitării dreptului la apărare și la un proces efectiv al părții (de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții și de a exercita căile legale de atac), cum nefondat pretinde recurenta.

După cum rezultă din cele ce preced, pe de o parte, recurenta-pârâtă cunoștea desfășurarea procesului și formulase apărări în privința intervenției, urmărind cursul judecății acesteia și termenele stabilite, iar pe de altă parte, după admiterea în principiu, în cauză au mai fost acordate două termene de judecată, în atare situație, neîmpiedicând-o nimic pe recurenta-pârâtă de a depune întâmpinare și a formula orice alte apărări considera necesare.

Deși, aparent, contrară exigențelor decurgând din contradictorialitatea procesului, soluția instanței de apel este logică și legală, întrucât, a admite contrariul, ar însemna ca prevalarea părții, chiar de o anumită dispoziție legală, să determine automat (ipso facto) amânarea judecății ce se urmează între părțile originare, deși acestea au dreptul și interesul legitim ca pricina să le fie soluționată într-un termen cel puțin rezonabil (art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 6 par. I CEDO), dacă nu chiar optim și previzibil (art. 6 C. proc. civ.).

O punere în balanță justă a intereselor părților de a li se judeca cauza rezultă din obligația acestora de a urmări procesul în care s-a formulat cererea de intervenție și să se prezinte, inclusiv la termenul la care se va dezbate admisibilitatea în principiu, sau, cel puțin, în lipsa concluziilor lor orale, din obligația acestora de a respecta normele de procedură și standardele procesuale de așa manieră încât admisibilitatea unei cereri de intervenție în interes propriu, cu reglementări distincte privind procedura de judecată a acesteia, să poată fi soluționată pertinent, ceea ce, în cauză, s-a asigurat pe deplin.

Nerespectarea prevederilor art. 65 alin. (3) C. proc. civ.. poate atrage nulitatea hotărârii, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.., dar numai în situația în care partea interesată dovedește existența unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, față de toate cele de mai sus, așa cum corect a reținut și instanța de apel, observă Înalta Curte că recurenta-pârâtă nu a invocat și nici nu a dovedit o vătămare procesuală din perspectiva nedepunerii întâmpinării la cererea de intervenție în interes propriu, în lipsa acestor dovezi fiind evident că nu intervine nulitatea necondiționată a actului de procedură.

Înalta Curte va înlătura ca nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, subscris pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere faptul că acțiunea de față, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripției extinctive, regulii prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Din perspectiva aplicării legii în timp, instanța de apel, în acord cu părțile litigiului, a considerat aplicabil Decretul nr. 167/1958, invocând art. 8 alin. (1), potrivit căruia "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

Astfel, în materia răspunderii civile delictuale momentul nașterii dreptului material la acțiune trebuie stabilit în raport de cele două repere pe care norma legală sus menționată le impune: unul subiectiv, al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și altul obiectiv (judecătorește determinat), al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a stabilit că fapta ilicită invocată este tocmai falsificarea Ordinului de plată nr. x În continuare, a stabilit că dreptul la acțiune pentru recuperarea prejudiciului nu putea fi efectiv exercitat înainte de 22.11.2017, întrucât abia la această dată s-a dispus desființarea înscrisului falsificat, acesta fiind momentul în care părțile au avut confirmarea existenței falsului, așadar, confirmarea existenței faptei imputate băncii pârâte.

Înalta Curte subliniază că, în aplicarea cazului reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanței de judecată îi revine obligația de a identifica momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să cunoască cele două elemente indicate în textul legal, în mod cumulat: paguba și pe cel responsabil de producerea ei.

În ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, legiuitorul român a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv - dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparație, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripției dreptului la acțiune, care să țină cont de specificul situațiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acțiune ar putea, efectiv, să acționeze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție în acele situații deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijență care să justifice stingerea, prin prescripție, a dreptului material la acțiune.

Așadar, în acest caz, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă, nu de la nașterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a luat cunoștință, sau, după circumstanțe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a putea acționa în mod util. Numai de la acel moment, titularul dreptului poate fi considerat că a avut posibilitatea materială și juridică de a acționa și de la acel moment prescripția poate începe să curgă, principiul descris dând eficiență unei reguli juste, potrivit căreia actioni non natae, non prescribitur.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a părții de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumția de culpă de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă interpretarea dată de instanța de apel art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dar consideră greșită dezlegarea cu privire la fixarea temporală a începutului curgerii acestui termen, opunând deciziei recurate propria sa interpretare, susținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 28.07.2006, dată la care ordinul de plată a fost falsificat sau, cel mai târziu, din moment ce a fost realizată executarea silită în dosarul de executare nr. 97/SPB/2011.

Examinând motivul de recurs în limitele controlului de legalitate, prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, anterior interpretate, și al situației de fapt stabilite de instanța de apel, Înalta Curte reține că momentul care determină începerea cursului prescripției dreptului material la acțiune este data de 22.11.2017 - când a fost pronunțată încheierea nr. 2357 de către Judecătoria Arad – secția civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus desființarea ordinului de plată falsificat.

Față de toate aceste considerente, nu poate fi primită data de 28.07.2006 (dată la care ordinul de plată a fost falsificat), ca moment de început al curgerii termenului de prescripție, cum nefondat susține recurenta-pârâtă, momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripția fiind, în acest caz, momentul la care s-a dispus anularea și desființarea ordinului de plată falsificat, doar de la acest moment născându-se dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente și împrejurări concrete pentru a acționa distinct.

Nu poate fi reținut nici momentul executării silite ori cel al adjudecării imobilului, ca moment de început al termenului de prescripție, întrucât pe de o parte, așa cum corect a reținut și instanța de apel, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu a constituit-o executarea silită, iar pe de altă parte, procedura execuțională, finalizată prin adjudecarea imobilului, a fost consecința tocmai a faptei ce a constat în falsificarea ordinului de plată în discuție, prin care s-a generat retragerea, fără drept, a sumei de 2.800 euro din contul intervenientului și, astfel, imposibilitatea de achitare a ratelor de credit.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, hotărârea instanței de apel fiind legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal și recursul incident, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. și recurentul-intervenient C. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 238/A din 29 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.