ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2702/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la 06.06.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., prin S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 106.291,44 EUR, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloare proteze, a sumei de 13.500 RON, reprezentând cazarea într-un centru de recuperare pentru trei luni și a sumei de 6.600 RON, contravaloare ședințe de recuperare pentru o perioada de trei luni; s-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de demersul judiciar.

La 06.12.2019, reclamanta a depus o cerere adițională, prin care și-a majorat pretențiile la suma de 145.092,27 EUR, reprezentând costul actual al protezelor.

Prin încheierea din 18.10.2018, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 675/15.10.2020, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis acțiunea precizată și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 145.092,27 EUR, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății - reprezentând contravaloarea protezei, suma de 13.500 RON - reprezentând cazarea într-un centru de recuperare și suma de 6.600 RON - cu titlu de contravaloare a ședințelor de recuperare; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 18.10.2018, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a sentinței, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 382/A/05.07.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul și a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, alternativ, trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel sau reținerea cauzei de către instanța de recurs, în vederea rejudecării, cu consecința respingerii, pe fond, a cererii introductive.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a susținut că au fost încălcate prevederile art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile Ordinului C.S.A. nr. 11/2007 și ale Legii nr. 136/1995.

Recurenta a arătat că probele pe care le-a administrat nu au fost avute în vedere de către instanța de apel și că nu există temei legal pentru a fi atrasă răspunderea sa, singura motivare reală pentru admiterea acțiunii având la bază "noțiunea de caz social", față de împrejurarea că în cauză se află în discuție o persoană cu handicap grav.

A mai susținut că prejudiciul intimatei a fost reparat definitiv prin sentința penală nr. 40/31.03.2010, pronunțată în dosarul nr. x/2009, când Judecătoria Lipova a stabilit o prestație periodică lunară în sumă de 500 EUR și despăgubiri în sumă de 400.000 EUR, despăgubirile fiind acordate pentru înlăturarea în prezent și viitor a oricărui prejudiciu, material și moral, în baza principiului reparării integrale a acestuia.

În continuare, a arătat că intimata era protezabilă încă din anii 2010-2011, potrivit deciziilor nr. 355/17.02.2010, nr. 356/17.02.2010, nr. 1425/22.09.2011 și nr. 1426/22.09.2011, emise de Casa de Asigurări de Sănătate Arad și că, în fapt, aceasta chiar beneficiază de proteze medicale, motiv pentru care apreciază că prezenta acțiune, promovată în anul 2018, este prescrisă.

Recurenta a relevat că data producerii prejudiciului este cea la care s-a produs evenimentul rutier, 04.06.2008, iar în cauză sunt aplicabile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd termenul general de prescripție de 3 ani.

În continuare, a redat conținutul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a arătat că intimata a cunoscut paguba, respectiv daunele materiale, de la momentul producerii accidentului rutier, pe care le-a și precizat în cadrul dosarului penal nr. x/2009 al Judecătoriei Lipova, soluționat definitiv la 24.01.2011.

În cazul în care data accidentului nu ar putea fi reținută ca fiind data de la care începe să curgă termenul de prescripție, recurenta a susținut că intimata avea cunoștință de acest prejudiciu material încă din anul 2010, când a devenit pacienta Centrului de Protezare și D. S.R.L.

Recurenta a subliniat că, deși în cursul procesului penal intimata a susținut că amputația membrelor inferioare suferită este neprotezabilă, totuși, la data de 17.02.2010, a făcut demersurile legale și a beneficiat de proteze modulare cu vacuum de coapsă dreaptă și stânga.

Potrivit recurentei, față de actele medicale aflate la dosar, rezultă că intimata avea cunoștință de prejudiciul material reclamat în cauză din anii 2010 - 2011, cu mult anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, considerând că se impune respingerea acțiunii ca prescrisă.

Cea de-a doua critică vizează incidența autorității de lucru judecat, deoarece prejudiciul suferit de intimată a fost reparat integral prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul penal nr. x/2009 al Judecătoriei Lipova, recurenta arătând că nu au intervenit alte aspecte, care să nu fi fost luate în considerare la cuantificarea prejudiciului în dosarul penal.

Recurenta a arătat că cea de-a treia critică se referă la prejudiciul suferit de intimată, în sensul că nu se justifică suplimentarea despăgubirilor, întrucât nu au intervenit alte elemente de natură a justifica acordarea lor, față de înscrisurile de la dosar.

Sub acest aspect, a relevat că, în raport cu circumstanțele cauzei și dispozițiile art. 66 și art. 67 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, nu există temei legal pentru recalcularea despăgubirilor cuvenite intimatei în urma evenimentului rutier.

În subsidiar, în ipoteza înlăturării argumentelor expuse anterior, recurenta a mai susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, din conținutul cărora se desprinde concluzia că pretențiile intimatei trebuie probate cu înscrisuri, cu respectarea rigorilor legale.

Astfel, potrivit legislației speciale din domeniul asigurărilor, dar și în raport de principiile generale de drept, prejudiciul material trebuie să aibă caracter cert, ceea ce în speță nu este cazul.

Recurenta a relevat că ignorarea de către instanța de judecată a acestor repere nu înseamnă numai o nesocotire a textului de lege anterior menționat, ci și generarea unei jurisprudențe neunitare în cauze similare, de natură a crea un tratament judiciar diferențiat și, deci, inechitate.

În continuare, a prezentat aspecte legate de starea de sănătate a intimatei, arătând că aceasta a beneficiat de două proteze de coapsă vacuum, decontate integral de Casa de Asigurări de Sănătate, proteze performante ce nu au dus la reluarea funcției locomotorii a acesteia, fiind puțin probabilă o revenire a acestei funcții.

A mai susținut că intimata poate suporta orice cost legat de achiziționarea de dispozitive protetice, având în vedere cuantumul despăgubirilor deja acordate acesteia.

Recurenta a mai arătat că operează limitarea răspunderii asigurătorului, potrivit Ordinului C.S.A. nr. 11/2007, în limita de despăgubire pentru anul 2008, respectiv 150.000 EUR, pentru pagube materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate. Or, până în luna martie 2021, intimatei i-au fost achitate despăgubiri de 75.727,15 EUR, cu titlu de daune materiale, urmând a se achita în continuare suma lunară de 500 EUR.

De altfel, a mai susținut că, în calitate de mandatar, și-a îndeplinit întocmai obligațiile stabilite de instanța de judecată, în cauza penală.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a precizat că nu este de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru.

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Înalta Curte, constituită în complet filtru, a dispus prin încheierea din ședința din 22.06.2022, comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus punct de vedere la raportul comunicat, însă intimata a formulat, la data de 26.10.2022, concluzii scrise, prin care a cerut respingerea recursului.

Prin încheierea din 26.10.2022, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul formulat de recurenta B., prin S.C. C. S.A. și a stabilit termen în vederea soluționării recursului, la 14.12.2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează să înlăture, ca fiind formal invocat, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că recurenta s-a limitat să îl indice la finalul memoriului de recurs, fără a-l dezvolta prin expunerea unor critici aduse deciziei recurate.

În susținerea motivului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a expus scurte considerații de ordin teoretic, fără a preciza în concret care este ipoteza de nemotivare pe care o reclamă. Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, întrucât instanța de apel a examinat judicios cauza și a procedat la o analiză amplă a probelor și apărărilor deduse judecății, solicitând, de altfel, lămuriri suplimentare părților privind situația de fapt și aplicarea normelor de drept, astfel cum rezultă și din încheierea din 10.05.2021, prin care instanța de apel a repus pe rol cauza, în temeiul art. 400 C. proc. civ. Așa fiind, este de netăgăduit că decizia recurată respectă exigențele referitoare la motivarea hotărârii, astfel cum se regăsesc în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

În vederea analizării celorlalte motive de recurs, Înalta Curte va proceda la reîncadrarea anumitor critici și va stabili o ordine de analiză a motivelor de recurs, concordantă cu efectele pe care eventuala admitere a acestora le-ar produce asupra deciziei recurate.

Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile vizând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul penal nr. x/2009, ce vor fi reîncadrate ca fiind circumscrise cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Ulterior, vor fi analizate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și, subsecvent, cele vizând greșita aplicare a normelor de drept material, însă numai în măsura în care acestea reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate.

Prin critica ce va fi analizată circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta invocă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul penal nr. x/2009 asupra acțiunii civile formulate de intimată. Înalta Curte va analiza în cadrul acestui motiv numai susținerile recurentei ce tind să valorifice efectul negativ al lucrului judecat, în timp ce argumentele prin care se tinde la valorificarea efectului pozitiv, axate pe premisa acoperirii, în dosarul penal, a prejudiciului urmărit în cauza de față, vor fi examinate ulterior, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru soluționarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte va examina cadrul procesual conturat în acțiunea civilă din dosarul penal nr. x/2009

Disputa litigioasă își are originea în accidentul rutier cauzat la 04.06.2008 de E., în timp ce conducea un autovehicul asigurat la B., recurentă în cauza de față; accidentul a cauzat vătămări corporale grave intimatei, căreia i s-au amputat ambele membre inferioare.

A fost constituit dosarul penal nr. x/2009 în fața Judecătoriei Lipova. Prin cererea de constituire ca parte civilă în dosarul penal, intimata a solicitat obligarea inculpatului E. și a asigurătorului de răspundere civilă, recurenta din prezenta cauză, la achitarea unor sume care au vizat, în principal, repararea prejudiciului nepatrimonial. Din cererea de constituire de parte civilă rezultă că intimata a mai solicitat și acordarea unei prestații lunare, cât și acordarea unor sume cu titlu de daune materiale, indicând prejudicii suferite între data accidentului, 04.06.2008 și data formulării cererii, 05.05.2009.

Prin sentința penală nr. 40/31.03.2010 a Judecătoriei Lipova, a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă A., iar în baza art. 11, art. 41 și art. 42 din Legea nr. 136/1995, B. a fost obligată la achitarea către partea civilă a sumei de 8.754,02 RON cu titlu de daune civile materiale, a sumei de 400.000 EUR cu titlu de daune morale, precum și la achitarea unei prestații periodice lunare de 500 EUR; obligația de plată a fost stabilită în solidar cu inculpatul, E. și cu partea responsabilă civilmente, F..

Prin decizia penală nr. 232/A/14.09.2010 a Tribunalului Arad, secția Penală, s-a respins apelul asigurătorului în privința solicitării de reducere a daunelor morale, dar au fost diminuate daunele materiale până la suma de 7.612,59 RON. Recursul formulat de asigurător a fost respins ca tardiv prin decizia penală nr. 89/R/24.01.2011 a Curții de Apel Timișoara.

În cauza de față, cererea de chemare în judecată a fost formulată la 06.06.2018, când reclamanta A. a susținut că, la finalul unor tratamente medicale pe care le-a efectuat după accidentul rutier, a devenit eligibilă din punct de vedere medical pentru a purta proteze. Prin acțiune, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 145.095,27 EUR, reprezentând contravaloarea protezelor, precum și plata unor sume aflate în legătură cu intervențiile necesare pentru protezare - cazarea în centrul de recuperare și ședințe de recuperare pentru o perioadă de 3 luni.

Prin decizia recurată în cauza de față, instanța de apel a respins apelul formulat împotriva soluției de respingere a excepției autorității de lucru judecat, cu motivarea că, în dosarul penal, reclamanta a solicitat și i-au fost acordate daune morale, în timp ce, în prezenta cauză, reclamanta solicită daune materiale.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

Întrucât susținerile recurentei se referă la soluționarea acțiunii civile din procesul penal, derulat sub reglementarea C. proc. pen.. 1968, Înalta Curte reține dispozițiile acestui act normativ, respectiv ale art. 20 alin. (3) "(…) persoana vătămată se poate adresa cu acțiune la instanța civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea hotărârii penale de prima instanță." și ale art. 22 alin. (1) "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia."

Față de considerentele deja expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei. Întrucât în cauza de față, care reprezintă noul proces, intimata urmărea repararea unui prejudiciu survenit pronunțării hotărârii penale de primă instanță, noua cerere nu putea fi respinsă în temeiul excepției autorității de lucru judecat; în mod just au analizat instanțele devolutive fondul pretențiilor intimatei, sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, verificând inclusiv dacă prejudiciul reclamat a fost născut ori descoperit după pronunțarea hotărârii penale de primă instanță.

De altfel, la aceeași concluzie, a caracterului nefondat al excepției autorității de lucru judecat, se ajunge și prin interpretarea art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Această prevedere dă expresie aspectului negativ sau efectului extinctiv al autorității de lucru judecat și impune ca o acțiune să nu fie judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză.

Verificând cele două procese în coordonatele teoretice expuse, Înalta Curte constată că, în cauza de față, se verifică identitatea de părți și cauză cu acțiunea civilă din dosarul penal. Este nedisputat că părțile prezentei cauze au figurat și în dosarul penal; din perspectiva analizată, nu are relevanță că, în prezenta acțiune, reclamanta nu a mai chemat în judecată și persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite. De asemenea, din perspectiva cauzei, se constată că, în ambele acțiuni, intimata și-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă delictuală, urmărind repararea prejudiciilor generate prin aceeași faptă ilicită.

Înalta Curte constată însă că, în cauza de față, obiectul pretențiilor intimatei este diferit de cel din acțiunea civilă din dosarul penal; așadar, condiția identității de obiect nu este îndeplinită, întrucât identitatea de obiect presupune solicitarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cel al judecății anterioare. În dosarul penal, așa cum rezultă din expunerea comparativă a celor două litigii, reclamanta a solicitat în principal acordarea de daune morale, iar daunele materiale pretinse în dosarul penal sunt în mod evident distincte de obiectul prezentului litigiu. Niciuna dintre sumele solicitate și acordate în dosarul penal nu se referea la acoperirea cheltuielilor cu o proteză de natura celei pe care intimata o poate utiliza numai începând cu anul 2018 și care face obiectul acestei judecăți.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefiind fondat motivul de recurs referitor la greșita soluționare de către instanța de apel a excepției autorității de lucru judecat, invocată de recurentă în fața primei instanțe.

Observând argumentele expuse de recurentă în dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mare măsură, acestea sunt reprezentate de critici care vizează temeinicia hotărârii și critici deja cenzurate de instanța de apel, ceea ce impune concluzia că recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

În aceste condiții, Înalta Curte va analiza doar criticile admisibile pe calea de atac a recursului, și anume critica adusă modului în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, criticile privind greșita aplicare a legii în analiza prejudiciului, drept condiție a răspunderii civile delictuale și, în fine, pe cele vizând limita obligației de despăgubire ce revine asigurătorului, în temeiul normelor aprobate prin Ordinul nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, act normativ la care se va face referire în continuare ca fiind Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Reiterând că reanalizarea situației de fapt excedează obiectul recursului, Înalta Curte va indica în continuare, punctual, circumstanțele factuale deja stabilite de instanțele devolutive, a căror evocare este necesară pentru soluționarea cazului de casare analizat.

Așadar, prin decizia recurată s-a stabilit că intimata nu putea beneficia de proteze la momentul soluționării acțiunii civile în dosarul penal, întrucât bonturile de amputație rezultate în urma accidentului nu erau protezabile.

Instanța de apel a stabilit că primul moment când se poate considera că intimata a devenit protezabilă este data de 18.04.2018, când, prin raportul de protezare, intimatei i s-a comunicat că bonturile sunt protezabile și i-au fost prezentate costurile cu protezarea. Această dezlegare a fost expusă de instanța de apel drept concluzie a unei ample analize a apărărilor părților și probatoriului administrat, în care au fost avute în vedere înscrisurile administrate, proba cu expertiză medico-legală, dar și opiniile experților consilieri desemnați de ambele părți.

Instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei potrivit cărora reclamanta ar fi fost recomandată pentru protezare încă din anul 2009 sau 2010 - 2011, arătând că protezele despre care se face referire în deciziile emise de Casa de Asigurări de Sănătate în anul 2010 și 2011 se referă la dispozitive de natură diferită, cu scopul reeducării mersului. În ceea ce privește tipul de proteză necesară intimatei, instanța de apel a stabilit, pe baza înscrisurilor administrate în fața instanței de fond, că aceasta nu este decontată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte impune părților concluzia că circumstanțele factuale marcate în paragraful anterior nu vor fi reevaluate în recurs și, pe cale de consecință, înlătură toate criticile recurentei care vizează stabilirea unei situații de fapt diferite.

Înalta Curte reține nefondată critica referitoare la lipsa probelor care caracterizează caracterul cert al prejudiciului, cu atât mai mult cu cât acestea au fost depuse și în recurs, dovedindu-se achiziționarea și achitarea celor două proteze de coapsă modulară cu silicon.

În cadrul configurat anterior, Înalta Curte va examina critica recurentei privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, din perspectiva aplicării legii în timp, instanța de apel, în acord cu părțile litigiului, a considerat aplicabil Decretul nr. 167/1958, invocând art. 8 alin. (1), potrivit căruia "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea." De asemenea, instanța de prim control judiciar a stabilit că, în cauză, paguba este reprezentată de contravaloarea cheltuielilor suportate de reclamantă pentru protezarea bonturilor membrelor inferioare în scopul redobândirii, într-o cât mai mare măsură, a funcției locomotorii pe care aceasta a pierdut-o total, ca urmare accidentului de circulație. În continuare, a stabilit că dreptul la acțiune pentru recuperarea prejudiciului nu putea fi efectiv exercitat înainte de 18.04.2018, întrucât, fie procedeul medical de protezare urmărit de reclamantă nu apăruse, fie reclamanta nu a fost în măsură, obiectiv, din punct de vedere medical, să acceadă la acesta.

Înalta Curte subliniază că, în aplicarea cazului reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanței de judecată îi revine obligația de a identifica momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să cunoască cele două elemente indicate în textul legal, în mod cumulat: paguba și pe cel responsabil de producerea ei. Așadar, în acest caz, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă, nu de la nașterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a luat cunoștință, sau, după circumstanțe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a putea acționa în mod util. Numai de la acel moment, titularul dreptului poate fi considerat că a avut posibilitatea materială și juridică de a acționa și de la acel moment prescripția poate începe să curgă, principiul descris dând eficiență unei reguli juste, potrivit căreia actioni non natae, non prescribitur.

Prin memoriul de recurs, recurenta nu contestă interpretarea dată de instanța de apel art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dar consideră greșită dezlegarea cu privire la fixarea temporală a începutului curgerii acestui termen, opunând deciziei recurate propria sa interpretare, susținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data evenimentului auto, 04.06.2008 sau, cel mai târziu, din perioada anilor 2010-2011, când intimata ar fi devenit protezabilă.

Înalta Curte constată că recurenta urmărește să obțină o interpretare a probelor, pentru a se ajunge la concluzia că intimata cunoștea paguba anterior datei de 18.04.2018, dar această solicitare nu este compatibilă cu controlul de legalitate realizat prin recurs.

Examinând motivul de recurs în limitele controlului de legalitate, prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, anterior interpretate, și al situației de fapt stabilite de instanța de apel, Înalta Curte reține că momentul care determină începerea cursului prescripției dreptului material la acțiune este data de 18.04.2018 - când reclamanta a cunoscut că a devenit protezabilă și a cunoscut costul dispozitivului medical, deci prejudiciul cauzat. Cum prezenta acțiune a fost inițiată la data de 06.06.2018, instanța supremă concluzionează că acțiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (și identic ca durată cu cel reglementat de art. 2.517 C. civ..).

La acest moment, subsecvent soluționării criticii privind momentul de început al curgerii termenului de prescripție (dies a quo), Înalta Curte arată că, pentru determinarea legii aplicabile litigiului, din punct de vedere temporal, instanța de apel a invocat dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor." Instanța supremă reține însă că, în privința legii aplicabile prescripției, există dispoziții derogatorii reglementate de art. 201 din aceeași lege, prin aplicarea cărora s-ar fi putut concluziona că, în cazul unei prescripții ce începe să curgă din anul 2018, legea aplicabilă ar fi C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Concluzia se întemeiază pe considerentele deciziei nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 283 din 17 aprilie 2014 și obligatorie, în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că niciuna dintre părți nu a criticat alegerea legii aplicabile, iar excepția prescripției dreptului material la acțiune ar fi primit aceeași soluție, de respingere, chiar în condițiile aplicării C. civ. actual, al cărui art. 2.528 alin. (1) este similar reglementării anterioare.

Așadar, Înalta Curte respinge și această critică a recurentei, concluzionând că instanța de apel a soluționat în mod legal apelul formulat împotriva încheierii din 18.10.2018, confirmând că excepția prescripției dreptului material la acțiune era nefondată.

În continuare, Înalta Curte va analiza criticile referitoare la greșita aplicare a Legii nr. 136/1995 și a Ordinului C.S.A. nr. 11/2007, context în care vor fi avute în vedere criticile ce vizează modul de examinare de către instanța de apel a condiției prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale.

Prezenta acțiune apare formulată în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care consacră dreptul persoanei păgubite de a chema în judecată asigurătorul de răspundere civilă al persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia potrivit contractului de asigurare.

În temeiul art. 22 C. proc. pen.. 1968, anterior evocate, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. În consecință, Înalta Curte reține că în cauză nu poate fi repusă în discuție îndeplinirea condițiilor faptei ilicite și vinovăției. Prin urmare, pe calea recursului se poate examina modul în care instanța de apel a aplicat normele de drept material la verificarea condiției prejudiciului și a condiției legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală cuprinse în art. 998 - art. 999 C. civ.. 1864, însă se aplică cu prioritate dispozițiile legii speciale, raportat la principiul de drept specialia generalibus derogant. În conformitate cu normele speciale - art. 42, art. 49 și art. 50 ale Legii nr. 136/1995 și cu legislația secundară aplicabilă, art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, recurenta, în virtutea calității sale de asigurător, era obligată să repare, în condițiile legii, prejudiciul părții vătămate, constând în cheltuieli cu achiziționarea de dispozitive medicale de natura protezelor. Art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 dispune că "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (…) d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli (…) de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze (…) conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare."

În primul rând, Înalta Curte reține că aspectele legate de stabilirea faptelor pe baza interpretării și examinării probelor excedează sfera recursului, așa cum s-a subliniat deja, cu atât mai mult cu cât și în recurs probele relevă îndeplinirea exigențelor procesuale referitoare la probațiune.

În continuare, cu referire la prejudiciul a cărui reparare a fost solicitată de intimată în prezenta cauză, recurenta a susținut că acesta fusese reparat prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul penal, întrucât prestația periodică lunară în sumă de 500 EUR și suma de 400.000 EUR au fost acordate nu numai pentru compensarea prejudiciului moral, dar și pentru îmbunătățirea confortului intimatei, motiv pentru care recurenta apreciază că despăgubirile acordate au vizat înlăturarea "atunci, precum si pe viitor a oricărui prejudiciu - material si moral."

Instanța de apel a analizat aceste susțineri, arătând că, în cadrul acțiunii civile alăturate celei penale, instanțele au avut în vedere exclusiv prejudiciul de ordin nepatrimonial.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte va respinge critica, întrucât considerentele instanței penale pe care se întemeiază recurenta reflectă criterii avute în vedere de instanța penală în cuantificarea daunelor morale și, în consecință, nu pot fi opuse în prezenta cauză, în care este examinată legalitatea acordării de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului patrimonial. Instanța supremă subliniază că obligația asigurătorului de a plăti daune morale se cumulează cu obligația de a plăti despăgubiri pentru prejudicii materiale, dacă fapta ilicită a cauzat vătămări circumscrise ambelor categorii. În cauză, intimata a devenit aptă să beneficieze de protezare numai în 2018, la zece ani de la data când a suferit vătămarea corporală, la finalul unor dificile demersuri și intervenții medicale. Prin urmare, este exclusă interpretarea propusă de recurentă, că daunele morale acordate în dosarul penal soluționat în anul 2010, ar fi acoperit și cheltuielile solicitate în prezentul litigiu, privind procurarea dispozitivelor medicale.

Pentru aceeași rațiune, nici prestația periodică acordată intimatei nu poate fi considerată ca acoperind cheltuielile cu protezarea, astfel încât va fi respinsă și susținerea recurentei că valoarea maximă a despăgubirilor la care putea fi obligată în cauza de față ar putea fi reprezentată numai de diferența dintre valoarea deja achitată intimatei cu titlu de prestație periodică și valoarea maximă a despăgubirii datorate în temeiul art. 24 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Prin critica subsidiară, recurenta a susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 53 ale Legii nr. 136/1995 și ale art. 1, art. 3, art. 8, art. 24, art. 66 și art. 67 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. În concret, a arătat că nu există temei pentru recalcularea despăgubirilor cuvenite în urma accidentului rutier prejudiciabil și că răspunderea asigurătorului este plafonată la suma de 150.000 EUR, din care aceasta ar fi achitat suma de 79.227,15 EUR. A mai susținut și că intimata nu a probat cu documente justificative daunele materiale ce fundamentează cererea de despăgubire.

Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 66 și art. 67 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007. Astfel, pe de-o parte, art. 66 din normele citate, se referă la eventuala încetare a prestațiilor bănești periodice, însă cauza de față nu are un asemenea obiect. Pe de altă parte, art. 67 din norme vizează recalcularea despăgubirilor acordate pentru vătămare corporală, în cazul decesului victimei, situație de asemenea neregăsită în litigiul dedus judecății.

Cu referire la chestiunea limitei de despăgubire, Înalta Curte reține că evenimentul rutier din 04.06.2008 a cauzat intimatei vătămări corporale, iar potrivit art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, precitate, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere, între altele, și cheltuielile de tratament, de spitalizare, pentru recuperare și pentru proteze. În aceste condiții, Înalta Curte constată că sumele pretinse de intimată în cauza de față reprezintă despăgubiri aferente vătămării corporale, fiind legală dezlegarea instanței de apel care a stabilit că limita de despăgubire în acest caz este cea prevăzută de art. 24 alin. (3) din norme, respectiv suma de 750.000 EUR, urmând a fi înlăturată susținerea recurentei privind aplicarea limitei de 150.000 EUR, reglementată de art. 24 alin. (2).

În ceea ce privește critica referitoare la certitudinea prejudiciului, vizând nedovedirea acestuia prin documente justificative, Înalta Curte a arătat deja că intimata a făcut această dovadă în fața instanței de apel, dovezi readministrate și în recurs.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, reținând că în mod legal s-a considerat de instanța de apel că prejudiciul afirmat de intimată nu a fost reparat de recurentă, că acesta este dovedit prin documente justificative și îndeplinește condițiile pentru a fi reparat, decurgând din fapta ilicită săvârșită de asiguratorul recurentei și fiind cert, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii, având o valoare inferioară limitei de răspundere a asigurătorului.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B., prin C. S.A. - Sucursala Arad împotriva deciziei civile nr. 382/A/05.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B., prin C. S.A. - Sucursala Arad la plata sumei de 8000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2022.