ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2397/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 26.07.2021, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtei B. la plata sumei de 109.000 lire sterline.

Sentința Tribunalului Arad, secția I civilă. Prin sentința civilă nr. 90 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect pretenții; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 109.000 lire sterline.

Decizia Curții de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B., în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinței civile nr. 90 din 15 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Arad.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit probele administrate în cauză, ajungând la concluzia că plata efectuată de pârâtă în cursul anului 2018 a reprezentat o restituire a sumei de bani încredințate în anul 2015. Afirmă că, deși instanța a invocat prevederile art. 349 C. proc. civ. și a arătat că mărturisirea pârâtei din cadrul interogatoriului nu poate fi divizată, a reținut ulterior că recunoașterea pârâtei, în sensul restituirii sumei de 16.000 GBP, se coroborează cu alte probe din dosar și, astfel, se poate omite faptul că, în cadrul aceluiași interogatoriu, a menționat că cei 16.000 GBP se referă la un alt împrumut. Arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 249 și art. 349 alin. (2) C. proc. civ. întrucât a impus pârâtei sarcina probei, și anume faptul că suma de 16.000 GBP nu constituie o restituire parțială a sumei de 125.000 GBP. Recurenta susține și încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2537 și art. 2538 C. civ., arătând că termenul prescripției extinctive nu a fost întrerupt întrucât recunoașterea trebuie să fie neechivocă, condiție neîndeplinită în cauza pendinte.

Apărările formulate Intimatul A. nu a depus întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 14 iunie 2023, a fost fixat termen de judecată la 29 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la susținerea din cadrul recursului, potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit probele administrate în cauză, se reține că modalitatea în care curtea de apel a înțeles să interpreteze și să valorifice materialul probator existent în dosar și, în raport de acesta, să stabilească situația de fapt, nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi dedusă judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci o critică de netemeinicie, care nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar, reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. Instanța de recurs nu are competenta de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Criticile de nelegalitate procedurală formulate prin recurs se referă la nerespectarea dispozițiilor care reglementează sarcina probei și mijlocul de probă constând în mărturisirea uneia dintre părți, recurenta susținând încălcarea dispozițiilor art. 249 și art. 349 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, pe de o parte, învederează că instanța de apel a impus acesteia sarcina probei, în sensul dovedirii faptului că suma de 16.000 GBP nu constituie o restituire parțială a sumei de 125.000 GBP și, pe de altă parte, arată că mărturisirea sa din cadrul interogatoriului nu poate fi divizată, apreciind că aceste critici se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Or, recurenta reproșează aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, și nu de drept material, astfel încât critica formulată nu se încadrează în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi cercetată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, care vizează încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din această perspectivă și în limitele criticii formulate, Înalta Curte constată că instanța care a pronunțat decizia recurată a realizat o justă interpretare și aplicare a normelor de procedură incidente. În cauza pendinte, situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza probelor administrate, relevă că pârâta a transferat în contul reclamantului, la 25 iulie 2018, suma de 16.000 lire sterline, iar în cuprinsul răspunsului la întrebarea nr. 4 din interogatoriu, aceasta a recunoscut împrumutul acordat de reclamant în anul 2015, în cuantum de 125.000 lire sterline, dar a adăugat faptul ulterior că suma de 16.000 lire sterline transferată acestuia a reprezentat restituirea altor împrumuturi acordate la nivelul anilor 2016 și 2017. Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ. vizând indivizibilitatea mărturisirii judiciare făcute de către pârâtă la interogatoriu. Din punct de vedere juridic, mărturisirea pârâtei este una complexă, iar conform prevederilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele. Este adevărat că principiul indivizibilității mărturisirii nu își poate găsi aplicarea atunci când, pe de o parte, se recunoaște existența obligației, iar pe de altă parte, se invocă o a doua convenție care nu ar viza stingerea primei obligații, însă, în acest din urmă caz, pârâtului, care la rândul său invocă existența unei noi convenții, cu obligații distincte, deosebită de cea pretinsă de reclamant îi incumbă și sarcina de a proba existența ei, conform art. 249 C. proc. civ. În plus, principiul indivizibilității mărturisirii nu exclude puterea judecătorului de a interpreta o mărturisire echivocă și de a da termenilor utilizați într-o mărturisire o altă conotație decât cea dată de autorul lor, deoarece mărturisirea este indivizibilă în privința faptelor materiale pe care le constată, dar nu și în privința consecințelor juridice pe care autorul lor pretinde să le tragă din ele. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a răsturnat sarcina probei întrucât nu a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a dovedi afirmațiile reclamantului, ci, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., a reținut că era obligația acesteia de a dovedi propriile susțineri vizând existența unor împrumuturi acordate de reclamant în anii 2016 și 2017, în considerarea cărora a virat în contul acestuia suma de 16.000 lire sterline. Prevederile art. 249 C. proc. civ., conform cărora "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", sunt aplicabile atât în privința reclamantului care trebuie să își probeze pretențiile deduse judecății, cât și în privința pârâtului care, pentru susținerile în apărare, trebuie să se supună regulii actori incumbit probatio, ca titular al acestor susțineri. Întrucât pârâta a arătat prin răspunsul la interogatoriu că suma de 16.000 lire sterline a fost virată în contul reclamantului în baza împrumuturilor acordate de acesta la nivelul anilor 2016 și 2017, cu privire la faptul adăugat era obligată să facă dovada raporturilor juridice afirmate, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., în condițiile în care recunoașterea pârâtei privind restituirea către reclamant, la data de 25 iulie 2018, a sumei de 16.000 lire sterline a fost dedusă din coroborarea cu alte probe administrate în cauză, respectiv extrasul de cont depus de reclamant la dosarul tribunalului. Recurenta susține și încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2537 și art. 2538 C. civ., arătând că termenul prescripției extinctive nu a fost întrerupt întrucât recunoașterea trebuie să fie neechivocă, condiție neîndeplinită în cauza pendinte. Analizând această critică prin prisma motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., "prescripția extinctivă se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția." În concordanță cu aceste prevederi legale și complementar lor, art. 2538 alin. (1) C. civ. stabilește că recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită, în vreme ce alin. (2) al articolului prevede că atunci "când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenta dreptului celui împotriva căruia curge prescripția." Totodată, potrivit tezei finale a alin. (2) al art. 2538 C. civ., "constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și alte asemenea". Aceste din urmă dispoziții legale stabilesc, în mod expres și lipsit de echivoc, că efectuarea unei plăți parțiale a datoriei are valoarea unui act întreruptiv a prescripției, ceea ce înseamnă că de la data respectivei plăți parțiale începe a curge un nou termen de prescripție. În aceste circumstanțe de reglementare, este suficient a se dovedi că a existat o plată parțială a datoriei pentru a se putea considera că aceasta, valorând act de recunoaștere tacită a datoriei, atrage întreruperea prescripției. Cum instanța de apel a reținut că plata sumei de 16.000 lire sterline, la data de 25 iulie 2018, efectuată de pârâtă în contul reclamantului a reprezentat restituirea unei părți din suma de 125.000 lire sterline, virată la 4 august 2015, în mod legal a reținut incidența dispozițiilor art. 2537 alin. (1) C. civ., apreciind că a fost întrerupt cursul prescripției extinctive. Pentru considerentele expuse, reținând că normele de drept procedural și material au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,