ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 aprilie 2023, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor B. și Cabinetul individual de avocat "B." la plata sumei de 90.000 RON (dispusă prin sentința civilă nr. 1685 din 18 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022), actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală de la data plății și până la data achitării, a sumei de 89.000 RON (dispusă prin sentința civilă nr. 4596 din 6 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022), actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală de la data plății și până la data achitării, a sumei de 92.000 RON (dispusă prin sentința civilă nr. 5951 din 21 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022), actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală de la data plății și până la data achitării, precum și a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 71 din 20 martie 2024, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâtele au formulat apel incident cu privire atât la dispozitiv, cât și la considerente. Prin decizia civilă nr. 29 din 6 februarie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat împotriva dispozitivului sentinței, a admis apelul incident declarat împotriva considerentelor sentinței și a schimbat, în parte, aceste considerente, în sensul că a înlăturat mențiunile privind existența obligației avocatului de achitare a taxei judiciare de timbru.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 28 martie 2025, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel sau, după caz, reținerea cauzei spre rejudecare, respingerea, ca nefondat, a apelului incident, admiterea apelului principal și schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele critici: Instanța de apel nu a făcut nicio referire la critica privind asumarea de către intimata-pârâtă a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru aferente contestației la executare, neprezentând motivele pentru care nu a dat valoare probatorie înscrisului depus în cadrul anexei nr. 16 la acțiune. Având în vedere că s-a depus extras de pe e-mailul din 3 aprilie 2020, prin care intimata-pârâtă s-a obligat să achite taxa judiciară de timbru, argumentele instanței de apel, în sensul că nu există o bază factuală în acest sens, sunt străine de natură pricinii. Instanța de apel a analizat doar obligația de plată a taxei judiciare de timbru pentru contestația la executare, nu și pentru cererea de suspendare a executării silite, deși chestiunea a fost invocată prin motivele de apel. O atare analiză se impunea cu atât mai mult cu cât instanța reține că intimata-pârâtă achita sume sub 100 RON, iar taxa aferentă cererii de suspendare era de 50 RON. Sub acest aspect, decizia cuprinde și considerente contradictorii, întrucât, atât timp cât a reținut că taxele de timbru până la 100 RON erau achitate de intimata-pârâtă, instanța de apel trebuia să constate că, în cazul obligației de plată a taxei aferente cererii de suspendare a executării silite, a existat o faptă culpabilă a intimatei. Instanța de apel nu a analizat nici prevederile legale invocate, care fundamentau obligația intimatei-pârâte de a achita taxele judiciare de timbru. Atunci când a reținut că intimata-pârâtă nu avea obligația de a achita taxa judiciară de timbru, instanța de apel nu a avut în vedere următoarele împrejurări relevante: intimata-pârâtă își desfășura activitatea la sediul societății, unde avea biroul în fapt; intimata-pârâtă lucra în cadrul societății de 20 ani; la momentul neachitării taxei de timbru și neprezentării la termenele stabilite în dosarul nr. x/2020, între societate și intimata-pârâtă era o stare conflictuală. Instanța de apel nu a analizat aspectul dacă sentința civilă nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare, definitivă prin decizia nr. 3842/2014 a Curții de Apel Oradea, mai putea constitui titlu executoriu valabil la nivelul anului 2020, în condițiile în care obiectul contractului de concesiune a fost modificat prin actul adițional nr. x/2018, în sensul că acesta îl constituie și punerea în funcțiune până la 31 decembrie 2029. Întrucât instanța de apel nu a făcut nicio analiză a actului adițional nr. x/2018, a ajuns, în mod greșit, la concluzia că actul adițional din 2014 reprezintă un acord prin care se dă un termen de grație. Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele critici: Atunci când a statuat că intimata-pârâtă nu avea obligația de achita taxele judiciare de timbru, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 91, art. 109 alin. (2), art. 110, art. 111, art. 112, art. 133 alin. (2) și (4), art. 134 alin. (1), (2) și (6) din Statutul profesiei de avocat, precum și pe cele ale art. 3 alin. (1) lit. b), c) și e), art. 40-41, art. 46 din Legea nr. 51/1995. Astfel, intimata-pârâtă nu numai că nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, deși avea această obligație, dar nici nu a procedat la achitarea taxelor judiciare de timbru, ce i-au fost puse în vedere de către instanța de executare și la a căror achitare s-a angajat, încălcând obligația de diligență profesională. Instanța de apel a scos din contextul cauzei obligația de a achita taxele judiciare de timbru, în condițiile în care prevederile legale dispun că avocatul are obligația de consiliere a clientului, iar această obligație a fost încălcată, neexistând o corespondență adresată societății sub aspectul necesității achitării taxelor judiciare de timbru. Prevederile legale au fost încălcate și prin aceea că intimata-pârâtă nu a făcut vreo informare cu privire la stadiul dosarului având ca obiect contestație la executare. Este contrară prevederilor legale susținerea instanței de apel, în sensul că neprezentarea intimatei-pârâte la termenul de judecată nu putea evita anularea contestației la executare ca netimbrată, întrucât avocatul are obligația încunoștințării clientului asupra măsurilor dispuse de instanță. Neprezentându-se la termen, intimata-pârâtă nu a comunicat societății obligația impusă de instanță cu privire la achitarea taxei judiciare de timbru. Instanța de apel a mai încălcat dispozițiile art. 634, art. 663 și art. 673 din C. proc. civ., în condițiile în care, prin încheierea actelor adiționale nr. x/2014 și nr. y/2018, părțile au renunțat la caracterul executoriu al sentinței civile nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare, aceasta devenind caducă. Nu poate fi primită interpretarea instanței de apel, în sensul că prin actele adiționale s-au dat debitoarei mai multe termene de grație, întrucât acestea, în realitate, au modificat obiectul contractului și termenul de execuție.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Deliberând, cu prioritate, asupra excepției nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente de drept: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate, care trebuie, pe de o parte, să privească soluția atacată, iar, pe de altă parte, să se circumscrie motivelor de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, se constată, contrar celor susținute de către intimatele-pârâte, că memoriul de recurs respectă aceste dispoziții legale, din moment ce unele critici invocate privesc aspecte de nelegalitate, care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. În acest context, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare. Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată suficient și, în plus, cuprinde unele considerente contradictorii. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie clară, simplă, concisă, să aibă puterea de a convinge și să ofere o înlănțuire logică a faptelor și a normelor de drept pe baza cărora s-a ajuns la pronunțarea soluției, reprezentând, totodată, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar în calea de atac. În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina contra României). Curtea Europeană a mai statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Perez contra Franței, cauza Jahnke și Lenoble contra Franței), dar că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle contra Finlandei). Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră clară și concisă, care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată asupra apelurilor principal și incident. Împrejurarea că, în urma analizei împrejurărilor de fapt și de drept relevante, instanța de apel a ajuns la o concluzie diferită de cea a recurentei-reclamante nu poate echivala cu nemotivarea și nici cu reținerea caracterului contradictoriu al unor considerente. Astfel, fapta ilicită alegată constă în nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației contractuale de a asigura asistența/reprezentarea juridică, ca urmare a neprezentării la termenul din 18 iunie 2020 și neachitării taxelor judiciare de timbru datorate în dosarul nr. x/2020, ceea ce a condus la anularea cererii de suspendare a executării silite și a contestației la executare, cu consecința obligării recurentei-reclamante la plata de penalități pentru neexecutare. În sinteză, instanța de apel a reținut că nu există fapta ilicită sub aspectul neachitării de către intimata-pârâtă a taxei judiciare de timbru datorate în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Arad, că existența faptei ilicite sub aspectul neprezentării intimatei-pârâte la termenul din 18 iunie 2020, când s-a judecat contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, precum și existența vinovăției, sub forma neglijenței, au rămas definitive, nefiind apelate, însă în cauză nu au fost dovedite celelalte două condiții legale, respectiv prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat critica privind asumarea de către intimata-pârâtă, prin e-mailul din 3 aprilie 2020, a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, neprezentând motivul pentru care nu a dat valoare probatorie înscrisului ce constituie anexa nr. 16 la acțiune. Această susținere este nefondată, întrucât în cadrul considerentelor este analizat motivul de apel prin care s-a învederat asumarea de către intimata-pârâtă a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru. Instanța de apel a înlăturat această critică, argumentând că debitorul obligației de achitare a taxei judiciare de timbru este titularul contestației la executare, că acesta nu și-a ales domiciliul la cabinetul de avocat și nici nu i-a dat apărătorului său mandat pentru a achita taxa judiciară de timbru în numele și pe seama sa (prin contractul de asistență juridică nu s-a stabilit obligația apărătorului de achitare a taxelor judiciare de timbru, iar probele administrate nu confirmă o înțelegere nescrisă cu privire la obligația avocatului de achitare a taxelor judiciare de timbru), că societatea a fost informată de către instanță cu privire la obligația de plată a taxei de timbru, adresa fiind comunicată la sediul social și recepționată la 5 mai 2020. A mai învederat recurenta-reclamantă că instanța de apel a analizat doar obligația de plată a taxei judiciare de timbru aferente contestației la executare (869 RON), nu și a celei aferente cererii de suspendare a executării silite (50 RON). Și această susținere este nefondată, întrucât considerentele referitoare la obligația de plată a taxei judiciare de timbru sunt comune și privesc taxa aferentă atât contestației la executare, cât și cererii de suspendare a executării. Instanța de apel a constatat că, prin răspunsul la interogatoriu, s-a recunoscut existența unei practici privind achitarea de către avocat a taxelor judiciare de timbru în cuantum redus (sub 100 RON), dar a reținut, totodată, că debitorul obligației de plată a taxei judiciare de timbru este societatea, că avocatul solicita telefonic acordul directorului economic pentru plata taxelor de valoare redusă și că nu s-a probat în cauză acordul conducerii societății pentru efectuarea plății taxei judiciare de timbru. Prin urmare, instanța de apel a analizat chestiunea respectivă, iar considerentele nu sunt nici contradictorii, nici străine de natura pricinii. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel nu a analizat prevederile legale ce fundamentau obligația intimatei-pârâte de a achita taxele judiciare de timbru. Se constată că analiza motivelor de apel s-a făcut nu doar prin raportare la circumstanțele factuale, ci și la dispozițiile legale relevante, iar, în contextul în care pretențiile deduse judecății au fost întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, în mod corect instanța de apel a analizat, în mod special, obligația contractuală asumată de către intimata-pârâtă, nefiind necesară redarea unor prevederi din Legea nr. 51/1995 sau din Statutul profesiei de avocat. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că intimata-pârâtă își desfășura activitatea în cadrul societății de 20 ani și avea biroul la sediul societății și nici faptul că, la momentul neachitării taxei judiciare de timbru, între societate și intimata-pârâtă era o stare conflictuală. În raport cu ansamblul considerentelor deciziei recurate, se constată că împrejurările relevate de recurenta-reclamantă nu sunt determinante, în sensul că nu sunt apte a conduce la reținerea faptei ilicite constând în nesocotirea obligației asumate prin contractul de asistență juridică. După cum s-a arătat deja, motivarea hotărârii judecătorești nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de către părți, ci doar la cele esențiale. A mai învederat recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a analizat actul adițional nr. x/2018 și nici aspectul dacă sentința civilă nr. 1165/2014 mai constituia titlu executoriu la nivelul anului 2020, în condițiile în care obiectul contractului de concesiune a fost modificat prin actul adițional nr. x/2018. Aceste susțineri nu sunt fondate, întrucât, validând și reiterând situația de fapt reținută de judecătorul fondului, instanța de apel a avut în vedere toate cele patru acte adiționale încheiate la contractul de concesiune nr. x/04.12.2001, inclusiv actul adițional nr. x/2018. Recurenta-reclamantă este nemulțumită, în realitate, de modul în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale, aspect care nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de lege. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 91, art. 109 alin. (2), art. 110, art. 111, art. 112, art. 133 alin. (2) și (4), art. 134 alin. (1), (2) și (6) din Statutul profesiei de avocat, precum și pe cele ale art. 3 alin. (1) lit. b), c), e), art. 40, art. 41, art. 46 din Legea nr. 51/1995. În esență, recurenta-reclamantă a argumentat că instanța de apel a scos din contextul cauzei obligația de a achita taxele judiciare de timbru, în condițiile în care prevederile legale dispun că avocatul are obligația de consiliere a clientului, iar această obligație a fost încălcată de către intimata-pârâtă, din moment ce nu a informat societatea despre necesitatea achitării taxelor judiciare de timbru sau despre stadiul dosarului având ca obiect contestație la executare. A mai învederat recurenta-reclamantă că este contrară prevederilor legale opinia instanței de apel, în sensul că neprezentarea intimatei-pârâte la termenul de judecată nu putea evita anularea contestației la executare, în condițiile în care avocatul are obligația încunoștințării clientului asupra măsurilor dispuse de către instanță. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit art. 91 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011: "(1) În condițiile legii, avocatul asigură asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice, a instituțiilor și a altor persoane juridice, pentru apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor. (2) Asistarea și reprezentarea clientului cuprinde toate actele, mijloacele și operațiunile permise de lege și necesare ocrotirii și apărării intereselor clientului" Conform art. 109 alin. (2) din Statut, "activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut și ale codului deontologic". În continuare, se prevede că "avocatul trebuie să depună toată diligența pentru apărarea libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clientului" (art. 110), că "avocatul este dator să își sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod conștiincios, corect și cu diligentă. Avocatul își informează clientul cu privire la evoluția cazului ce i-a fost încredințat" (art. 111), precum și că "probitatea, spiritul de dreptate și onestitatea avocatului sunt condiții ale credibilității avocatului și profesiei" (art. 112). Potrivit art. 133 din Statut: "(2) Avocatul trebuie să asiste și să reprezinte clientul cu competență profesională, prin folosirea cunoștințelor juridice adecvate, a abilităților practice specifice și prin pregătirea rezonabil necesară pentru asistarea sau reprezentarea concretă a clientului. (4) Asistarea și reprezentarea clientului impun diligență profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor și proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienței și crezului său profesional". Conform art. 134 din Statut: "(1) Avocatul își va reprezenta clientul cu diligența unui bun profesionist, în limitele legii. (2) Avocatul se va abține ca intenționat: a) să ignore obiectivele și scopurile reprezentării stabilite de client, astfel încât să eșueze în atingerea lor prin mijloace rezonabile, permise de lege și de statutul profesiei; b) să prejudicieze un client pe durata relațiilor profesionale. (6) Neglijarea cauzelor clientului, absența nejustificată în mod repetat, fără asigurarea unei substituiri legale și competente, cu acordul prealabil al clientului, constituie abatere disciplinară". Prevederi similare se regăsesc în art. 3 alin. (1) lit. b), c) și e), art. 40 și art. 41 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile legale, atunci când a reținut că nu există faptă ilicită, sub aspectul neachitării taxelor judiciare de timbru datorate în dosarul nr. x/2020. Instanța de apel a plecat, în analiza sa juridică, de la premisa că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 80/2013, debitorul obligației de achitare a taxei judiciare de timbru este titularul cererii (personal sau prin mandatar). Coroborând mijloacele de probă administrate, instanța de apel a constatat că recurenta-reclamantă a avut cunoștință despre obligația de timbrare, neputând susține că nu a fost informată de avocatul său, din moment ce adresa instanței, prin care s-a solicitat plata taxei judiciare de timbru, a fost comunicată la sediul social, fiind recepționată la registratură la 5 mai 2020. Sub acest aspect, este de subliniat că societatea nu și-a ales sediul procesual la cabinetul de avocat. De asemenea, instanța de apel a constatat că, prin contractul de asistență juridică, nu s-a stabilit obligația apărătorului de achitare a taxelor judiciare de timbru, că probele administrate nu confirmă o astfel de obligație și că nu se poate aplica prezumția simplă că recurenta-reclamantă avea așteptarea rezonabilă ca apărătorul său să achite orice taxă judiciară de timbru datorată, întrucât societatea a fost implicată în numeroase litigii, astfel că, în mod rezonabil, se poate presupune că, la nivelul persoanelor responsabile din conducere, se cunoștea atât necesitatea timbrajului, cât și consecința neîndeplinirii obligației. În concluzie, instanța de apel a reținut că mijloacele de probă administrate nu conturează o bază factuală suficientă, în sensul că ar fi existat o înțelegere nescrisă cu privire la obligația avocatului de achitare a taxelor judiciare de timbru, datorate în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Arad. Or, în etapa procesuală a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite de către instanțele de fond, iar instanța de recurs judecă hotărârea, nu procesul, în sensul că verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii judecătorilor de fond. Întrucât nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, nu pot fi analizate acele susțineri ale recurentei-reclamante care aduc în discuție, direct sau indirect, temeinicia deciziei recurate, chiar dacă sunt invocate, în mod formal, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Dat fiind contextul factual stabilit, în mod definitiv, prin decizia recurată, nu se poate reține aplicarea greșită a normelor de drept material din Legea nr. 51/1995 sau din Statutul profesiei de avocat, întrucât instanța de apel a constatat tocmai faptul că, prin dovezile administrate, nu s-a probat că intimata-pârâtă și-a încălcat obligația asumată contractual, reținând că recurenta-reclamantă a avut cunoștință despre obligația stabilită în sarcina sa de instanță și a ales să nu achite taxele judiciare de timbru, asumându-și aplicarea sancțiunii anulării cererii de suspendare a executării și a contestației la executare. Totodată, instanța de apel a reținut, în mod corect, că deși apărătorul nu s-a prezentat la termenul fixat de instanță, această faptă nu se află în legătură de cauzalitate directă și necesară cu anularea contestației la executare, din moment ce recurenta-reclamantă este singura culpabilă pentru aplicarea acestei sancțiuni procesuale și, chiar dacă s-ar fi prezentat în instanță, apărătorul nu ar fi putut împiedica admiterea excepției netimbrării, în lipsa achitării taxei judiciare de timbru, și nici nu se poate prezuma că ar fi putut obține un termen în acest sens. Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 634, art. 663 și art. 673 din C. proc. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că este greșită interpretarea că, prin actele adiționale nr. x/2014 și nr. y/2018 la contractul de concesiune, s-au dat debitoarei mai multe termene de grație, învederând că, în realitate, părțile au modificat obiectul contractului și termenul de execuție, prelungindu-l până la 31 decembrie 2029, context în care instanța de apel trebuia să rețină că părțile au renunțat la caracterul executoriu al sentinței civile nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare, astfel că nu mai exista un titlu executoriu valabil în anul 2020, când a fost demarată executarea silită. Această critică, prin intermediul căreia recurenta-reclamantă contestă, în realitate, modul în care instanța de apel a interpretat clauzele actelor adiționale la contractul de concesiune, nu poate fi primită, întrucât actualul C. proc. civ. nu cuprinde un motiv similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care reglementa ipoteza "când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Dat fiind cadrul normativ actual, este neavenită critica privind interpretarea greșită a actelor adiționale, întrucât nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale) și nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege. În consecință, este definitivă interpretarea dată de către instanțele de fond clauzelor actelor adiționale la contractul de concesiune, în sensul că acestea instituie termene de grație pentru executarea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare. În acest context, se constată că instanța de apel, efectuând analiza din perspectiva art. 1.532 alin. (2) din C. civ., a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că era nefondată excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită a obligației (invocată prin contestația la executare anulată), întrucât termenul de grație afectează exigibilitatea obligației. Creditorul nu poate solicita executarea silită anterior termenului stabilit, din moment ce art. 663 alin. (1) din C. proc. civ. dispune că executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este, printre altele, exigibilă. Totodată, prescripția dreptului de a cere executarea silită nu poate curge anterior exigibilității creanței, întrucât, potrivit art. 706 alin. (2) din C. proc. civ., termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. Din moment ce termenul de prescripție s-ar fi împlinit la 21 decembrie 2021, ulterior demarării executării silite, instanța de apel a reținut, în mod corect, că aplicarea penalităților pentru neexecutare nu poate fi pusă în legătură directă și necesară cu anularea contestației la executare, adică nu exista probabilitatea obținerii avantajului din șansa pierdută, penalitățile fiind consecința neexecutării de către recurenta-reclamantă a obligațiilor stabilite prin titlul executoriu. Privite lucrurile din această perspectivă, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat art. 634, art. 663 și art. 673 din C. proc. civ. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.