ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, la 11 iunie 2020, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 de euro, echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată. Pârâta B. S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale pasive. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanție a C. S.A., solicitând obligarea acesteia, în calitate de asigurator, la plata despăgubirilor ce-i vor fi imputate în ipoteza căderii în pretenții.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunal Prin sentința civilă nr. 160 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta B. S.R.L. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a admis, în parte, acțiunea, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 60.000 euro cu titlu de daune morale și a sumei de 1.528 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A admis, în parte, cererea de chemare în garanție și a obligat-o pe chemata în garanție C. S.A. la plata către pârâtă a sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri, și a sumei de 7.468,8 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A., pârâta B. S.R.L. și chemata în garanție C. S.A.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin încheierea din 12 mai 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta B. S.R.L. și a admis excepția tardivității apelului acestei părți, cu consecința respingerii căii de atac, ca tardivă. Prin decizia nr. 198 din 23 iunie 2022, aceeași instanță a respins celelalte două apeluri declarate în cauză și a compensat cheltuielile de judecată din apel. Pentru a decide astfel, a avut în vedere următoarele considerente: Față de motivele de apel invocate de apelante, Curtea a apreciat că se impune analizarea, cu prioritate, a apelului chematei în garanție dat fiind faptul că, prin criticile aduse, se tinde la înlăturarea atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei intimate. A constatat că soluția dată de către prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei intimate este legală și temeinică. Pârâta intimată B. S.R.L. a fost obligată la plata de despăgubiri, reprezentând daune morale către reclamanta apelantă, reținându-se calitatea acesteia de comitentă pentru prepușii săi, respectiv medicii care au avut în grijă pacienta. Chemata în garanție apelantă a criticat reținerea raportului de prepușenie, invocând împrejurarea că, între medici, persoane fizice, și clinica pârâtă intimată, au fost încheiate doar contracte de prestări servicii medicale, contracte în cadrul cărora a fost inclusă clauza de excludere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. În accepțiunea chematei în garanție apelante, existența contractelor de prestări servicii exclude un raport de prepușenie, în condițiile în care actul medical nu s-a desfășurat sub supravegherea și coordonarea pârâtei intimate, neexistând raport de subordonare între medici și aceasta. Curtea de Apel a reținut, în contra acestor critici, împrejurarea că prima instanță, în mod legal și temeinic, a apreciat existența unui raport de prepușenie între pârâta intimată și medicii angrenați în actul medical în speță, raportat la împrejurarea că aceștia funcționau în cadrul clinicii în baza unui contract încheiat cu aceasta, contract care nu era de simplă locațiune pentru spațiul destinat desfășurării actului medical. Pârâta intimată, în calitate de furnizor de servicii medicale, era cea care organiza calendarul și intervalele orare pentru prestarea actelor medicale de către medici, aceștia fiind obligați să respecte metodologia de lucru stabilită de către clinică, să respecte și să conlucreze în condiții de profesionalism cu echipa medicală a clinicii. Toate aceste clauze contractuale din contractele de prestări servicii încheiate de către medicii prestatori cu pârâta intimată dovedesc existența unui raport de subordonare chiar și doar la nivel administrativ între aceștia și pârâtă. Actul medical, în sine, este decizia medicului și nu a pârâtei intimate, care nu poate interveni în cadrul acestuia tocmai determinat de specificului său, neexistând, astfel, raport de subordonare în acest sens, aspect care, însă, nu înlătură existența raportului de prepușenie, având în vedere supravegherea și subordonarea la nivel administrativ existente. Mai mult, Curtea a reținut, din înscrisurile depuse în fața primei instanțe, împrejurarea că, deși decizia medicului curant al reclamantei apelante a fost aceea de a se interveni medical prin operație de cezariană, aceasta nu a putut fi efectuată de urgență în cadrul clinicii pârâte intimate, tocmai din cauza regulilor de funcționare impuse de către aceasta, respectiv lipsa unei secții de neonatologie în care să fie internați copiii născuți prematur și imposibilitatea încheierii unui contract de prestări servicii medicale cu reclamanta apelantă, având în vedere că sarcina acesteia era de doar 33 de săptămâni, în timp ce clinica accepta doar sarcini peste 34 de săptămâni. Aceste aspecte conduc la concluzia că, în cauză, între medicii prestatori de servicii medicale și pârâta intimată a existat un raport de prepușenie, astfel că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în mod corect, a fost considerată ca fiind antrenată, pârâta intimată având calitate procesuală pasivă în cauză, în calitate de comitent. Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana prepușilor pentru care comitenta este ținută să răspundă, instanța a reținut, contrar criticilor chematei în garanție apelante, că prestarea de către medici a actului medical cu întârziere și netransparent, cu încălcarea obligației de informare a pacientei în baza art. 4 din Legea nr. 46/2003, reprezintă o faptă ilicită, faptă care a dus la decesul intrauterin al fătului reclamantei apelante, între această faptă și prejudiciul produs existând raport de cauzalitate. Așa cum a arătat și prima instanță în reținerea stării de fapt, instanța de apel a observat că reclamanta apelantă s-a prezentat la clinica pârâtă intimată, unde activa medicul său curant, pe durata sarcinii cu risc de naștere prematură. Între momentul preluării sale de către medicul de gardă din cadrul clinicii și momentul transferului la Timișoara s-a produs decesul intrauterin al fătului ca urmare a asfixierii intrauterine. Durata de aproximativ 4 ore în care reclamanta apelantă a fost consultată și "spitalizată" în cadrul clinicii, fără ca, în acest interval, să fie informată cu privire la imposibilitatea clinicii de a presta serviciile medicale necesare în acest caz de urgență, urmată de transferul pacientei cu mașina personală către spitalul din Timișoara pe ruta Arad-Timișoara, reprezintă aspecte care constituie încălcări ale legii privind drepturile și obligațiile pacienților, precum și ale legii privind înfăptuirea actului medical. Contrar susținerilor chematei în garanție apelante, între această conduită a personalului medical și decesul fătului, care a produs prejudiciul a cărui reparare se solicită, există legătură de cauzalitate pentru cele mai sus expuse. Pentru aceste considerente, având în vedere împrejurarea că s-a dovedit îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, prevăzute de art. 1373 C. civ., a fost respins apelul chematei în garanție, ca nefondat. Analizând apelul reclamantei apelante, ce vizează doar cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanță, Curtea de Apel a subliniat că, dincolo de luarea în considerare a naturii valorilor lezate și a gravității prejudiciului suferit, întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin apreciere, în care un rol hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a judecătorului în sufletul uman și în reacțiile sale. A reținut că prima instanță, în mod legal și temeinic, a ținut seama, la acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale, de criteriile impuse de practica națională a instanței supreme și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceste criterii, precum consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorii lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială au fost avute în vedere de către prima instanță în cuantificarea daunelor morale. Despăgubirile acordate sunt juste și echitabile, ținând seama de natura și importanța valorii lezate, respectiv sănătatea și integritatea corporală a reclamantei apelante. Aceasta, prin decesul intrauterin al fătului la 33 de săptămâni de dezvoltare, a suferit atât fizic, cât și psihic, sarcina pierdută fiind una asumată și la o vârstă înaintată (42 de ani). În consecință, prima instanță a apreciat corect existența prejudiciului moral suferit de către reclamanta apelantă și a cuantificat, echitabil, suma acordată cu titlu de reparație, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1385 C. civ., fapt pentru care s-a apreciat că apelul declarat de reclamantă este nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs chemata în garanție C. S.A., invocând, în dezvoltarea motivelor, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4.1. O primă critică are în vedere interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. Recurenta a redat conținutul art. 655 din actul normativ enunțat, arătând că unitățile medicale la care acesta face referire răspund, în condițiile legii civile, pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta. Astfel, Legea nr. 95/2006 prevede două situații pentru care răspunde unitatea sanitară: răspunderea pentru fapta proprie, în condițiile prevăzute la art. 655 alin. (1) lit. a)-d), și răspunderea solidară, în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat de personalul medical angajat. În prezenta cauză, cadrul procesual ales de către reclamantă a fost acela de a se îndrepta exclusiv împotriva unității sanitare. Or, așa cum prevede norma indicată, răspunderea solidară a unității sanitare ar putea fi angajată doar dacă ar fi fost probată răspunderea pentru fapta proprie a personalului medical angajat. Unitatea sanitară nu poate răspunde singură pentru pagubele cauzate de personalul medical angajat, ci doar alături de personalul medical, pentru fapta acestuia. În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 95/2006, art. 655 alin. (1) lit. a)-d), răspunderea proprie a unității sanitare poate fi angajată doar pentru situații care nu sunt incidente în speță, reglementate în textul de lege indicat. În prezenta cauză, pentru a fi antrenată răspunderea solidară a unității sanitare cu personalul medical angajat, pentru fapta acestuia - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului - răspunderea pentru fapta altuia - aceasta trebuia chemată în judecată alături de personalul medical angajat, pentru a se stabili, în primul rând, răspunderea personalului medical angajat și, doar ulterior, atragerea răspunderii solidare a unității sanitare. Cum nu au fost îndeplinite cele două condiții expres prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii solidare a unității sanitare, anume dovedirea răspunderii proprii a personalului medical și, respectiv, acesta să aibă calitatea de angajat al unității sanitare, recurenta a apreciat că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a unității sanitare, cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție, ca rămase fără obiect. 4.2. O a doua critică vizează greșita interpretare a contractului de prestări servicii încheiat între medic și unitatea sanitară, în corelație cu aplicarea greșită a art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. Așa cum rezultă din conținutul art. 655 alin. (2), pentru a fi antrenată răspunderea unității în solidar cu personal medical, acesta din urmă trebuie să fie angajat. Conform motivării instanței, pentru dovedirea raportului de prepușenie, este necesar să se stabilească dacă medicul era sub direcția stabilită de spital, premisă complet falsă, întrucât, potrivit art. 1373 C. civ., raportul de prepușenie presupune un raport de subordonare voluntară între prepus și comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziții obligatorii și de a dirija activitatea primului. Raportul de prepușenie are următoarele elemente constitutive: acordul de voințe expres sau tacit între comitent și prepus; îndeplinirea unor funcții sau activități de către prepus în contul comitentului; acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare față de comitent, această din urmă cerință nefiind îndeplinită în cauză. Pârâta B. nu putea să exercite cea de-a treia condiție esențială, respectiv a controlului, întrucât, din contractele de prestări servicii depuse la dosarul cauzei, rezultă că părțile contractante au stabilit că: "niciuna dintre părțile contractante nu vor interpreta prevederile prezentului contract ca fiind similare sau asimilabile unei relații angajator-angajat și nici nu se vor prevala de vreuna dintre prevederile legale specifice unui astfel de raport". A menționat că, deși a invocat legea părților - contractul de prestări servicii încheiat între medicul curant și unitatea sanitară, instanța de apel a ales să nu se pronunțe pe această chestiune, raportându-se doar la situația de fapt. Revenind la analiza existenței sau inexistenței unui raport de prepușenie, în literatura de specialitate, cât și în jurisprudența națională, s-a statuat că medicii nu au calitatea de prepus față de unitatea sanitară decât în ceea ce privește anumite obligații de serviciu, susceptibile de control din partea presupusului comitent, și nicidecum în privința atribuțiilor lor de specialitate. Prin urmare, între pârâtă și subcontractanții săi nu a existat altceva decât un raport contractual cu drepturi și obligații stabilite în cuprinsul contractului de prestări servicii, fiind exclus un raport de prepușenie. Conform art. 2.2., în noțiunea de "asigurat" este definită persoana fizică sau juridică menționată expres în specificația poliței. Astfel, potrivit contractului de asigurare, riscul asigurat este reprezentat de prejudiciul cauzat terțului beneficiar de către asigurat prin fapta proprie, iar nu ca rezultat al neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor de către subcontractanții asiguratului. Conform art. 1373 C. civ., este comitent cel care, în virtutea unui contract, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții. Or, spre deosebire de contractul de muncă, unde relația este una de subordonare, salariatul desfășurându-și activitatea în subordinea și coordonarea angajatorului, în cazul contractului de prestări civile/convențiilor civile, prestatorul își păstrează libertatea în ceea ce privește organizarea și derularea activității contractuale și, pe cale de consecință, nu se poate naște o relație de prepușenie, nefiind îndeplinită condiția subordonării. În considerarea criticilor prezentate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și respingerea cererii de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală. Intimata pârâtă B. S.R.L., în cadrul întâmpinării, a apreciat că se impune admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii recurate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 4.1. În primul rând, trebuie menționat că susținerile referitoare la împrejurarea că, în speță, nu poate fi atrasă răspunderea pentru fapta proprie a intimatei pârâte B. S.R.L., nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute în art. 655 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, nu pot fi primite, întrucât nu au legătură cu considerentele instanței de apel, care nu a reținut o astfel de răspundere în sarcina pârâtei, ci răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, instituție juridică cu un regim diferit. În ceea ce privește stabilirea greșită a cadrului procesual ales de reclamantă, în sensul că, pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, trebuia chemat în judecată și acesta din urmă, respectiv personalul medical pretins vinovat de malpraxis, partea menționată neprocedând astfel, critica este formulată omisso medio, direct în recurs, cu excluderea căii de atac a apelului. Prin urmare, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., din a căror interpretare rezultă, ca regulă, că nu pot fi formulate motive de recurs dacă recurentul nu a formulat și în apel aceleiași critici, Înalta Curte nu va examina această susținere. Referitor la nedovedirea răspunderii pentru fapta proprie a medicilor, contrar opiniei recurentei, Curtea de Apel a reținut, din probele administrate în fața primei instanțe, că fapta ilicită a acestora constă în prestarea actului medical cu întârziere și în mod netransparent, cu încălcarea obligației de informare a pacientei, prevăzute de art. 4 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, în contextul în care reclamanta s-a prezentat la clinica pârâtă, unde activa medicul său curant, cu risc de naștere prematură. În continuare, instanța de apel a reținut că, între momentul preluării pacientei de către medicul de gardă din cadrul clinicii pârâte și momentul transferului la spitalul din Timișoara cu mașina personală a acesteia, s-a produs decesul intrauterin al fătului, în cele aproximativ 4 ore în care a fost spitalizată, nefiindu-i adus la cunoștință aspectul referitor la imposibilitatea clinicii de a presta serviciile medicale pentru un asemenea caz de urgență, toate aceste elemente reprezentând tot atâtea încălcări ale legii privind drepturile pacienților și înfăptuirea actului medical. Din perspectiva prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și pagubă, Curtea a constatat că și aceste cerințe au fost probate, fiind, deci, întrunite condițiile atragerii răspunderii medicilor pentru fapta proprie și, mai departe, a răspunderii unității sanitare pârâte, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, conform art. 1373 C. civ.. Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel nu ar fi analizat răspunderea pentru fapta proprie a medicilor, chiar și în absența chemării în judecată a acestora, și că ar fi vizat, în soluționarea cauzei, direct răspunderea comitentului, cu încălcarea textului de lege sus-menționat. În ceea ce privește situația de fapt reținută de Curte, raportat la probele administrate, în legătură cu răspunderea medicilor, aceasta nu poate fi reevaluată în recurs, care permite doar invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, față de modul în care este configurată calea de atac extraordinară conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la întrunirea condiției de angajat al unității sanitare în persoana medicilor, și aceasta este îndeplinită pentru cele ce se vor arăta în analiza următorului motiv de recurs, care dezvoltă, pe larg, această problemă, astfel încât nu poate fi reținută lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, contrar celor susținute de recurentă. În ce privește examinarea modalității de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive în prezenta cale de atac, aceasta este posibilă, contrar alegațiilor orale ale intimatei reclamante, întrucât, deși apelul pârâtei a fost respins ca fiind tardiv declarat, chestiunea respectivă a fost supusă dezbaterii și în cadrul apelului declarat de chemata în garanție, care a primit o soluție pe fondul său, inclusiv din perspectiva condiției de exercițiu privind legitimarea procesuală pasivă a pârâtei. 4.2. Nici criticile referitoare la lipsa calității de angajat al unității sanitare pârâte în ceea ce privește personalul medical care s-a ocupat de reclamantă și nici a raportului de prepușenie dintre medici și recurentă nu pot fi primite. Nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi pornit de la o premisă falsă în ceea ce privește atributul direcției pe care, printre altele, trebuie să-l aibă comitentul în raport cu prepusul, alături de cele ale supravegherii și controlului, conform art. 1373 alin. (2) C. civ., text de lege care enumeră acest prim atribut în conținutul său. De asemenea, instanța de apel nu a contestat că raportul de subordonare dintre comitent și prepus trebuie să fie asumat de acesta din urmă, acordul de voință comun al părților fiind reținut în baza contractelor de prestări servicii medicale încheiate între pârâtă și medicii prestatori. Cât privește excluderea unui raport de prepușenie între pârâtă și personalul medical, care ar rezulta din clauzele stipulate în contractele respective, conform cărora "niciuna dintre părțile contractante nu vor interpreta prevederile prezentului contract ca fiind similare sau asimilabile unei relații angajator-angajat și nici nu se vor prevala de vreuna dintre prevederile legale specifice unui astfel de raport", această chestiune nu poate fi examinată de către Înalta Curte, întrucât supune dezbaterii un aspect de netemeinicie a hotărârii, și anume interpretarea unui mijloc de probă, în speță, cele două contracte, ceea ce este interzis în recurs față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În egală măsură, conținutul riscului asigurat, care, în opinia recurentei, față de clauzele din contractul de asigurare încheiat între pârâtă și aceasta și dovedit cu polița de asigurare (art. 2.2.), nu ar viza și răspunderea pentru fapta prepusului reprezintă tot un aspect de fapt, necenzurabil în recurs pentru argumentele expuse în precedent. Nu în ultimul rând, Curtea nu a considerat că raportul de prepușenie derivă din coordonarea actului medical de către pârâtă, ceea ce nici nu ar fi fost posibil față de specificul acestui act, ci din subordonarea pe linie administrativă, clinica fiind cea care organiza calendarul și intervalele orare pentru prestarea actelor medicale, personalul medical fiind obligat să respecte metodologia de lucru stabilită și să conlucreze cu echipa medicală a clinicii. De asemenea, în cazul concret al reclamantei, operația de cezariană recomandată de medic nu a putut fi efectuată tocmai determinat de regulile impuse de pârâtă, care accepta persoane cu sarcină mai mare de 34 de luni și nici nu avea la dispoziție o secție de neonatologie, care să asigure internarea copiilor născuți prematur. Or, în contextul faptic reținut de către instanța de apel, este evident raportul de subordonare dintre pârâtă și personalul medical, conform art. 1373 C. civ., chiar dacă numai la nivel administrativ. În concluzie, nu se poate reține că instanța de apel ar fi aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care prevăd răspunderea solidară a unităților sanitare publice sau private pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat. Pentru aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta chemată în garanție, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod. Soluția de respingere a recursului vizează și cheltuielile de judecată solicitate de recurentă, care, fiind parte căzută în pretenții, nu are dreptul la obținerea lor, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Conform aceluiași text de lege, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.