ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 260/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă la data de 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. și S.C. B. S.A. au chemat în judecată pârâtele S.C. C. S.A. (actuala D. S.R.L.) și S.C. E. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.956.293 RON către reclamanta A., respectiv la plata sumei de 201.051 RON către S.C. Automobile S.A. În motivare s-a arătat că A. este asigurătorul de bunuri al S.C. B. S.A., care a cumpărat o cantitate de marfă de la societățile F., respectiv G. constând în piese de schimb auto, iar aceste două societăți, în calitate de expeditor au angajat un transport auto cu pârâtă S.C. C. S.A. pe ruta Franța - România, care la rândul său a subcontractat transportul către pârâta S.C. E. S.R.L. Pe parcursul transportului, ca urmare a unui accident rutier, mărfurile au ajuns la sediul S.C. Automobile S.A. avariate, prejudiciul total fiind în cuantum de 482.864 Eur, potrivit raportului de inspecție calculat pe baza facturilor de achiziție a mărfurilor. Având în vedere raporturile de asigurare dintre cele două reclamante, A. a achitat către S.C. Automobile S.A. plata indemnizației de asigurare în cuantum de 437.864 euro, diferența de 45.000 euro rămânând în sarcina asiguratului ca și fransiză. Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune, în temeiul art. 2521 și art. 2523 C. civ., precum și o cerere de chemare în garanție în contra H., menționând faptul că a încheiat cu aceasta o poliță de asigurare valabilă de la 1 ianuarie 2015 și până la 31 decembrie 2015, care acoperă prejudiciile rezultate din avarierea de mărfuri în urma transportului. Prin sentința civilă nr. 256/2016 din 22 iunie 2016, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș. Prin sentința nr. 928 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Specializat Argeș a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, în vederea emiterii regulatorului de competență. Prin sentința nr. 424/F- C. civ. din 14 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă.

După soluționarea conflictului de competență, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016* pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă. Prin încheierea din 27 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, a fost disjunsă cererea de chemare în judecată în raport cu pârâta S.C E. S.R.L. prin lichidator judiciar I.., pentru a se constata suspendarea de drept a judecății în baza dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, prin încheierea din 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., ca urmare a depunerii la dosar a poliței de asigurare valabilă. Totodată, a fost unită cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. C. S.A. Prin sentința civilă nr. 44 din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.956.293 RON, către reclamanta A. și la plata sumei de 201.051 RON către reclamanta S.C. B. S.A., reprezentând contravaloarea despăgubirilor. De asemenea, a fost obligată și la plata sumei de 101.467 RON cheltuieli de judecată, către reclamanta A. și la plata sume de 13.826 RON către reclamanta S.C. B. S.A. Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, chemata în garanție H. fiind obligată să plătească pârâtei suma de 2.272.637 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, în ceea ce privește excepția de prescripție invocată în raport cu pretențiile reclamantei S.C. Automobile S.A., tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 32 din CMR, reținând că termenul de prescripție nu este împlinit, întrucât de la data livrării mărfii către reclamanta S.C. Automobile S.A. (07.03.2015) și până la promovarea prezentei acțiuni, s-a scurs mai puțin de 1 an. Mai mult decât atât, în consonanță cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, dat fiind faptul că avarierea mărfii a fost tehnic totală, tribunalul a reținut că incidente devin dispozițiile de la lit. b). S-a mai reținut că primirea mărfii de către transportator a avut loc la data de 26 februarie 2015, ceea ce face cu atât mai mult termenul de prescripție să nu fie împlinit. Tribunalul a arătat că, în ceea ce privește excepția de prescripție invocată în raport cu pretențiile reclamantei A., aceasta nefiind parte în contractul de transport și nefiindu-i aplicabile regulile CMR, termenul de prescripție este cel de drept comun de 3 ani și acesta curge de la data nașterii dreptului la acțiune și mai exact de la data efectuării plății către asigurat. În atare condiții, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în raport cu ambele reclamante. Pe fond, prima instanță a apreciat incidente dispozițiile art. 17 din CMR și a reținut că riscul asigurat s-a produs în momentul transportului. Prima instanță a arătat că este dată de dispozițiile art. 3 din CMR calitatea S.C. D. de transportator și că, aceasta, deși nu a efectuat cu mașinile proprii transportul, rămâne obligată întocmai ca și când ar fi făcut-o, răspunzând pentru întregul prejudiciu. Cu privire la întinderea pagubei, tribunalul a observat că pârâta și chemata în garanție nu contestă valoarea transportului, ci faptul că în urma producerii evenimentului asigurat s-a deteriorat numai o parte din marfa transportată, astfel încât acțiunea s-ar impune a fi admisă numai parțial. În acest sens sunt și răspunsurile pârâtei la interogatoriu, declarându-se de acord să achite prejudiciul, dar nu la valoarea solicitată prin cererea de chemare în judecată. În raport de concluziile edificatoare ale expertului cauzei, tribunalul a apreciat nerezonabilă apărarea pârâtei, respectiv a chematei în garanție conform cu care, probabil, o parte din piese erau intacte după producerea accidentului, deci puteau fi folosite de către reclamanta S.C. Automobile dacă se făcea o examinare atentă piesă cu piesă. Date fiind riscurile pe care le presupune folosirea unor piese defecte în procesul de producție auto, prima instanță a apreciat faptul că asumarea pe risc propriu a acestor piese aparent intacte nu poate fi solicitată reclamantei, iar trimiterea acestora în Franța pentru reexaminare este o măsură exagerată și complet nerezonabilă. În aceste condiții, tribunalul a apreciat faptul că deteriorarea mărfurilor transportate de societatea pârâtă a fost una totală, ceea ce face ineficientă apărarea pârâtei în sensul că s-ar fi impus o limitare de răspundere conform art. 25 și 23 din CMR. Pe cale de consecință, reclamanta A. făcând dovada existenței unei polițe de asigurare în favoarea S.C. Automobile S.A., precum și dovada plății sumei de 437,864 euro către această în virtutea raporturilor comerciale, tribunalul a reținut că devin incidente în speță dispozițiile art. 2210 C. civ., subrogarea fiind doar parțială și în limita sumei efectiv achitată. Tribunalul a motivat că pentru diferența de sumă reprezentând echivalentul a 48.000 euro, temeiul răspunderii este contractual, fiind dat de dispozițiile convenției și ale art. 3 din CMR, prejudiciul constituindu-se direct în patrimoniul S.C. Automobile. Din acest punct de vedere, a reținut prima instanță, nu poate fi eficientizată apărarea pârâtei în sensul că S.C. B. S.A. nu a făcut ea însăși dovada achitării pieselor către furnizori, întrucât raporturile dintre această societate și terții colaboratori, convențiile asupra plății, schimb de mărfuri, modalități de compensare, etc. nu sunt de interes pentru terți, importantă fiind calitatea de proprietară asupra mărfii a destinatarului acesteia, proprietate care nu se dobândește în cazul bunurilor mobile la momentul plății ci la momentului întâlnirii acordului de voință. Tribunalul nu a mai examinat apărarea vizând lipsa de solidaritate dintre pârâții D. și E., întrucât cererile au fost disjunse, iar cauza privind cea de-a doua pârâtă a fost suspendată. Tribunalul a admis cererea de chemare în garanție în baza art. 72 C. proc. civ., dată fiind dovedirea unui contract de asigurare marfă în vigoare la data producerii accidentului între pârâta D. și societatea de asigurări H., urmând ca chemată în garanție să suporte integral sumele pe care pârâta este obligată să le achite celor două reclamante.

Împotriva sentinței civile nr. 44 din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, pârâta D. S.R.L.. (fostă S.C. C. S.A.) și chemata în garanție H. au promovat apel. Prin decizia nr. 539/A-COM din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de pârâta D. S.R.L. și de chemata în garanție H., fiind schimbată sentința apelată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei. Totodată, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție, fiind menținută în rest sentința cu privire la respingerea excepției prescripției. De asemenea, pârâta D. S.R.L. a fost obligată la plata sumei de 98.665 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și în apel, către chemata în garanție, iar reclamantele au fost obligate la plata către pârâtă a sumei de 14.146 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel, dar și a sumei de 98.665 RON cheltuieli de judecată la care pârâta a fost obligată față de chemata în garanție. În considerentele acestei decizii, instanța de prim control judiciar, a arătat că excepția prescripției este neîntemeiată, reținând considerente parțial diferite (suplimentare) față de cele reținute de tribunal. În ceea ce o privește pe reclamanta A., instanța de apel a reținut, că termenul de prescripție este, într-adevăr, cel de drept comun, de 3 ani, care curge de la data plății indemnizației de asigurare, dată la care se naște dreptul său la acțiune potrivit art. 2210 C. civ. În schimb, pentru reclamanta B., instanța de apel a motivat că acțiunea se supune termenului de prescripție specific contractului de transport, prevăzut de art. 2521 alin. (2) C. civ. dar și de reglementarea cu caracter special aplicabilă transportului internațional de mărfuri pe șosele, Convenția CMR din 19.05.1956, aceasta din urmă având caracter special și aplicându-se cu prioritate. Instanța de apel a reținut că marfa a ajuns la destinatar la 7.03.2016, susținându-se că a ajuns avariată, astfel încât termenul de 1 an curge de la această dată, potrivit art. 32 par. 1 lit. a) din Convenția CMR, nefiind împlinit la data de 5 martie 2016, când a fost introdusă acțiunea de față. Cu privire la fondul apelului, instanța de apel a constatat că litigiul este generat de neînțelegerile părților referitoare la existența și întinderea prejudiciului, apelantele pârâtă și respectiv chemată în garanție contestând caracterul cert și actual al prejudiciului invocat de intimatele reclamante. Convenția CMR de la Geneva, a reținut instanța de apel, reglementează în art. 17-22 condițiile în care este angajată răspunderea cărăușului rutier în cazul în care marfa este pierdută sau avariată, aplicabilitatea acestei convenții fiind dată de art. 1 par. 1 din aceasta. Instanța de prim control judiciar a reținut că, potrivit art. 2557 alin. (3) C. civ., convențiile internaționale la care România este parte se aplică cu prioritate față de dispozițiile corespunzătoare din C. civ., însă, în completarea dispozițiilor din convenție, atunci când aceasta nu prevede altfel, se aplică dispozițiile C. civ. român. În acest sens, instanța de apel a amintit și art. 5 par. 1 din Regulamentul nr. 593/2008. Pornind de la dispozițiile convenției și ale C. civ., pentru antrenarea răspunderii contractuale a cărăușului, a arătat instanța de apel, sunt necesare condițiile referitoare la existența unei neexecutări/executări necorespunzătoare și culpabile a contractului, a unui prejudiciu suportat de expeditor sau destinatar, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În ceea ce privește persoana păgubită, în cazul transportului internațional de mărfuri are această calitate atât expeditorul, cât și destinatarul, chiar dacă acesta nu este parte în contractul de transport. Astfel, Convenția CMR, în art. 13, îl autoriză pe destinatar ca, în nume propriu să pretindă de la cărăuș drepturile care rezultă din contractul de transport. Ca atare, din această perspectivă, a argumentat instanța de apel, reclamanta B. și asiguratorul său în limita indemnizației plătite justifică legitimarea de a efectua demersul procedural de față, de recuperare a prejudiciului pretins rezultat din avarierea mărfii, independent de achitarea sau nu a contravalorii acesteia. Totodată, instanța de apel a constatat și faptul că în apel s-au depus dovezi din care rezultă achitarea mărfurilor din facturile emise de furnizori, astfel încât reclamantele sunt îndreptățite să solicite contravaloarea prejudiciului, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a obține repararea acestuia, între care și caracterul cert. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere, sub aspectul întinderii răspunderii, că, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile acesteia, potrivit art. 3 din Convenția CMR, "transportatorul răspunde ca de propriile sale acțiuni și omisiuni, de acțiunile și omisiunile prepușilor săi și ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului, dacă acești prepuși sau aceste persoane acționează în exercițiul funcțiilor lor." În privința îndeplinirii condițiilor privind angajarea răspunderii, instanța de apel a pornit de la principiul că, în aplicarea art. 1532 alin. (1) C. civ., caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. A reținut instanța de apel că reclamanta, destinatar al mărfurilor transportate, a acționat contrar obligațiilor care îi reveneau potrivit legii în privința constatării stării bunului. Astfel, reclamantele nu au urmat procedura prevăzută de art. 1979 alin. (4)-(7) C. civ. înainte de a proceda la distrugerea mărfurilor fără consimțământul transportatorului, provenit de la reprezentantul său legal, deși ar fi avut obligația de a solicita pe cale de ordonanță președințială constatarea stării mărfurilor de către experți desemnați de instanță, ceea ce ar fi asigurat o determinare nemijlocită, exactă, în condiții de contradictorialitate, a existenței și a întinderii prejudiciului. Instanța de apel a reținut că dl. J., al cărui "acord" l-a invocat reclamanta pentru distrugerea pieselor, nu are calitatea de reprezentant al transportatorului (și nici nu și-a declinat vreo astfel de calitate, pentru a fi în prezența unui mandat aparent), ci este general manager al societății A.+K., societate care a întocmit raportul la cererea pârâtei, fără a putea reprezenta în vreun fel pe transportator sau de a angaja voința acestuia în lipsa oricărui mandat conferit din partea acestuia. În lipsa demersului de constatare a stării bunului potrivit disp. art. 1979 alin. (4) C. civ., reclamantelor le revine sarcina probei de a dovedi atât existența, cât mai ales întinderea prejudiciului în conformitate cu alin. (8) al aceluiași text de lege, a reținut instanța de apel. În vederea îndeplinirii acestei obligații, reclamantele au administrat în cadrul prezentului litigiu proba cu expertiză specialitatea "Automobile și circulație rutieră", care s-a efectuat însă fără examinarea probelor materiale reprezentate de piese în cauză, acestea nemaiexistând în materialitatea lor ca urmare a distrugerii voluntare. În aceste condiții, a arătat instanța de apel, constatările expertului au mai degrabă valoarea unor opinii decât ale unor constatări de fapt, expertul neputând stabili cu certitudine întinderea prejudiciului decât uzând de supoziții, ceea ce nu poate fi considerat ca atingând un standard de probă rezonabil, satisfăcător, în sensul prevederilor art. 1979 alin. (8) C. civ., pentru a putea servi ca probă în justiție. Sintetizând, instanța de apel a reținut că în cauză nu s-au putut determina cu exactitate care au fost bunurile avariate, pentru a se putea proceda la determinarea prejudiciului, iar acest fapt este rezultatul culpei reclamantei, destinatar al mărfurilor transportate, care a procedat la distrugerea bunurilor din proprie inițiativă, în lipsa acordului transportatorului, cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau potrivit legii și afectând astfel, în mod iremediabil, posibilitățile de evaluare a prejudiciului. De altfel, a arătat instanța de apel, nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în justiție de propria sa culpă pentru a valorifica un drept, iar în speță, reclamanta invocă distrugerea de către ea însăși a bunurilor ca o cauză care ar impune repararea în întregime a prejudiciului, în condițiile în care îi reveneau obligațiile menționate privind asigurarea probelor, alături de obligația generală de a contribui la limitarea întinderii prejudiciului, potrivit art. 1534 C. civ. În raport de prevederile art. 72 și urm. C. proc. civ., instanța de apel a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție și a menținut în rest sentința, cu privire la respingerea excepției de prescripție.

La data de 23 decembrie 2019, reclamantele A. și S.C. B. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 539/A-COM din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea motivului de casare, s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1532 alin. (1) C. civ.. Astfel, în privința îndeplinirii condițiilor privind angajarea răspunderii, instanța de apel a pornit de la principiul potrivit căruia "caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea". Recurentele-reclamante au arătat motivele pentru care în aprecierea instanței de apel cele două rapoarte, întocmite de auditorii la care au apelat părțile, în urma producerii accidentului, nu sunt edificatoare sub aspectul întinderii prejudiciului, și, prin urmare, răspunderea pârâtei nu poate fi antrenată. Sub un prim aspect, s-a reținut că inspectorii care le-au întocmit nu au calitatea de specialiști, iar verificarea efectuată nu denotă o atare specializare, ci este una vizuală, generală, o descriere a stării exterioare a pieselor auto și un calcul al valorii totale a acestora potrivit facturilor prezentate. De altfel, s-a mai arătat, în ambele rapoarte se consemnează faptul că starea încărcăturii poate fi stabilită în mod exact prin verificare și testare ulterioară, fiind necesară curățarea acestora și controlul individual. Sub un al doilea aspect, s-a susținut că, din corespondența purtată între diferite persoane din partea societăților implicate în transport și dintre acestea și inspectori, rezultă necesitatea unui astfel de control amănunțit al pieselor, îndoielile cu privire la rentabilitatea economică a unei astfel de operațiuni, dorința destinatarului de a distruge marfa, dar și necesitatea acordului transportatorului pentru o eventuală distrugere. Cu privire la acest fapt, s-a observat însă că nu a avut loc nicio verificare ulterioară și, fără ca pârâta-transportator să-și fi dat acordul pentru distrugerea mărfii printr-o persoană cu drept de reprezentare a societății, reclamanta, destinatar al mărfii, a susținut că a procedat la distrugerea ei în întregime, ca urmare a faptului că era deteriorată, prezenta riscuri privind utilizarea ei, iar o verificare amănunțită nu ar fi fost rentabilă economic. Apoi, instanța de apel a apreciat că întrucât reclamantele nu au procedat în maniera de mai sus, acestea au acționat contrar obligațiilor care le reveneau potrivit legii în privința constatării stării bunului transportat, potrivit art. 1979 C. civ. Astfel, reclamantele neurmând această procedură, înainte de distrugerea mărfurilor fără consimțământul transportatorului, provenit de la reprezentantul său legal, deși ar fi avut obligația de a solicita pe cale de ordonanță președințială constatarea stării mărfurilor de către experți desemnați de instanță, nu s-a asigurat o determinare nemijlocită, exactă, în condiții de contradictorialitate, a existenței și a întinderii prejudiciului, fapt pentru care le revine sarcina probei de a dovedi atât existența, cât mai ales întinderea prejudiciului, potrivit prevederilor art. 1979 alin. (8) C. civ. Sub un alt aspect, instanța de apel a reținut că, deși reclamantele au administrat în cadrul prezentului litigiu proba cu expertiză specialitatea "Automobile și circulație rutieră", aceasta s-a efectuat însă fără examinarea probelor materiale reprezentate de piese în cauză, acestea nemaiexistând în materialitatea lor ca urmare a distrugerii voluntare, iar, în aceste condiții, expertul a formulat concluzii ipotetice, arătând că "orice evaluare actuală asupra cantităților de marfă rămase intacte și în deplinătatea parametrilor tehnici este lipsită de suport real, obiectiv (…)." Prin urmare, s-a apreciat că, în lipsa pieselor și a unei verificări amănunțite, în cauză nu s-au putut determina cu exactitate bunurile avariate, pentru a se putea proceda la determinarea prejudiciului, iar acest fapt este rezultatul culpei reclamantei, care a procedat la distrugerea bunurilor din proprie inițiativă, în lipsa acordului transportatorului, cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau potrivit legii și afectând astfel, în mod iremediabil, posibilitățile de evaluare a prejudiciului. Recurentele-reclamante au criticat decizia atacată și prin prisma faptului că instanța de apel nu a avut în vedere și dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ. care prevăd că prejudiciul va fi stabilit de către instanța pe baza probelor administrate. Recurentele-reclamante au susținut că, în cauză, cuantumul prejudiciului a fost stabilit în mod cert la suma de 482.864,97 euro, fiind calculat pe baza facturilor de achiziție ale mărfurilor, facturi ale căror dovezi de plată se află la dosarul cauzei. Prin urmare, toate aceste aspecte duc la concluzia că prejudiciul suferit este unul cert, acesta fiind sigur atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, existând în cauza elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. Astfel, sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii pârâtei, contrar celor reținute de către instanța de apel. Intimata-pârâtă D. S.R.L și intimata-chemată în garanție H. au depus la dosar întâmpinare comună prin care au solicitat respingerea recursului formulat, decizia recurată fiind temeinică și legală, iar, pe cale de excepție, au invocat nulitatea recursului, ca fiind nemotivat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În susținerea excepției nulității recursului, intimatele au arătat că prin recursul formulat, reclamantele au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1532 alin. (1) C. civ., însă din motivarea recursului nu rezultă, în mod concret, în ce constă încălcarea sau greșita aplicare a acestor prevederi. În opinia intimatelor, ceea ce critică reclamantele prin cererea de recurs este modul în care a interpretat și coroborat instanța de apel probele administrate, precum și concluziile trase în urma analizării și coroborării acestora, însă acest aspect nu ține de nelegalitatea deciziei, neputând constitui motiv de recurs. Așadar, criticile formulate au în vedere netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei recurate, fapt pentru care motivele de recurs nu se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată, iar pe fondul recursului, admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare a cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Pitești. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 17 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul și a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.R.L și intimata-chemată în garanție H., prin întâmpinare, întrucât prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În ceea ce privește critica referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea transportatorului pentru distrugerea bunurilor transportate (între care, amintim dispozițiile art. 1979 din C. civ. referitoare la constatarea stării bunurilor ce fac obiectul transportului), precum și a celor privind condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale (art. 1532, privind caracterul cert al prejudiciului art. 1537 din C. civ., referitoare la dovada prejudiciului) în condițiile în care reclamanta A., în calitate de asigurator de bunuri cu privire la bunurile ce au făcut obiectul transportului de bunuri, a achitat despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, aceasta este întemeiată. Astfel, așa cum susțin și recurentele, sub aspectul contravalorii prejudiciului produs prin distrugerea mărfurilor ce trebuiau transportate către beneficiarul S.C. B. S.A., instanța de apel nu a argumentat în considerentele hotărârii înlăturarea susținerii formulate de reclamante referitoare la împrejurarea că în momentul stabilirii pierderii cauzate destinatarului mărfurilor, S.C. B. S.A., respectiv al adoptării soluției de a evalua distrugerea ca și daună totală, adică aprecierea ca fiind distruse în totalitate mărfurile, valoarea acestora ridicându-se la 482.864,97 Euro, pârâta D. S.R.L., în calitate de transportator, a fost reprezentată de o persoană care a fost de acord cu aceasta (dl expert J.), ceea ce ar putea însemna că a fost îndeplinită procedura reglementată ca atare de dispozițiile art. 1979 alin. (1) din C. civ.. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că lipsește motivarea hotărârii sub aspectul acestei susțineri a reclamantelor, în sensul că nu a existat o neînțelegere la momentul primirii mărfurilor distruse între părțile contractante, astfel încât s-ar putea considera, contrar celor reținute de către instanța de apel, că nu este aplicabil art. 1979 alin. (4) din C. civ., care au drept premisă existența unor neînțelegeri privind constatarea stării bunurilor și, de asemenea, solicitarea către instanță ca, pe cale de ordonanță președințială, să se stabilească starea acestor bunuri. Or, în condițiile în care toate părțile implicate au fost de acord în momentul constatării stării bunurilor transportate către destinatarul acestora, că distrugerea este într-atât de importantă încât dauna să fie considerată una totală, nu s-ar mai pune problema parcurgerii procedurii reglementate de art. 1979 alin. (4) din C. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta A. a achitat deja contravaloarea despăgubirii în temeiul contractului de asigurare de bunuri cu beneficiarul transportului, S.C. B. S.A. (neavând relevanță în acest moment procesual faptul că transportatorul, respectiv pârâta D. S.R.L., a subcontractat serviciile de transport către S.C. E. S.R.L., cu privire la care s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată și, ulterior, suspendarea judecății în raport cu dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, față de deschiderea procedurii insolvenței împotriva acesteia). Așadar, acțiunea reclamantei A. împotriva transportatorului D. S.R.L. este formulată în temeiul dreptului de regres al asiguratorului, care se subrogă în drepturile asiguratului, beneficiar al transportului, în temeiul art. 2210 din C. civ., în limitele indemnizației de asigurare achitate deja, iar acțiunea reclamantei S.C. B. S.A., beneficiar al mărfurilor, împotriva transportatorului formulată pentru diferența neachitată de asigurator, cu titlu de franșiză, este întemeiată pe contractul de transport. Din considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel nu rezultă modul cum aceasta a analizat dreptul de regres al primei reclamante, precum și cuantumul prejudiciului raportat la indemnizația deja achitată, din perspectiva asiguratorului de răspundere de bunuri analiza prejudiciului fiind una sensibil distinctă, mai ales în condițiile în care, susținerile reclamantelor sub aspectul constatării stării bunurilor au fost în sensul că pârâta a fost de acord prin persoana care a asigurat reprezentarea sa la această procedură, cu stabilirea distrugerii mărfurilor ca fiind " daună totală", mai ales în condițiile acceptării acestui fapt de către destinatarul mărfurilor (S.C. B. S.A.), adică persoana cea mai interesată de stabilirea stării mărfurilor din perspectiva art. 1979 alin. (1) din C. civ.. Concluzionând, Înalta Curte apreciază, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel este nemotivată sub aspectul susținerilor reclamantelor referitoare la acordul pârâtei și, de fapt, al tuturor părților pentru considerarea ca daună totală a stării bunurilor ce au făcut obiectul transportului, caz în care nu s-ar mai putea pune problema existenței unei " neînțelegeri" asupra acesteia în sensul art. 1979 alin. (4) din C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, aceasta este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea transportatorului pentru distrugerea mărfurilor transportate, în raportul juridic creat cu asiguratorul de bunuri care a achitat anterior contravaloarea despăgubirii, în temeiul contractului de asigurare, către asiguratul care era beneficiarul mărfurilor transportate, în temeiul subrogației în drepturile destinatarului mărfurilor (art. 2210 din C. civ., art. 1979 din C. civ., art. 1532 din C. civ., art. 1537 din C. civ.), ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Mai mult, instanța de recurs mai reține că din considerentele hotărârii recurate nu rezultă motivul pentru care aceasta a considerat ca incidente dispozițiile art. 1979 alin. (4) din C. civ., de vreme ce obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă nicidecum la stabilirea constatării stării bunurilor transportate, în caz de neînțelegere între părți, pe calea ordonanței președințiale, astfel că și sub acest aspect decizia este nelegală. De altfel, instanța de apel a motivat soluția dată cu ignorarea dispozițiilor art. 2210 din C. civ. referitoare la subrogația asiguratorului în drepturile asiguratului, dispoziții reținute ca aplicabile de către prima instanță și care, în temeiul art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., ar fi trebuit să facă obiectul verificării de către instanța de apel, sub aspectul aplicării legii de către prima instanță . De aceea, constatând incidența celor două motive de casare, instanța de recurs va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În ceea ce privește solicitarea privind cheltuielile de judecată, raportat la prevederile art. 453 din C. proc. civ. care instituie obligația de plată a acestor cheltuieli pentru " partea care pierde procesul", adică pentru partea care se află în culpă procesuală ce se va stabili o dată cu soluția dată pe fondul cauzei, iar soluția de casare cu trimitere nu include stabilirea acestui element necesar pentru soluționarea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, acesta urmând a se decide la finalul procesului în raport cu soluția care se va da asupra fondului cauzei după noua judecată, Înalta Curte nu se va pronunța asupra acestei cereri.