ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2201/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, cu titlu prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei marca x, înmatriculată sub nr. x, de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare și tractare până în luna octombrie 2017 și în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilității de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acțiunii, dar și în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plății efective, precum și penalități de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică de la 02.04.2019, reclamanta și-a precizat acțiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare și tractare până în luna februarie 2019 și că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; și-a menținut celelalte pretenții, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.R.L. și, ca o consecință, a respins acțiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 RON, reprezentând lipsă de folosință pentru autoutilitara avariată și la plata penalităților în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate și a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităților ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, pronunțată de același tribunal, ca hotărâre definitivă și data achitării integrale a debitului.

Împotriva sentinței civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Aceeași parte a apelat și încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată și a dispus lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că S.C. C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalități de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 și până la data plății sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare și până la data plății sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menținut dispozițiile privind calculul penalității, în ceea ce privește lipsa de folosință, de la data comunicării hotărârii definitive.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 și decizia civilă nr. 123/10.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de prim control judiciar.

În motivare, după prezentarea situației de fapt care a generat litigiul de față, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată este nelegală și că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la capătul de cerere reprezentat de lipsa de folosință, a arătat că în mod eronat instanța de apel a acordat despăgubiri doar pentru 10 zile, considerând aplicabile dispozițiile art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014. Având în vedere că bunul a suferit daună totală, a susținut că sunt aplicabile prevederile C. civ. privind răspunderea civilă, astfel că prejudiciul cauzat trebuie acoperit în totalitate. A afirmat că, dacă asigurătorul nu ar fi refuzat cu rea-credință plata contravalorii autoutilitarei, ar fi putut să își asigure folosința bunului și, drept urmare, nu ar fi fost prejudiciată prin lipsa acestuia. Un alt argument adus în acest sens are în vedere coroborarea art. 46 cu art. 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, acest din urmă text reglementând cu titlu general prejudiciile care trebuie acoperite de către asigurător, sferă în care se circumscriu pagubele, fără a se impune vreo limitare privind întinderea prejudiciului. În acest sens, art. 46 doar a detaliat condițiile în care prejudiciul trebuie probat, impunând condiția acordării despăgubirilor doar prin hotărâre judecătorească pentru o apreciere cât mai corectă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că interpretarea corectă dată acestei prevederi trebuie să fie în sensul că reglementarea urmărește constatarea prin hotărâre judecătorească a prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a bunului avariat sau distrus, dar nu exonerarea asigurătorului de plata despăgubirii.

Prin urmare, a apreciat că în niciun caz despăgubirea pentru un asemenea prejudiciu nu se poate limita la 10 zile.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susținut că în mod nelegal a fost respins, ca neprobat, capătul de cerere privind venitul nerealizat ca urmare a imposibilității desfășurării contractului de transport cu societatea din Spania, încheiat anterior accidentului.

Sub acest aspect, a relevat că, dată fiind natura contractului de transport de mărfuri, nu se putea stabili un preț fix, determinat la semnarea contractului, acesta fiind determinabil în funcție de activitatea concret desfășurată. A mai susținut că, anterior producerii accidentului, a încasat în medie suma de 8.000 euro lunar.

Așadar, recurenta-reclamantă a apreciat că prejudiciul este determinabil pe bază de înscrisuri, ceea ce îl face cert în ce privește producerea și întinderea lui.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul obligării pârâtei S.C. C. S.A. la plata penalităților de întârziere aferente sumei de 23.456,93 euro, acordate cu titlu de contravaloare a serviciilor de tractare și depozitare, calculate pentru fiecare lună în parte, de la 14.11.2016 până la 30.03.2020.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a susținut caracterul nelegal al considerentului prezentat de curtea de apel, care a apreciat că întinderea acestor despăgubiri nu putea fi cuantificat la data avizării societății de asigurare și, deci, că penalitățile de întârziere urmează a se calcula de la data nașterii creanței, adică de la data achitării cheltuielilor respective către societatea de depanare.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar nu a avut în vedere natura juridică a penalităților de întârziere, reglementate de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aceea de daune moratorii, care, potrivit art. 1.535 alin. (1) C. civ., se datorează de la scadență. De asemenea, cum despăgubirile din litigiul de față au fost solicitate ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, a apreciat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ., conform cărora debitorul se află de drept în întârziere dacă obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a interpretat eronat art. 37 alin. (4) teza a II-a și art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, așa încât penalitățile erau datorate începând cu 14.11.2016, când a expirat termenul de 3 luni, fără ca asigurătorul să-i fi oferit un răspuns motivat. A mai arătat că în același sens sunt și prevederile art. 22 din Directiva 2009/103 și a conchis că se impune obligarea societății de asigurare la plata de penalități de întârziere în toate ipotezele în care aceasta refuză sau omite să achite despăgubirile, deși dosarul de daună ce i-a fost înaintat era complet, invocând motive neîntemeiate.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că invocarea unor obiecțiuni și ulterior generarea unui litigiu civil pentru achitarea despăgubirilor poate necesita un anumit interval de timp pentru soluționare, iar penalitățile de întârziere la care se referă art. 37 și 38 din Norme au tocmai rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligației de plată a despăgubirilor, ca urmare a unei asemenea conduite.

În opinia sa, acesta este motivul pentru care, ca regulă, momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere este legat de expirarea unui anumit termen de la data avizării de daună și, doar prin excepție, momentul de la care ele încep să curgă este stabilit în funcție de data primirii unei hotărâri judecătorești definitive, dar ipoteza de excepție nu intervine atunci când neîndeplinirea obligațiilor impuse îi este imputabilă asigurătorului.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. C. S.A. a solicitat casarea ei și respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia atacată instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit mai multe norme de drept material, pronunțându-se ultra petita, cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza finală C. proc. civ. și a art. 291 din Legea nr. 227/2015, acordând penalități aferente unui debit mai mare decât cel stabilit de instanța de fond.

Astfel, a precizat că prin sentința primei instanțe a fost obligată la plata mai multor debite principale, printre care și T.V.A. aferentă sumei de 10.000 euro achitată intimatei pe parcursul judecații cu titlu de contravaloare a vehiculului distrus în accident și, deși instanța de apel a fost chemată să lămurească momentul de la care se datorează penalitățile aferente sumei de 10.000 euro plus T.V.A., a majorat debitul la care urmează să se calculeze penalități la suma de 13.500 euro, motiv pentru care a apreciat că hotărârea se situează în afara limitelor învestirii.

Într-o altă critică, a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu greșita aplicare a art. 37 alin. (4), (45) și 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, atât timp cât partea adversă nu i-a pretins T.V.A. pentru niciuna dintre sume, nu poate fi ținută răspunzătoare pentru neplata T.V.A. la 14.11.2016, penalitățile putând fi considerate ca datorate doar de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit obligația de plata a T.V.A.

Recurenta-pârâtă a mai apreciat că situația este similară și pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloare a serviciilor de tractare/depozitare, care nu a fost nici pretinsă și nici dovedită decât după formularea cererii introductive, cu ocazia soluționării procesului, așa încât penalitățile pot fi considerate ca datorate doar de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit acest prejudiciu.

O altă critică vizează greșita aplicare a art. 47 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.

Astfel, autoarea acestui recurs a arătat că există anumite cazuri reglementate expres de lege, în care despăgubirile se stabilesc doar prin hotărâre judecătorească, caz în care în mod evident penalitățile de întârziere nu pot fi datorate decât de la primirea hotărârii definitive. Separat de cazurile reglementate de art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 (în care se încadrează și cererea reclamantei), există și un alt caz în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, respectiv cel prevăzut de art. 47 din Normă, care indică acțiunile în pretenții derivate dintr-o cauză penală.

Or, astfel cum s-a stabilit atât prin sentința civilă nr. 1146/2019, cât și prin încheierea din 04.03.2020 a Curții de Apel Constanta, pronunțate în dosarul nr. x/2017, prezenta acțiune în pretenții decurge dintr-o cauză penală, care a fost instrumentată de organele de cercetare franceze și, contrar susținerilor eronate ale instanței de apel, în cauză nu este aplicabilă situația de excepție prevăzută de art. 47 alin. (1) pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit căreia despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, întrucât intimata-reclamantă nu a dovedit o atare împrejurare. A mai susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a aceluiași text și pentru faptul că el nu instituie obligativitatea soluționării pe cale amiabilă a pretențiilor dacă, potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poale fi stinsă prin împăcarea părților, ci doar o posibilitate.

La 04.12.2020, S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul pe care S.C. A. S.R.L. l-a promovat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând respingerea aceastuia ca nefondat.

Iar la 29.12.2020 aceeași parte a depus întâmpinare la recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând actele dosarului și deciziile atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt este plasată pe producerea, la 10.12.2015, a unui accident rutier, din culpa exclusivă a numitului E., care a avariat autoutilitara marca x, înmatriculată sub nr. x, proprietatea recurentei-reclamante; s-a mai reținut că pentru autoturismul condus de șoferul vinovat, S.C. C. S.A. emisese o poliță de asigurare, valabilă la momentul producerii accidentului.

În considerarea acestui accident și a pagubelor suferite, S.C. A. S.R.L. a inițiat demersul judiciar de față, în care a solicitat ca S.C. C. S.A. și reprezentantul acesteia în România, S.C. B. S.R.L., să-i achite contravaloarea autoutilitarei, a serviciilor de depozitare și tractare până în luna februarie 2019 și în continuare, valoarea carburantului aflat în rezervoarele autoutilitarei și pierdut la momentul producerii accidentului, paguba suferită ca urmare a imposibilității de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, contravaloarea lipsei de folosință a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acțiunii, dar și în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plății efective, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prima critică din memoriul de recurs promovat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 se îndreaptă împotriva măsurii de stabilire a sumei de 5.247,78 RON pentru lipsa de folosință a autoutilitarei avariate, recurenta afirmând că instanțele anterioare au acordat despăgubiri doar pentru un interval limitat, în mod nelegal, interpretând greșit dispozițiile art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară, "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care se formulează pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosință se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparține păgubitului și se face cu înscrisuri doveditoare".

Analiza textului evocat determină concluzia că el reglementează atât regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus (prin hotărâre judecătorească), dar și o excepție de la regulă, care are în vedere lipsa de folosință nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare.

Așadar, excepția de la regula instituită de art. 46, citat mai sus, este incidentă când sunt avariate ori distruse mijloacele de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate, pentru care deține licență și autorizare; într-un astfel de caz, despăgubirile pot fi acordate direct de către asigurător, în urma cererii celui păgubit, nefiind obligatoriu ca ele să fie stabilite prin hotărâre judecătorească.

De altfel, această interpretare a textului concordă cu cea oferită de instanța de prim control judiciar și nu este contestată.

Formează obiect al disputei măsura în care nivelul unor astfel de despăgubiri este limitat la intervalul care acoperă timpul normat, necesar efectuării reparațiilor.

Tranșarea chestiunii aflate în divergență, în acest punct al analizei, trebuie să pornească de la premisa că însuși conținutul art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. indică faptul că reperul pe care îl instituie, respectiv timpul normat necesar efectuării reparațiilor, este aplicabil doar în cazul avarierii mijloacelor de transport.

Părțile au prezentat următoarele două abordări opuse: recurenta-reclamantă a apreciat că numai dacă dauna produsă este una minoră, devine aplicabil criteriul în dezbatere, iar lipsa de folosință poate să fie despăgubită pentru o perioadă limitată la timpul normat necesar efectuării reparațiilor; în schimb, dacă dauna este totală, despăgubirile nu ar mai trebuie să fie plafonate de aplicarea criteriului descris; pe de altă parte, partea adversă a considerat că reperul în dispută se aplică și în cazul daunei totale.

Corespunde sensului reglementării cea dintâi abordare, respectiv cea propusă de recurenta-reclamantă, deoarece, în măsura în care dauna produsă mijlocului de transport este totală, asupra acestuia nu mai pot fi efectuate reparații, așa încât nici nu s-ar putea identifica o perioadă de timp normată, necesară executării acestora; de aceea, numai dacă dauna produsă este parțială, nivelul despăgubirilor se stabilește prin aplicarea criteriului indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F.

În apărare, S.C. C. S.A. a susținut că art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. reglementează posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru lipsa de folosință nu doar a bunului avariat, ci și a celui distrus, apreciind, așadar, că și în acest din urmă caz, operează criteriul de cuantificare a despăgubirii amintit.

O asemenea apărare se cuvine însă înlăturată, deoarece, după cum s-a arătat deja, textul analizat reglementează regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus prin hotărâre judecătorească și o excepție de la regulă, care are în vedere lipsa de folosință nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare. Și numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosință a mijloacelor de transport, așadar nu a oricărui alt gen de bunuri, despăgubirile se stabilesc prin raportare la timpul normat necesar efectuării reparațiilor; de aceea, este irelevant că în prima parte a normei se face mențiune despre bunul avariat ori distrus, de vreme ce reglementarea situației de excepției vizează, în mod particular, mijloacele de transport amintite și instituie un reper de cuantificare a despăgubirii ("timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport").

Prin urmare, Înalta Curte impune părților concluzia că reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. poate fi utilizat numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui mijloc de transport avariat doar parțial, care poate fi reparat, dar nu și în cazul în care dauna este totală.

Ca atare, primul motiv de recurs este fondat, așa încât, limitând cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosință a autoutilitarei, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile normative analizate în precedent, ceea ce demontrează că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, instanța supremă ia act că, pentru a da eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului, Norma nr. 23/2014 a A.S.F. a instituit, în art. 26 alin. (1) lit. c), posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru daune care reprezintă consecința lipsei de folosință.

Practic, aceste despăgubiri vin să acopere paguba produsă, care, în concret, în funcție de modalitatea în care este invocată, are natura fie a prejudiciului efectiv, fie a beneficiului nerealizat.

Înalta Curte notează, în acest context, că prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a pretins suma de 56.626 euro, reprezentând paguba suferită, ca urmare a imposibilității de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., a cărui valabilitate expira la 30.06.2016.

Or, imposibilitatea de a executa contractul încheiat cu societatea din Spania trebuie să fie tratată din perspectiva art. 26 alin. (1) lit. c) din Normă, ca o pagubă cauzată de lipsa de folosință a autoutilitarei și care, așadar, se cuvine a fi reparată.

Acest capăt de cerere a fost respins, pe motiv că în contract nu este cuprinsă valoarea serviciilor.

Recurenta-reclamantă a afirmat că, dată fiind natura contractului de transport de mărfuri, nu se putea stabili un preț fix, determinat la semnarea contractului, el fiind determinabil în funcție de activitatea concret desfășurată și a susținut că, anterior producerii accidentului, a încasat în medie suma de 8.000 euro lunar.

Toate aceste critici au fost expuse și în memoriul de apel, însă examenul de detaliu al deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal relevă lipsa oricărui argument pertinent care să le înlăture și, astfel, să justifice păstrarea dispoziției tribunalului, de respingere a petitului privind repararea daune care reprezintă consecința lipsei de folosință.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul include dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" și chiar dacă motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ea nu le poate ignora pe cele care sunt susceptibile să influențeze soluția.

Așadar, există criterii pentru determinarea cuantumului prejudiciului, motiv pentru care statuarea curții de apel, în sensul că el este neprobat, nu răspunde, în mod efectiv, criticilor cu care fusese învestită, raționamentul juridic adoptat nefiind explicat de o manieră convingătoare.

În aceste condiții, este fondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere ansamblul considerentelor prezentate, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, o va casa și va trimite cauza, spre o nouă judecată, curții de apel.

Ca atare, vor fi admise recursurile părților și va fi casată și decizia civilă nr. 123/10.06.2020, care a fost pronunțată în soluționarea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinței primei instanțe - care, ca o consecință a casării deciziei civile nr. 83/01.04.2020, urmează a fi reevaluată în rejudecarea apelului îndreptat împotriva ei.

Cu toate că această împrejurare justifică, prin ea însăși, admiterea căilor de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, instanța supremă va prezenta, în cele ce succed, o serie de dezlegări apte să determine pronunțarea, în rejudecare, a unei hotărâri care să nu mai conțină aspecte lipsite de claritate pentru părți.

Primul aspect care trebuie subliniat este acela că prima instanță, prin sentința civilă nr. 1146/25.06.2019, a obligat-o pe pârâta S.C. C. S.A. să achite reclamantei, între altele, contravaloarea în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, plătită deja de pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei și la plata penalităților de 0,2%, calculate asupra întregii sume de despăgubire cuvenită, iar ulterior a pronunțat încheierea nr. 542/12.11.2019, prin care a lămurit dispozitivul respectivei sentințe, stabilind modul de calcul al penalităților.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu apel încheierea nr. 542/12.2019, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, admițând calea de atac astfel declarată, a schimbat în parte încheierea primei instanțe și a dispus lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, statuând - în limitele care fac obiect al analizei în acest stadiu al considerentelor - că S.C. C. S.A. urmează să achite reclamantei penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A.), începând cu data de 14.11.2016 și până la data plății sumelor.

Procedând astfel, curtea de apel pare că nu a observat dispoziția tribunalului, pe care fusese chemată să o lămurească, prin care S.C. C. S.A. fusese obligată doar la plata contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, pe care o achitase reclamantei cu titlu de contravaloare a autoutilitarei.

O asemenea abordare reflectă încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, ci a depășit limitele învestirii, ceea ce reflectă nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalitățile este o altă chestiune de drept disputată și, în condițiile în care ambele părți supun controlului judiciar, în esență, modalitatea în care a fost dezlegat acest aspect, Înalta Curte va examina în mod grupat criticile expuse prin cele două memorii de recurs promovate.

Dispozițiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. oferă posibilitatea soluționării pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

Astfel, potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociația "Fondul de protecție a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Așadar, Înalta Curte reține că societății de asigurare nu îi revine obligația de a trimite o ofertă de despăgubire în mod necondiționat, ci doar dacă răspunderea asiguratului nu este contestată și prejudiciul a fost cuantificat.

În speță, instanța de apel a reținut că la 26.05.2016, recurenta-reclamantă a adresat reprezentantului asigurătorului, S.C. B. S.R.L., o cerere de despăgubire, revenind apoi, la 01.06.2016, cu o adresă, comunicată aceleiași entități prin poșta electronică, prin care i-a transmis o serie de documente.

La rândul său, S.C. B. S.R.L., recunoscând că, la data formulării cererii de despăgubire, nu a deținut toate datele necesare pentru instrumentarea dosarului de daună, i-a răspuns recurentei-reclamante la 06.06.2016, comunicându-i că în corespondența pe care a primit-o nu a identificat dovezi care să ateste data și locul producerii accidentului, descrierea dinamicii acestuia, numele persoanelor implicate ori numerele de înmatriculare ale autovehiculelor care au intrat în coliziune.

Această conduită este conformă textului normativ evocat și, în concret, are semnificația unei notificări a motivelor pentru care reprezentantul asigurătorului nu a aprobat pretențiile de despăgubire.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că asigurătorul S.C. C. S.A. cunoștea, încă din 08.02.2016, că recurenta-reclamantă intenționează să-i pretindă despăgubiri; întreaga corespondență a acesteia din urmă s-a purtat, însă, numai cu reprezentantul asigurătorului, S.C. B. S.R.L., căruia i-a adresat o cerere de despăgubire, incompletă și la care nu a atașat apoi, după cum s-a reținut mai sus, toate elementele necesare pentru formularea unei oferte de despăgubire.

Așa fiind, și conduita asigurătorului se încadrează în cerințele textului citat în precedent.

În aceste condiții, asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, așa încât, ulterior demarării procesului, el este ținut doar să își adapteze conduita regulilor procedurii judiciare, iar apoi să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.

În art. 38 din Normă a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate. În condițiile aceluiași text, raportat la art. 37 alin. (4) din Normă, și în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalități - pentru ipoteza în care nu-și îndeplinește obligația legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Într-un asemenea caz, penalitățile nu curg de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, așa cum au apreciat instanțele anterioare, ci de la expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării către asigurător a hotărârii definitive.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L., va casa decizia civilă nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe și, ca o consecință, admițând recursurile ambelor părți, va casa și decizia civilă nr. 123/10.06.2020 și va trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Se cuvine însă subliniat că dispoziția de casare nu poate fi decât una totală, căci este impusă de caracterul unitar al căii de atac a apelului, care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanțe, poate fi admis (nu în tot, nici în parte) - caz în care hotărârea atacată poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respins/anulat/perimat.

Aceasta nu presupune ca în rejudecare devoluțiunea să fie totală; dimpotrivă, curtea de apel va ține cont că, nefiind criticate în recurs, următoarele dispoziții au dobândit puterea lucrului judecat și nu vor mai putea fi reevaluate: cea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. și, pe cale de consecință, cea de respingere a acțiunii îndreptate împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; cea de acordare a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată cu titlu de contravaloare a autoutilitarei și cea de acordare a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019.

În rejudecare, instanța de apel va evalua lipsa de folosință, fără a ține cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., urmând să constate că efectele pagubei determinate de lipsa de folosință s-au întins până la data la care asigurătorul a făcut plata contravalorii a autoutilitarei distruse în accident.

De asemenea, va analiza consecințele lipsei de folosință, din perspectiva imposibilității recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naționalitate spaniolă, ținând cont de susținerile acestei părți, privind evaluarea prejudiciului prin raportare la media veniturilor încasate în lunile anterioare producerii accidentului, dar și de apărările intimatei, care a invocat lipsa dovezilor privind continuitatea comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioadă de referință și a prezentat conduita recurentei-reclamante, care ar fi fost în măsură să-și execute alte contracte aflate în derulare și ulterior producerii accidentului. Totodată, pentru a evita dubla reparare a unuia și aceluiași prejudiciu, va verifica dacă motivele expuse în susținerea celor două capete de cerere distincte nu sunt, în esență, aceleași.

În privința penalităților de întârziere, ținând seama de dezlegările obligatorii oferite de prezenta decizie, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel va constata că ele nu încep să curgă decât din a unsprezecea zi de la comunicarea hotărârii definitive către asigurător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează ambele decizii civile atacate și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.