ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 764/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 131.540,95 RON (contravaloare facturi emise și neachitate pentru chiriile autoturismelor utilizate de către pârâtă conform contractului nr. x/05.11.2008), a sumei de 5.098,14 RON (penalități de întârziere calculate conform art. 3 lit. d) din contractul menționat anterior), a sumei de 135.432,51 RON (contravaloare facturi emise și neachitate pentru taxa de reziliere anticipată, contravaloarea extra-kilometrilor parcurși cu autoturismele închiriate, contravaloarea reparațiilor daunelor și franșizelor), precum și a dobânzii legale scurse de la data de 24 septembrie 2015 până la data achitării efective a creanței pentru contravaloarea facturilor reprezentând taxă de reziliere anticipată, extra-kilometri cu autoturismele închiriate, reparații pentru daune și franșize. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea se fundamentează pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 și art. 970 și 1088 din același cod.

Prin cererea reconvențională formulată de pârâtă s-a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 48.550,87 RON, reprezentând: contravaloarea garanției achitate de pârâta-reclamantă (37.381,98 RON) și dobânda legală penalizatoare calculată până la16.11.2015 (11.168,89 RON); mai solicită și dobânda care curge pentru viitor, până la restituirea garanției. Totodată se arată că trebuie compensate creanțele reciproce. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3307 din 31 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la facturile aferente perioadei 15.07.2011 - 28.08.2012.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L..

A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 192.851,24 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale.

A admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 54.054,43 RON.

A dispus compensarea creanțelor reciproce dintre părți, până la concurența celei mai mici dintre acestea, rămânând de plată suma de 138.796,81 RON de către pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă și a dispus compensarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 1774A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis excepția tardivității apelului formulat de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. și a anulat ca tardiv apelul formulat de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3307 din 31 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă A. S.R.L..

A respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și a respins ca neîntemeiate cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L. au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul reclamantei A. S.R.L..

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

În acest context, susține că prin e-mailul transmis de către reprezentanții pârâtei aceștia au indicat faptul că societatea înregistrează un debit scadent în cuantum de 198.824,83 RON, documentele contabile emanând de la pârâtă confirmând în mod neechivoc existența debitului.

Transmiterea fișei de cont a societății debitoare reprezintă o dovadă de necontestat a recunoașterii datoriei, acest fapt fiind reținut inclusiv în jurisprudența care s-a pronunțat în sensul "comunicarea de către un debitor printr-o adresă către creditorul său că acesta este înregistrat în evidențele contabile ale debitorului cu un sold creditor într-un anumit cuantum, nu poate avea altă semnificație decât aceea de recunoaștere a datoriei".

Ignorând jurisprudența relevantă în materie, prima instanță a reținut în mod greșit că societatea debitoare nu este reprezentată de contabil și că acesta nu poate face o recunoaștere de datorie. Reținând acestea, tribunalul s-a aflat într-o gravă eroare, deoarece în speță nu vorbim de un act de recunoaștere din partea contabilului pentru societate, ci suntem în prezența prezentării de către contabil a înregistrărilor fiscal contabile ale B., astfel cum apăreau ele înregistrate, or acest fapt nu excede atribuțiilor sale.

Astfel, se susține că recunoașterea datoriei vine din evidențele contabile ale B. și nicidecum dintr-un act de recunoaștere făcut de contabil.

În acest sens, se arată că întreaga argumentație a instanței de apel cu privire la inopozabilitatea e-mailurilor pentru lipsa semnăturii electronice este străină de prezenta cauză, B. recunoscând pe tot parcursul procesului e-mailurile transmise de contabilul societății.

Mai mult decât atât, întreaga argumentație a instanței de apel este greșită, încălcând normele de drept material referitoare la semnătura electronică.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Curtea de Apel a concluzionat în sensul că neexistând o semnătură electronică extinsă, corespondența electronică din 11 iulie 2016 nu are forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată și nu poate fi opus pârâtei.

Atât argumentația cât și concluzia instanței de apel se apreciază că încalcă prevederile legislației în materia înscrisurilor electronice, deoarece prevederile Legii nr. 455/2001 trebuie interpretate prin prisma Regulamentului nr. 910/2014 al Parlamentului European și al Consiliului privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă.

De asemenea, art. 3 din Regulamentul nr. 910/2014 definește semnătura simplă ca fiind date în format electronic, atașate la sau asociate logic cu alte date în format electronic și care sunt utilizate de semnatar pentru a semna. Semnătura de la finalul unui email, reprezintă o semnătură electronică simplă.

Față de toate acestea, recurenta-reclamantă arată că având în vedere că B. a recunoscut faptul că e-mailul din 11 iulie 2016 a fost transmis de către contabilul său, acesta are aceleași efecte ca un act autentic, sens în care rezultă că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 910/2014 și ale Legii nr. 910/2014, e-mailul transmis de contabilul B. având forța probantă a unui înscris autentic și fiind opozabil B..

Sub al doilea aspect se susține aplicarea greșită a prevederilor legislative privind interpretarea contractelor.

Astfel, prin decizia recurată instanța de apel a reținut că B. nu este ținută la plata facturilor reprezentând rezilierea anticipată, deoarece art. 13 lit. b) pct. 1 coroborat cu art. 13 lit. a) din contract exclude această obligație în cazul rezilierii pentru întârzierea la plată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a făcut aplicarea art. 983 C. civ., reținând că atunci când există îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Argumentând în acest sens, se arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 977 și 979 C. civ.

Astfel, intenția părților care rezultă din întregul contract este ca B. să achite taxa de reziliere anticipată inclusiv pentru rezilierea anticipată, context în care rezultă că instanța de apel a analizat contractul în mod greșit, încălcând prevederile art. 979 C. civ. ce prevalează în interpretarea contractelor asupra altor articole.

Având în vedere aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, respectiv menținerea ca legală a deciziei în ceea ce privește anularea ca tardiv a apelului formulat de pârâtă și casarea în ceea ce privește respingerea apelului formulat de reclamantă și, pe cale de consecință, rejudecarea fondului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtă și admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Motivele de casare privind recursul pârâtei B. S.R.L. și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prealabil, recurenta-pârâtă arată că recursul promovat are în vedere în mod exclusiv soluția pronunțată de instanța de apel privitoare la respingerea apelului promovat de pârâtă.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluția pronunțată este netemeinică parțial pentru motivele următoare:

Recurenta-pârâtă consideră că termenul de apel de 30 de zile pentru formularea apelului a început să curgă de la data de 6 martie 2019, dată la care s-a comunicat sentința apelată, iar apelul a fost declarat la 13 martie 2019.

Sentința apelată nu a fost primită la data reținută de instanța de apel, respectiv 14 ianuarie 2019, aceasta fiind depusă la cutia poștală, potrivit procesului-verbal.

Instanța de apel a respins apărarea pârâtei, în sensul că termenul de apel trebuia calculat de la data de 6 martie 2019, dată la care a fost înmânat procesul-verbal de comunicare a sentinței, ca urmare a cererii formulate la data de 21 februarie 2019, apreciind că procesul-verbal de comunicare din 14 ianuarie 2019 face dovada comunicării, apreciind astfel că sunt incidente dispozițiile art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că soluția instanței de apel conform căreia în lipsa înscrierii în fals nu se poate face dovada contrară împotriva procesului-verbal de comunicare este neîntemeiată, acest fapt conducând la admiterea excepției tardivității apelului.

Recurenta-pârâtă face trimitere în continuare la procedura denunțării înscrisului fals, pentru a demonstra că procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304-308 C. proc. civ., are în vedere în mod exclusiv falsificarea scrierii sau semnăturii, ci nu a conținutului și are în vedere exclusiv acele înscrisuri folosite de părți în proces, ci nu a actelor de procedură, fiind lăsată la latitudinea părților, acestea având posibilitatea de a formula în mod separat și plângeri penale cu privire la același aspect.

Se mai citează dispozițiile art. 163 alin. (5) C. proc. civ. și se arată că deși acest text de lege face trimitere la procedura înscrierii în fals, procedura prevăzută de art. 304-308 C. proc. civ. are în vedere cu totul alte situații decât cele menționate la art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

Procesul-verbal de comunicare din 14 ianuarie 2019 nu se înscrie în ipoteza tezei reținute la art. 304-308 C. proc. civ.

Procesele-verbale de comunicare se bucură de o prezumție relativă de conformitate de veridicitate, aspect care rezultă și din numeroase decizii ale Curții Constituționale care a reținut în mai multe decizii că procesul-verbal de comunicare se bucură de prezumția relativă de comunicare.

Prezumția absolută de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de comunicare nu este o prezumție absolută ci una relativă, acest fapt reieșind chiar din textul art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază greșită interpretarea instanței de apel, potrivit căreia, înscrierea în fals reprezintă singura modalitate de răsturnare a prezumției relative de conformitate a procesului-verbal de comunicare, această interpretare fiind formalistă și fără suport în textele legale, fiind neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă invocă și Hotărârea CEDO din 27.02.2018 în Cauza Hulpe și alții contra României, unde s-a reținut încălcarea dreptului de acces la o instanță al reclamanților, drept garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Pentru toate aceste motive apreciază că se impune admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate, doar cu privire la apelul formulat de pârâtă și menținerea deciziei cu privire la apelul formulat de reclamantă, cu solicitarea de casare și trimitere spre rejudecare instanței de apel.

La 17 iulie 2020 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului față de recursul declarat de recurenta-pârâtă în raport de dispozițiile art. 486 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea, depusă la 31 iulie 2020, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 august 2020 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a răspuns punctual apărărilor din întâmpinarea acesteia.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea reclamantei, la 4 august 2020, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 6 noiembrie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1774A din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 25 martie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că societatea debitoare nu este reprezentată de contabil și că acesta nu poate face o recunoaștere a debitului, conform corespondenței electronice din data de 11 iulie 2013, pentru a dovedi existența creanței respinse în cuantum de 135.432,51 RON.

În acest context, se reține că recurenta-pârâtă a considerat inopozabil e-mailul din 11 iulie 2013, acesta nefiind recunoscut, astfel că acest fapt nu reprezintă o recunoaștere a datoriei, instanțele apreciind în mod corect situația de fapt din această perspectivă, având în vedere dispozițiile art. 2538 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită, iar în speța de față recunoașterea tacită nu poate acționa în cadrul contractual, ci doar recunoașterea expresă.

Se constată, așadar, că a fost respectată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, susținerile părților fiind examinate de către instanță, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Așadar, susținerile recurentei se constată că nu pot fi primite, având în vedere că cele două instanțe au apreciat în mod corect că recunoașterea de datorie nu poate fi făcută de contabilul societății, context în care, motivul de recurs invocat de recurentă privind motivele străine de natura cauzei nu se circumscrie criticilor aduse, în cauză neputând fi reținută puterea doveditoare a documentului din perspectiva dispozițiilor art. 272 și art. 282 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum susține recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, se arată că instanța de control a constatat că prevederile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică au fost greșit aplicate.

Aceste susțineri ale recurentei cu privire la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, nu pot fi primite, având în vedere că recurenta apreciază că indicarea numelui unei persoane la finalul unui e-mail ar reprezenta o semnătură electronică simplă.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât potrivit Legii nr. 455/2001, privind semnătura electronică, aceasta reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare, astfel că, în cuprinsul actului normativ evocat nu se identifică semnătura electronică simplă prin indicarea numelui persoanei în cuprinsul unui e-mail, iar din această perspectivă analiza instanței de apel a fost făcută în mod judicios și corect.

Așadar, corespondența electronică din data de 11 iulie 2013, nu conține o semnătură electronică, dar nicio semnătură olografă pentru ca respectivele înscrisuri să aibă forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată și să poată fi opuse pârâtei.

În acest context, se reține caracterul nefondat al motivului vizând greșita apreciere a probei constând în corespondența electronică din data de 11 iulie 2013, înscrisurile neînsușite prin semnătură de către reprezentantul societății intimate nu pot susține dovada existenței creanței în cuantum de 135.432,51 RON.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține aplicarea greșită a prevederilor legislative privind interpretarea contractelor, întrucât prin decizia atacată, instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâta nu este ținută la plata facturilor reprezentând rezilierea anticipată, deoarece art. 13 lit. b) pct. (1) coroborat cu art. 13 lit. a) din contract exclude această obligație în cazul rezilierii pentru întârzierea la plată.

În acest context, opinia recurentei este în sensul că intenția părților care rezultă din întregul contract este ca pârâta să achite taxa de reziliere anticipată inclusiv pentru rezilierea anticipată, context în care apreciază că instanța de apel a analizat contractul în mod greșit, încălcând astfel prevederile art. 979 C. civ. ce prevalează în interpretarea contractelor asupra altor articole.

Susținerile recurentei referitoare la greșita respingere a pretențiilor solicitate cu titlu de taxă de reziliere anticipată se constată că sunt nefondate, instanța de apel făcând în acest sens o apreciere corectă a normelor legislative în domeniu.

În aceste condiții, facturile de reziliere anticipată nu pot fi luate în considerare dat fiind că din art. 13 lit. b) pct. 1 din contractul încheiat între părți rezultă că pârâta nu este ținută la plata sumelor facturate cu acest titlu, dacă motivul de reziliere vizează întârzierea la plată, ipoteza de la art. 13 lit. b) pct. 1 excluzând expres situațiile de la lit. a), care au în vedere plata cu întârziere drept motiv de reziliere, cazul în speță.

Așadar, invocarea interpretării clauzelor, potrivit intenției comune a părților nu conduce la o concluzie contrară celei reținute de către prima instanță, deoarece voința acestora a fost clar exprimată în sensul de a exclude drepturile prevăzute la art. 13 lit. b) pct. 1 pentru cazurile de reziliere menționate la art. 13 lit. a), astfel că, doar în privința taxei de reziliere anticipată există excluderea pentru situațiile menționate la art. 13 lit. a), în timp ce pentru orice cazuri de încetare a contractului de închiriere, inclusiv pentru cele de la art. 13 lit. a), pot fi exercitate toate celelalte drepturi menționate la art. 13 lit. b).

Prin urmare, pretențiile reclamantei cu privire la contravaloarea facturilor de reziliere anticipată au fost, în mod corect respinse de instanța de apel care a interpretat în mod corect dispozițiile legale și cele contractuale, reclamanta nefăcând vreo dovadă că acestea i-ar fi datorate.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtei a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., criticile vizând faptul că sentința apelată nu a fost primită la data reținută de instanța de apel, respectiv 14 ianuarie 2019, aceasta fiind depusă la cutia poștală, potrivit procesului-verbal, fiind respinsă apărarea sa, în sensul că termenul de apel trebuia calculat de la data de 6 martie 2019, dată la care a fost înmânat procesul-verbal de comunicare a sentinței, ca urmare a cererii formulate la data de 21 februarie 2019, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, se invocă o greșeală a instanței de apel, care ar fi constatat valabilitatea procesului-verbal de comunicare a sentinței apelate, deoarece pârâta nu a înțeles să se înscrie în fals, conform procedurii instituite de articolele 304 - 308 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 163 alin. (5) C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de agentul constatator are valoarea unui înscris autentic în ceea ce privește faptele constatate personal de acesta, procesul-verbal "făcând dovada până la înscrierea în fals".

Din această perspectivă se constată că instanța de apel a reținut în mod corect, conform dispozițiilor evocate, că recurenta nu a înțeles să se înscrie în fals împotriva celor reținute prin procesului-verbal de către agentul constatator, acesta rămânând pe deplin valabil.

Astfel, se constată că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 163 alin. (5) C. proc. civ., apreciind că procesul-verbal a rămas valabil, recurenta neînscriindu-se în fals împotriva acestuia, totodată instanța a analizat și susținerile referitoare la aspectele ce vizau necomunicarea sentinței apelate la 14 ianuarie 2019, constatând în acest sens că aceasta a fost comunicată la acea dată, de la care a început să curgă termenul de apel, astfel că nu pot fi primite susținerile recurentei cu privire la inexistența valabilității procesului-verbal.

Având în vedere criticile formulate, se constată că recurenta nu a avut în vedere dispozițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu s-a preocupat să desemneze o persoană cu primirea actelor de procedură, nevalorificând astfel beneficiul acestor dispoziții.

Așadar, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În ceea ce privește dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a făcut o serie de aprecieri referitoare la probe administrate în cauză de instanța de apel și nicidecum la un motivele de nelegalitate ale deciziei atacate, fără a argumenta potrivit motivului de casare evocat, care sunt dispozițiile legale aplicate greșit, pentru a da posibilitatea instanței de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurente să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat de către ambele recurente, în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1774A din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1774A din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2021.