ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1940/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei marca x, înmatriculată sub nr. x, de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare și tractare până în luna octombrie 2017 și în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilității de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acțiunii, dar și în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plății efective, precum și penalități de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică de la 2 aprilie 2019, reclamanta și-a precizat acțiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare și tractare până în luna februarie 2019 și că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; și-a menținut celelalte pretenții, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.R.L. și, ca o consecință, a respins acțiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 RON, reprezentând lipsă de folosință pentru autoutilitara avariată și la plata penalităților în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate și a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităților ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, pronunțată de același tribunal, ca hotărâre definitivă și data achitării integrale a debitului.

Împotriva sentinței civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Aceeași parte a apelat și încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată și a dispus lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că S.C. C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalități de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 și până la data plății sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare și până la data plății sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menținut dispozițiile privind calculul penalității, în ceea ce privește lipsa de folosință, de la data comunicării hotărârii definitive.

A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 și decizia civilă nr. 123/10.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de prim control judiciar.

În motivare, după prezentarea situației de fapt care a generat litigiul dintre părți, recurenta-reclamantă a susținut faptul că decizia atacată este nelegală și că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul obligării pârâtei S.C. C. S.A. la plata penalităților de întârziere aferente sumei de 23.456,93 euro, acordate cu titlu de contravaloare a serviciilor de tractare și depozitare, calculate pentru fiecare lună în parte, de la 14.11.2016 până la 30.03.2020.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat motivele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a susținut caracterul nelegal al considerentului prezentat de curtea de apel, care a apreciat că întinderea acestor despăgubiri nu putea fi cuantificat la data avizării societății de asigurare și, deci, că penalitățile de întârziere urmează a se calcula de la data nașterii creanței, adică de la data achitării cheltuielilor respective către societatea de depanare.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, S.C. C. S.A. a solicitat casarea ei și respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia atacată instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit mai multe norme de drept material, pronunțându-se ultra petita, cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. și a art. 291 din Legea nr. 227/2015, acordând penalități aferente unui debit mai mare decât cel stabilit de instanța de fond.

Prin decizia nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; s-au admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 10 iunie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au casat ambele decizii civile atacate și s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

La data de 2 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei nr. 2201 din 20 octombrie 2021 și rejudecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, urmând să fie respinse criticile formulate în legătură cu lipsa de folosință, calculată în faza procesuală a apelului prin aplicarea art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 și să fie înlăturată dispoziția ca, în rejudecare, instanța de apel să evalueze lipsa de folosință fără a ține cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 și să analizeze consecințele lipsei de folosință din perspectiva imposibilității recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naționalitate spaniolă.

Consideră că sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când [...] dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

În opinia contestatoarei, dezlegarea dată recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este rezultatul unei erori materiale concretizată în confundarea noțiunilor de "daună totală" și "dauna totală economică".

Instanța de recurs a reținut că "reperul indicat de art. 46 pct. I din Norma nr. 23/2014 a ASF poate fi utilizat numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui mijloc de transport avariat doar parțial, care poate fi reparat, dar nu și în cazul în care dauna este totală, întrucât într-un astfel de caz nu mai pot fi efectuate reparații și nu s-ar mai putea identifica o perioadă de timp normală, necesară executării reparațiilor", ceea ce înseamnă că au fost confundate noțiunile de "daună totală" și "daună totală economică".

Datorită acestei confuzii, instanța de recurs a reținut că autoutilitara în litigiu nu ar mai putea fi reparată și nu s-ar mai justifica astfel aplicarea normelor care limitează lipsa de folosință a mijloacelor de transport la timpul normat al reparației.

Deși în dosarul de daună se face referire la "dauna totală", această sintagmă nu are în vedere distrugerea bunului, ci vizează "dauna totală economică", respectiv situația în care vehiculul mai poate fi reparat, însă reparația nu se justifică din punct de vedere economic, deoarece este mai mare costul reparațiilor decât valoarea bunului de la momentul producerii accidentului.

Contestatoarea a susținut faptul că, potrivit art. 2 pct. 16 din Legea nr. 132/2017, noțiunea de "daună totală economică" este definită ca fiind "situația unui vehicul sau unui bun avariat a cărui valoare de reparație depășește valoarea de piață [...]".

Așadar, reparațiile sunt posibile inclusiv în caz de daună totală economică.

Dauna totală economică nu presupune o situație de distrugere totală a bunului, care să nu mai facă posibilă repararea acestuia și determinarea timpului normat de reparație, ci o situație în care bunul a fost doar avariat, iar reparația este în mod faptic posibilă, însă nu se justifică economic.

Întrucât soluția din recurs este întemeiată pe premisa "distrugerii totale", iar această premisă are la bază confundarea unor elemente și noțiuni specifice dosarului de daună, contestatoarea apreciază că este admisibilă calea de atac exercitată, fiind vorba de o eroare materială, în sensul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Dacă instanța de recurs nu ar fi săvârșit această eroare materială și nu ar fi confundat cele două noțiuni, nu ar mai fi existat argumentele în baza cărora s-a reținut inaplicabilitatea art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 și s-a dispus rejudecarea fără a se ține cont de aceste prevederi.

Contestatoarea a mai arătat că litigiul dintre părți se judecă într-o materie specială, guvernată de norme speciale care derogă de la normele generale cuprinse în C. civ.

Astfel, a învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 826 din 12 noiembrie 2014, "documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs".

Potrivit adagiului specialia generalibus derogant, norma specială este cea care derogă de la norma generală, ceea ce înseamnă că o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.

În cauza dedusă judecății, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Norma ASF nr. 23/2014, iar nu prevederile cu caracter general cuprinse în C. civ. în materia răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează tocmai situația lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate.

Față de dispozițiile indicate în cuprinsul cererii de contestație în anulare, instanța de apel a reținut corect că pretențiile societății A. S.R.L. nu pot fi valorificate împotriva asigurătorului RCA decât în limita lipsei de folosință, calculate pentru timpul normat necesar reparării bunului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare din perspectiva temeiului de drept invocat, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Semnificația conceptului de "eroare materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial, prin opoziție cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural.

Scopul acestui caz de contestație în anulare este acela de a da posibilitatea instanței care a comis o greșeală, de fapt, involuntară, iar nu o greșeală de judecată, să își retracteze propria hotărâre. Astfel, ipoteza vizată de acest text de lege are în vedere erori cu privire la aspectele formale, procedurale, ale judecății în recurs sau situații în care se confundă ori se omit date materiale, factuale, importante ale cauzei pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului ca urmare a unor greșeli de judecată.

În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., noțiunea de "greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, context în care motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. este reglementat de un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" fiind restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată cum ar fi cele de apreciere a probelor, de interpretare a aspectelor de fapt, a unor dispoziții legale ori modul de soluționare a unui incident procedural.

Dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, adică reanalizarea aceluiași recurs prin redeschiderea unei judecăți soluționate definitiv, încălcându-se astfel securitatea raporturilor juridice, ceea ce legea nu permite.

În cauza de față, contestatoarea S.C. C. S.A. reclamă împrejurarea că dezlegarea dată recursului pe care recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. l-a formulat împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este rezultatul unei erori materiale concretizată în confundarea noțiunilor de "daună totală" și "dauna totală economică", astfel încât dacă instanța de recurs nu ar fi confundat cele două noțiuni, nu ar mai fi existat argumentele în baza cărora s-a reținut inaplicabilitatea art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 și s-a dispus rejudecarea fără a se ține cont de aceste prevederi.

Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de contestatoare ca fiind săvârșită de instanța de recurs nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluția de admitere a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nefiind rezultatul unei erori materiale, ci al modului în care instanța de recurs a înțeles să-și argumenteze hotărârea pronunțată.

Mai mult, Înalta Curte evidențiază că simplul fapt că autoarea căii de atac este nemulțumită de modul în care, prin decizia atacată, instanța supremă a soluționat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. l-a formulat împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu o îndreptățește să promoveze prezenta contestație în anulare.

O asemenea concluzie se impune, câtă vreme instanța sesizată cu soluționarea contestației în anulare nu este îndrituită să verifice corectitudinea argumentelor expuse de instanța de recurs, în baza cărora a pronunțat soluția și, în funcție de rezultatul acestei analize, să dispună rejudecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83 din 1 aprilie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, urmând să fie respinse criticile formulate în legătură cu lipsa de folosință, calculată în faza procesuală a apelului prin aplicarea art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 și să fie înlăturată dispoziția ca, în rejudecare, instanța de apel să evalueze lipsa de folosință fără a ține cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 și să analizeze consecințele lipsei de folosință din perspectiva imposibilității recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naționalitate spaniolă, așa cum solicită contestatoarea.

Față de considerentele anterior expuse, reținând că nu este incident motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 508 din același cod, să respingă contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2022.