ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 32/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 32/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 21.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. și C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei, de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare și tractare până în luna octombrie 2017 și în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilității de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acțiunii, dar și în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plății efective, precum și penalități de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică de la 02.04.2019, reclamanta și-a precizat acțiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare și tractare până în luna februarie 2019 și că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; și-a menținut celelalte pretenții, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B. S.R.L. și, ca o consecință, a respins acțiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 RON, reprezentând lipsă de folosință pentru autoutilitara avariată și la plata penalităților în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate și a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităților ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, pronunțată de același tribunal, ca hotărâre definitivă, și data achitării integrale a debitului.

Împotriva sentinței civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Aceeași parte a apelat și încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată și a dispus lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalități de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 și până la data plății sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare și depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare și până la data plății sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menținut dispozițiile privind calculul penalității, în ceea ce privește lipsa de folosință, de la data comunicării hotărârii definitive.

A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 (dosar nr. x/2017) și decizia civilă nr. 123/10.06.2020 (dosar nr. x/2017), pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021, instanța supremă a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2017.

Prin decizia nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; totodată, a casat ambele decizii civile atacate și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1146/25.06.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 56.626 euro, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, precum și a sumei de 10.505,92 RON (inclusiv TVA) lunar, în perioada 01.07.2016 -15.05.2019, reprezentând lipsă folosință; a menținut restul dispozițiilor privind obligarea la plata contravalorii TVA și a serviciilor de tractare și depozitare, privind procentul de 0,2% pe zi de întârziere, ca penalitate, precum și cele referitoare la cheltuielile de judecată ce cad în sarcina pârâtei; a obligat intimata C. S.A. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

De asemenea, a respins, ca nefondat, apelul ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii civile nr. 542/12.11.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017. A obligat apelanta reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata pârâtă C. S.A. a sumei de 1.848 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Împotriva deciziei civile nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, pârâta C. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1349 C. civ., art. 478 alin. (3) și art. 501 C. proc. civ.

Astfel, a solicitat a se constata că problemele de drept, ridicate în apelul declarat împotriva sentinței nr. 1146 din 25.06.2019, au fost dezlegate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 2201 din data de 20.10.2021, aceasta stabilind că analiza pretențiilor privind lipsa de venit și de folosință nu trebuia făcută prin raportare la dispozițiile art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, ci prin raportare la regulile răspunderii civile delictuale.

Întrucât, în primul ciclu procesual, instanța supremă a statuat cu putere obligatorie că trebuie avute în vedere regulile răspunderii civile delictuale, trebuia observat că, potrivit art. 1349 C. civ., dreptul la despăgubire al persoanei păgubite este condiționat de îndeplinirea cumulativă a mai multor cerințe, iar pentru a se putea obține repararea prejudiciului este necesar ca acesta să fie cert, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, fiind necesar a se distinge între prejudiciul viitor și prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Or, instanța de apel a admis pretențiile reclamantei plecând de la premisa eronată că Înalta Curte a stabilit deja dreptul la despăgubire al intimatei, fără să mai analizeze condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt stabilite prin art. 1349 C. civ.

În concret, raportat la situația existentă, trebuia observat că A. S.R.L. solicita repararea unui prejudiciu eventual, iar nu a unui prejudiciu cert, și că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1349 C. civ. pentru acordarea pierderii de venit și/sau a lipsei de folosință.

Sub acest aspect, a arătat recurenta că, în contra celor reținute în apel, suma de 56.626 Euro, pretinsă cu titlu de "pierdere de venit", nu este certă și prin urmare, nu este datorată, neexistând nicio dovadă a faptului că executarea contractului cu D. S.A., cu mijlocul de transport avariat, ar fi adus intimatei un venit în cuantumul pretins. Singurul act încheiat între intimată și societatea D. S.A. este o convenție cadru, în care nu se menționează în concret nici prețul datorat de beneficiar și nici mijlocul de transport prin intermediul căruia vor fi executate obligațiile prestatorului.

Așa fiind, sub un prim aspect esențial, trebuia observat că intimata nu a făcut dovada venitului lunar pretins de 8.566,74 EUR, dar nici a faptului că acesta ar fi provenit de la unul sau de la mai multe mijloace de transport. De altfel, nu exista un criteriu clar pentru a se stabili o eventuală pierdere de venit în perioada 10.12.2015-30.06.2016.

Deși, sarcina probei îi revenea, intimata nu a făcut dovada că, ulterior accidentului, a primit comenzi pe care nu le-a putut onora, dar pe care le-ar fi putut executa dacă autoutilitara nu ar fi fost avariată în accident. Practic, nu există nicio dovada că, în lipsa accidentului, intimata ar fi executat pentru D. S.A. sau pentru alți beneficiari alte servicii decât cele efectiv prestate. Tot astfel, nu exista nicio dovada a faptului că, în lipsa accidentului, ar fi existat o continuitate a comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioada de referință.

Suplimentar, trebuie observat că executarea contractelor cu partenerii de afaceri ai intimatei A. S.R.L. nu a fost afectată de avarierea autoutilitarei. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, intimata a executat fără probleme contractele și după data de 10.12.2015 la care s-a produs accidentul. În relația cu D. S.A., dovada este factura depusă chiar de intimată la dosar. În relația cu E., dovada este fișa de cont depusă, de asemenea, de intimată. Așa fiind, nu doar că prejudiciul pretins nu este cert, dar nici nu există o legătura cauzală între accident și pierderea de venit invocată. Nefiind îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului nu poate fi obligat la plata despăgubirii pusă în discuție.

În plus, s-a solicitat a se constata că hotărârea recurată nesocotește în mod flagrant și dispozițiile art. 1955 C. civ., întrucât prejudiciul nu a fost cuantificat de instanța de apel prin raportare la prețurile stabilite prin contractul de transport sau prin alte acte ulterioare, semnate de expeditor și transportator.

Situația este similară și pentru suma pretinsă cu titlu de "lipsă de folosință" începând cu data de 30.06.2016. Astfel, nu exista nicio dovadă a faptului că folosința bunului avariat după data de 30.06.2016 ar fi adus intimatei un venit în cuantumul acordat de instanța de apel.

Deși, în cauză, s-a efectuat un raport de expertiză, recurenta a subliniat faptul că acesta a stabilit o lipsă de folosință ipotetică, pentru situația în care A. S.R.L. ar fi avut un număr de comenzi suficient de mare încât să implice folosirea efectivă a autoutilitarei avariate în accident.

O astfel de împrejurare nu a fost dovedită, neexistând probe din care să rezulte că, în lipsa accidentului, intimata ar fi executat alte servicii decât cele efectiv prestate cu celelalte mijloace de transport deținute în patrimoniu. În plus, expertul nu a stabilit o lipsă de folosință pentru un mijloc de transport și nici nu a reținut că reclamanta ar fi închiriat un alt mijloc de transport similar pentru a înlocui mijlocul de transport avariat și pentru a-și putea îndeplini obligații asumate față de terți.

Nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi avut contracte încheiate și pentru autoutilitara avariată sau că, în cazul în care accidentul nu s-ar fi produs, ar fi obținut cu caracter de continuitate aceleași tarife pe care le-a obținut și în cazul autoutilitarei reținute în cuprinsul raportului de expertiză. Tot astfel, așa cum s-a arătat în precedent, nu există nicio dovadă a faptului că în lipsa accidentului, ar fi existat o continuitate a comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioadă de referință.

Totodată, recurenta a solicitat a se constata că instanța de apel a reținut greșit că decizia pronunțată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie în ce privește perioada pentru care reclamantul apelant poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 501 C. proc. civ. și a stabilit greșit că apelantul reclamant poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință în perioada cuprinsă între 07.07.2015 - 30.06.2016, întrucât această perioadă nu a fost stabilită anterior prin decizia civilă nr. 2201 din data de 20.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această perioadă a fost menționată de apelantul-reclamant la rejudecarea apelului și a reprezentat o nesocotire a limitelor judecății și a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a arătat și prin notele scrise depuse în apel.

A reamintit, recurenta, sub acest aspect, că accidentul de circulație s-a produs la data de 10.12.2015, iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință anterior producerii accidentului și nici nu ar fi putut sa o facă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor anexate.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a transmis, la 15 iulie 2024, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea, ca nefondate, a excepțiilor și apărărilor intimatei, respectiv admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17.04.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa ecris.

Prin raportul întocmit la data de 17 iulie 2024, s-a concluzionat că hotărârea ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților la data de 24.09.2024, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 26 noiembrie 2024, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 14 ianuarie 2025.

La termenul din 14.01.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului declarat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâtă C. S.A este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A., fiind schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul obligării pârâtei C. S.A., la plata către reclamantă a sumei de 56.626 euro, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, precum și a sumei de 10.505,92 RON (inclusiv TVA) lunar, în perioada 01.07.2016 - 15.05.2019, reprezentând lipsă folosință. Totodată, au fost menținute restul dispozițiilor privind obligarea la plata contravalorii TVA și a serviciilor de tractare și depozitare, privind procentul de 0,2% pe zi de întârziere, ca penalitate, precum și cele referitoare la cheltuielile de judecată ce cad în sarcina pârâtei. A fost obligată intimata C. S.A. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii civile nr. 542/12.11.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017, și a fost obligată apelanta reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata pârâtă C. S.A. a sumei de 1848 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă C. S.A. invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea în parte a hotărârii atacate și constatarea netemeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Prin hotărârea atacată, instanța de apel a subliniat că, în ceea ce privește apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanța, raportat la soluțiile pronunțate anterior și limitele deciziei de casare, perioada pentru care reclamantul apelant poate solicita despagubiri pentru lipsa de folosință a autoutilitarei avariate este cea cuprinsă, pe de o parte, în intervalul 07.07.2015-30.06.2016, reprezentând perioada contractuală din contractul de transport încheiat cu societatea D. S.A., iar pe de altă parte, între data de 01.07.2016 și data de 15.05.2019, reprezentând intervalul de timp cuprins între data expirării contractului de transport sus-menționat și data achitării efective de către asigurator a contravalorii autoutilitarei.

De asemenea, cu privire la indicația instanței de casare de a se verifica dacă cele două capete de cerere distincte nu ar fi, în esență, aceleași, instanta de apel a reținut că cele două sume solicitate de reclamant ca și contravaloare a lipsei de folosință nu reprezintă o dublă reparare a unuia și aceluiași prejudiciu. Astfel, suma de 56.626 euro reprezintă contravaloare lipsă de folosință pentru intervalul de timp iulie 2015 - iunie 2016, dovedită prin contractul de transport încheiat cu societatea D. S.A., iar suma de 10.505,92 RON/lună reprezintă lipsă folosință în perioada 01.07.2016 - 15.05.2019, dovedită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

În esență, instanța de apel a reținut că suma de 56.626 Euro reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a autoutilitarei sub forma beneficiului nerealizat în cadrul contractului de transport încheiat cu societatea D. S.A..

În ceea ce privește lipsa de folosință cursă în continuare, după data expirării contractului, cuprinsă între data expirării contractului de transport cu societatea spaniolă și data la care s-a făcut plata efectivă de către asiguratorul pârât a sumei de 10.000 Euro, respectiv 01.07.2016 - 15.05.2019, instanța a apreciat a fi întemeiate pretențiile reclamantului, în conformitate cu materialul probator administrat în cauză.

Raportat la apelul formulat împotriva încheierii nr. 542/12.11.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017, în esență, instanța de apel a pronunțat o soluție de respingere, în acord cu dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ținând cont nu numai de limitele casării, ci și de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată și de art. 481 C. proc. civ., în aplicarea principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac.

Cu titlu prealabil trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Totodată, față de conținutul criticilor susținute prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că acestea pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurenta pârâtă C. S.A. a susținut aplicarea greșită a unor norme de procedură civilă, respectiv a art. 501 C. proc. civ., și a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., și a invocat greșita aplicare a unor dispoziții de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1349 C. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, s-a susținut că instanța de apel a stabilit greșit că apelantul reclamant poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință în perioada cuprinsă între 07.07.2015 - 30.06.2016, întrucât această perioadă nu a fost stabilită anterior prin decizia civilă nr. 2201 din data de 20.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește cadrul judecății, Înalta Curte reține că reclamantul a formulat o acțiune în răspundere contractuală, solicitând pârâtei (recurenta) despăgubiri privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosință și penalități.

În primul ciclu procesual, acțiunea a fost respinsă de instanța de apel, care a menținut sentința primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii și a lămurit dispozitivul sentinței primei instanțe, privind modul de aplicare a penalităților.

Deciziile instanței de apel, atât în ceea ce privește fondul cauzei, cât și în ceea ce privește lămurirea de dispozitiv au fost casate de Înalta Curte, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată, iar prin decizia recurată s-a admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtei la plata sumelor de 56.626 euro, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, precum și de 10.505,92 RON (inclusiv TVA) lunar, în perioada 01.07.2016 -15.05.2019, reprezentând lipsă folosință, și a fost respins apelul privind încheierea 542/12.11.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, vizând lămurirea de dispozitiv.

Potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., la care face referire recurenta, judecata în fond după casare se face în limitele casării, după cum casarea a fost totală sau parțială. Astfel, procesul se rejudecă, din nou, în întregime, dacă este vorba de o casare totală și doar în limitele casării dacă este parțială, restul hotărârii dobândind autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte reține că instanța de apel a stabilit în mod corect limitele casării, prin examinarea motivelor de casare.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a stabilit în mod corect perioada cuprinsă între 07.07.2015 - 30.06.2016 pentru care s-au acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință, plecând de la solicitările părții și statuarea instanței supreme în sensul că nu îi sunt aplicabile speței limitările prevăzute de dispozițiile art. 46 din Norma A.S.F., în cazul daunei totale, despagubirile fiind datorate de către asigurător până la momentul plății efective a contravalorii autovehiculului avariat și având în vedere, totodată, dezlegarea și modul de interpretare a art. 26 alin. (1) lit. c) din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., realizată de instanța supremă pentru a da eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului.

Înalta Curte reține că în mod corect cererile privind despăgubirile pentru beneficiul nerealizat și lipsa de folosință au fost soluționate, ținându-se seama de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de motivele invocate înaintea instanței de apel a cărei hotărâre a fost casată.

Astfel, instanța de apel, prin decizia recurată, a soluționat pricina conform celor stabilite prin decizia de casare, modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție, fiind obligatoriu.

Prin prisma acestor dezlegări, statuarea instanței privind perioada pentru care se pot acorda despăgubirile și penalitățile, în speță judicios și legal stabilite, ține de situația de fapt a cauzei, care este lăsată în deplina apreciere a instanței de apel.

Prin urmare, în cauză, nu au fost nesocotite prevederile art. 501 C. proc. civ., criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind nefondate.

Prin prisma perioadei pentru care au fost acordate despăgubirile și penalitățile, recurenta a invocat și presupusa încălcare a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., susțineri, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Conceptul de "cerere nouă" se raportează, cu necesitate, la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel, pretenție ce nu a format obiect al judecății în primă instanță, această soluție decurgând din funcția fundamentală a instanței de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia.

Având în vedere și cele deja expuse anterior, cu privire la perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și penalități, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură menționate în cuprinsul cererii de recurs, câtă vreme nu s-a pronunțat în afara limitelor învestirii și nici asupra unor pretenții noi formulate direct în apel. Dezlegările instanței de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 și art. 478 din C. proc. civ.

Toate celelalte susțineri ale recurentei, vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1349 și ale art. 1955 C. civ., se referă la chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.. Deși, formal, recurenta, a invocat o pretinsă încălcare a unor dispoziții de drept material, în realitate, criticile formulate reprezintă veritabile critici de netemeinicie a deciziei recurate, neputând face, astfel, obiectul analizei în faza procesuală a recursului, care urmărește să supună instanței competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând doar aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt în cauză.

Susținerile recurentei privind neanalizarea condițiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma art. 1349 C. civ., și analiza existenței și întinderii prejudiciului vizează exclusiv o reanalizare a situației de fapt, aspecte ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs, fiind critici care exced motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarant de recurenta pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei pârâte, Curtea va obliga pe acesta să plătească intimatei reclamante A. S.R.L. suma de 9.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat conform chitanțelor seria x nr. x din 27.03.2024 și seria x nr. x din 07.04.2024, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.A. la plata sumei de 9.800 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2025.