ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1339/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2022 pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, reclamantul A. a cerut în contradictoriu cu pârâtul B., restituirea sumei de 120.000 euro, a dobânzilor legale și plata tuturor cheltuielilor de judecată de către pârât.

I.2. Sentința pronunțatăde Tribunalul Arad, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 66 din 24 martie 2023, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 120.000 euro, precum și a dobânzii legale calculate asupra debitului principal începând cu data de 01.04.2022 și până la executarea integrală a obligației; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 16.533 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel:

Prin decizia civilă nr. 282 din 28 noiembrie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul-apelant B. împotriva sentinței civile nr. 66 din 24 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă; a schimbat în tot sentința civilă apelată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată; a obligat reclamantul-intimat la plata către pârâtul apelant a sumei de 16.166,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 282 din 28 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 22 ianuarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind privind numele și prenumele, domiciliul recurentului-reclamant, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului conventional-avocat C. (împuternicire avocațială la dosarul de recurs); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, se constată că recurentul-reclamant a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurentul-reclamant datorează diferența taxei judiciare de timbru în cuantum de 518,7 RON, reținându-se că partea a atașat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.267 RON, conform chitanței seria x din 08 ianuarie 2024 emisă de Municipiul Arad, Venituri- Serviciul Impunere Persoane, aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată în apel.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit că imposibilitatea de executare a obligației i se datorează lui în condițiile în care, de la încheierea Declarației cuprinzând Convenția de Porte-Forte și până în prezent, intimatul B. nu a avut nicio calitate în cadrul contractelor atașate la dosar. În mod greșit instanța de apel l-a scutit pe intimat de obligația de plată asumată, acesta prevalându-se pe tot parcursul procesului de tot felul de artificii și tertipuri pentru a nu plăti.

Făcând trimitere la conținutul duispozițiilor art. 1283 C. civ., recurentul susține că în mod corect tribunalul l-a obligat pe pârât la repararea prejudiciului, respectiv, la restituirea sumei de 120.000 RON, soluția contrară adoptată în apel fiind nelegală.

Sub un alt aspect, recurentul a susținut că, atât timp cât pârâtul nu a negat încheierea contractului prin care s-a obligat la restituirea sumei de 120.000 RON și nici faptul că a primit efectiv această sumă, se impunea obligarea acestuia la plata sumei respective în temeiul art. 1345 C. civ. care reglementează îmbogățirea fără justă cauză.

Instanța de apel a analizat, însă, doar formal și generic această cerere subsidiară, considerentele reținute în cuprinsul deciziei atacate, sub acest aspect, nefiind de natură a satisface cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, într-o modalitate care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 29 februarie 2024, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar respingerea căii de atac, ca nefondată.

În susținerea poziției sale procesuale, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la nulitatea recursului a arătat că afirmațiile recurentului nu reprezintă o argumentare juridică a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanța și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătura cu aceste dispoziții legale, ci o susținere a interpretării greșite a probatoriului de către instanța de apel, a reproducerii situației de fapt, critici de netemeinicie necenzurabile în recurs.

În referire la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., a menționat că motivele invocate de către recurent prin cererea de recurs au fost invocate atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, constituind principala apărare a recurentului-reclamant.

Or, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele doua instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale raporturilor dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Simpla indicare a unor texte de lege despre care se afirmă că dacă nu ar fi fost încălcate, soluția apelului ar fi fost alta, nu echivalează cu o dezvoltare a motivelor de nelegalitate în concret.

Pe fondul recursului, a susținut că recurentul reiterează motivele formulate în fața instanței de fond, respectiv motivele avute în vedere de instanța de apel.

În referire la actul juridic ce a stat la baza pretențiilor recurentului-reclamant reprezentat de "Declarație cuprinzând Convenție de Porte Forte" din 24.05.2021, autentificat sub nr. x la D. din Arad, la reținerile celor 2 instanțe și la susținerile recurentului, a precizat că în executarea obligațiilor asumate a asigurat transferul dreptului de proprietate către recurentul-reclamant asupra celor patru barăci de tip CPL înscrise în CF nr. x Vladimirescu (CF temporar nr. 301307 Vladimirescu), recurentul-reclamant devenind proprietarul acestora la data de04.08.2021, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2021.

În ceea ce privește terenul intravilan în suprafață de 7806 mp înscris în CF nr. x Vladimirescu pe care se află amplasate construcțiile, a arătat că acesta este înscris ca fiind proprietatea Statului Român, conform extrasului de carte funciară, din adresa aflată la dosar fond rezultând că acesta este proprietatea comunei Vladimirescu, conform dispozițiilor art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fără ca aceste mențiuni să fie înscrise în cartea funciară, E. S.R.L. având calitatea de concesionar în baza contractului de concesiune nr. x/23.03.2005.

În executarea obligației asumate de către intimat față de recurentul - reclamant cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra acestui teren, a fost încheiat, la data de 13.12.2021, contractul de cesiune cu acordul Consiliului Local al Comunei Vladimirescu în calitate de concedent cedat, recurentul-reclamant devenind noul concesionar asupra acestui teren.

Prin contractul de schimb autentificat sub nr. x/21.09.2021 recurentul-reclamant a transmis dreptul de proprietate asupra celor 4 barăci tip CPL înscrise în CF nr. .x Vladimirescu către terțe persoane.

La data de 01.03.2022, recurentul-reclamant a cedat prin contract de novație către aceste terțe persoane și dreptul de concesiune dobândit prin contactul de cesiune contract de concesiune încheiat la data de 13.12.2021.

Ulterior transmiterii dreptului de proprietate asupra construcțiilor și a contractului de concesiune obținut pe numele său către terțe persoane, recurentul-reclamant A., prin notificarea nr. x/30.03.2022, a solicitat intimatului îndeplinirea obligației de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu sau în caz de neexecutare în natură obligarea la plata sumei de 120.000 euro cu titlu de clauză penală, după ce în prealabil, la data de10.03.2022, a solicitat încuviințarea executării silite a convenției de porte-forte, cererea safiind respinsă definitiv prin încheierea nr. 322/16.03.2022 a Judecătoriei Ineu Raportând prevederile art. 1530, art. 1538 și art. 1540 C. civ. la starea de fapt și probatoriul administrat în cauză, a considerat că, în mod temeinic și legal, instanța de apel a constatat culpa recurentului-reclamant în imposibilitatea intimatului-pârât de a-și îndeplini obligația privind transmiterea către acesta a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. x Vladimirescu, proprietate privată a comunei Vadimirescu, făcând trimiteri la probele administrate în cauză, în deplin acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 29 martie 2024, prin poștă, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Cu privire la nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a arătat că a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând aspectele invocate în cererea de recurs cu privire la nelegalitatea deciziei atacate.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 ianuarie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 martie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publiă, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele de recurs nu se înacdarează în motivele de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția atacată și la motivele care o argumentează, cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

În consecință, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel prin raportare la soluția adoptată și la argumentele reținute de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în caz contrar intervenind sancțiunea nulității recursului.

Aplicând aceste principii de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că, deși, recurentul-reclamant a invocat ca temei de drept al recursului său dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motivarea acestuia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești.

Astfel, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 282 din 28 noiembrie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, atacată în prezenta cauză, a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 66 din 24 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2022 și a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost respinsă excepția inadmisbilității acțiunii, ca nefondată și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

În motivare, s-a reținut, în esență, că imposibilitatea de executare a obligației principale asumate de pârât, ce presupunea asigurarea dreptului de proprietate asupra terenului, s-a datorat conduitei intimatului-reclamant, care a înstrăinat atât dreptul de proprietate asupra construcțiilor amplasate pe terenul în litigiu, cât și dreptul de concesiune dobândit prin demersurile apelantului-pârât, acesta din urmă drept fiind cedat de intimatul-reclamant către terțe persoane, care erau îndreptățite la demararea procedurii necesare în vederea obținerii dreptului de proprietate.

Pe calea prezentului recurs, reclamantul a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material susținând că instanța de apel a reținut în mod greșit că imposibilitatea de executare a obligației i se datorează lui în condițiile în care, de la încheierea Declarației cuprinzând Convenția de Porte-Forte și până în prezent, intimatul B. nu a avut nicio calitate în cadrul contractelor atașate la dosar. Făcând trimitere la conținutul duispozițiilor art. 1283 C. civ., recurentul consideră că este corectă soluția tribunalului, prin care pârâtul a fost obligat la repararea prejudiciului, respectiv, la restituirea sumei de 120.000 RON, soluția contrară adoptată în apel fiind nelegală.

Rezultă cu prisosință din modul de formulare a acestor critici că, deși recurentul le-a subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motivarea recursului, pe aspectele legate de modul de aplicare a normelor de drept material cuprinde, în fapt, critici referitoare la modul în care instanța de apel a apreciat situația de fapt, a interpretat probele administrate în cauză și, în final, a apreciat asupra motivelor care au determinat neexecutarea obligației asumate de pârât, mai precis, asupra faptului că în sarcina acestuia nu poate fi reținută nicio culpă, chestiuni care nu constituie, însă, critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurentul nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant nu a indicat, nici măcar la nivel formal, norma de drept material încălcată ori aplicată greșit în virtutea căreia instanța de apel a reținut imposibilitatea de neexecutare a obligației asumate prin declarația de porte forte, limitându-se la a reda conținutul art. 1283 C. civ. și la a face aprecieri proprii cu privire la aspectele de fapt ale cauzei și la modul în care acestea ar fi trebuit să fie interpretate, fără a demonstra modalitatea în care instanța a încălcat legea.

Or, împrejurarea că recurentul este nemulțumit de concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material, concluzia Curții de Apel fiind rezultatul aprecierii pe care aceasta a făcut-o cu privire la toate aspectele de fapt rezultate din probe, apreciere care este o chestiune ce ține de temeinicia și nu de legalitate a deciziei pronunțate și care, în raport de cadrul restrictiv în care poate fi analizat recursul, stabilit prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate face obiect de verificare și reapreciere pentru instanța de control judiciar.

Cu referire la susținerea potrivit căreia se impunea obligarea pârâtului la restituirea sumei de 120.000 RON măcar în temeiul art. 1345 C. civ. ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză, Înalta Curte constată că, în esență, aceasta nu cuprinde nicio critică concretă de nelegalitate care să poată fi circumscrisă cazului de casare reglmentat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul arătând doar că, atât timp cât pârâtul nu a negat încheierea contractului prin care s-a obligat la restituirea sumei de 120.000 RON și nici faptul că a primit efectiv această sumă, se impunea să o restituie pentru că altfel s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Ceea ce reproșează recurentul instanței de apel este faptul că nu ar fi motivat suficient soluția dată petitului subsidiar întemeiat pe instituția îmbogățirii fără justă cauză, aprecierea acestuia fiind în sensul că decizia atacată cuprinde o analiză generică și formală a acestei cereri, considerentele reținute de instanța de apel nefiind de natură a satisface exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile astfel formulate pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. câtă vreme pun în discuție încălcarea obligației instanței de a-și motiva hotărârea iar cazul de casare menționat se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Criticile sunt însă pur formale și, în consecință, nu justifică incidența acestui caz de casare, instanței de apel neputându-i-se imputa omisiuna analizării presupusului capăt de cerere subsidiar câtă vreme un astfel de petit nici nu a fost formulat.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul a invocat dispozițiile art. 1345 C. civ. pentru pentru prima dată în calea devolutivă de atac, prin întâmpinarea depusă de reclamant la apelul declarat de pârât, în condițiile în care, la fond, pretențiile deduse judecății au fost fundamentate pe un alt temei legal, fiind analizate și soluționate ca atare în primă instanță. Or, fiind o apărare nouă făcută direct în apel, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce echivala cu o veritabilă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ea nici nu a fost analizată, împrejurare în raport de care nu se poate susține cu temei că decizia Curții de Apel ar fi insuficient motivată sub acest aspect și, astfel, supusă casării din perspectiva art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Decizia atacată nu cuprinde, de fapt, nicio referire la aceste apărări ale reclamantului formulate în apel, astfel încât susținerea recurentului în sensul că motivarea ar fi insuficientă demonstrează o dată în plus caracterul pur formal al criticii invocate din perspectiva încălcării art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În realitate, reclamantul este nemulțumit de concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății și încearcă să provoace o reanalizare a acestora din perspectiva unui alt temei de drept, care nu a fost invocat la fond și, deci, nu a fost avut în vedere la soluționarea cauzei în primă instanță, îmbogățirea fără justă cauză fiind adusă în discuție doar în apel în cadrul unei apărări subsidiare pe care reclamantul a înțeles să și-o facă față de motivele de apel formulate de pârât, reproșând instanței devolutive faptul că i-a analizat-o.

Însă, viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă a soluției adoptate, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Prin urmare, raportat la acest caz de casare, reclamantul ar fi trebuit să invoce și să demonstreze incidența uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, așa cum s-a arătat deja, aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât nu relevă o veritabilă încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ci doar nemulțumirea vădit neîntemeiată a recurentului față de împrejurarea că pretențiile sale nu au fost analizate și din perspectiva unui alt temei de drept decât cel invocat inițial. Or, aceasta nu justifică incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât situația invocată nu echivalează cu lipsa motivării, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus menționate.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea intimatului privind obligarea recurentului-reclamant la plata chetuielilor de judecată, cerere formulată atât în cuprinsul întâmpinării, cât și oral la termenul din 21 mai 2021, la care au avut loc dezbaterile părților, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată în raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Cum recurentul este partea care a pierdut procesul, în sensul normei de drept processual mai sus citate, acesta datorează intimatului pârât cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Cât privește cuantumul acestor cheltuieli, Înalta Curte constată că a fost solicitată suma de 13.095 RON, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare și cheltuieli de cazare.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Prin aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate, (drept urmare, clientul va plăti avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Făcând aplicarea dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte ținând seama de elementele prevăzute de alin. (2) al art. 451 C. proc. civ. și anume: activitatea concretă prestată de avocatul intimatului pârât și limitele mandatului acordat conform împuternicirii existente la dosar, dar și valoarea și complexitatea pricinii, apreciază că avocatul nu a desfășurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit, de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 11.900 RON.

În mod cert, activitatea prestată de avocat în prezentul proces a implicat studierea înscrisurilor existente la dosar și o documentare juridică adecvată pentru apărarea intereselor pârâtului, activitate care s-a concretizat în formularea întâmpinării care a fost depusă la dosar și prin care a fost invocată excepția nulității recursului, fiind formulate și apărări pe fondul recursului.

În cauză a fost acordat un singur termen de judecată, apărătorul pârâtului fiind prezent la acesta, prestația sa în fața instanței reducându-se la susținerea excepției nulității recursului și a concluziilor pe fondul acestuia.

Or, în raport de aceste aspect, Înalta Curte apreciază că se justifică reducererea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, urmând ca, în final să dispună obligarea recurentului reclamant la plata către intimatul pârât a sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce include atât onorariul de avocat redus cât și cheltuielile de deplasare și cazaere dovedite cu actele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 282 din 28 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.000 RON, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2024.