Decizia nr. 1200/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanță sub nr. x/2020, la data de 25.08.2020, formulată de reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 777.083 RON constând în daune materiale si folos nerealizat cu dobânzi legale, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 789/22.04.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2020 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. având ca obiect pretenții fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 14.697,42 RON reprezentând prejudiciu.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul intimat. A admis apelul reclamantei apelante A. împotriva sentinței civile nr. 789/22.04.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2020. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul obligării pârâtului intimat la plata către reclamanta apelantă a sumei de 20.268 RON reprezentând contravaloare prejudiciu. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate. A obligat pârâtul intimat la plata către reclamanta apelantă a sumei de 4600 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul B.. I. Recurenta reclamanta A. învederează că instanța de apel a admis în parte apelul și implicit acțiunea în pretenții, ajungând printr-o logică inexplicabilă la un prejudiciu insignifiant și nereal. Se susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii si străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece, deși prin raportul de expertiză de specialitate s-a stabilit că prin fapta de distrugere a celor 150 de stâlpi a fost distrusă întreaga cultură de viță de vie, aceasta fiind susținută pe araci, instanța de apel a stabilit, în contradictoriu cu proba administrată, că prejudiciul s-ar fi produs doar pe o arie de circa 0,3 ha aferentă unui număr de 150 de stâlpi. Se precizează că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul C., s-a stabilit că pe cele două parcele în suprafață totală de 2,18 ha se aflau 1062 stâlpi de susținere cu un număr de 4041 de butași de vie, cultura fiind susținută de sârma deteriorată. Se mai consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Deși autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans), conform prevederilor art. 1349 coroborate cu cele cuprinse în art. 1385, art. 1516, din noul C. civ. (art. 1073 C. civ. din 1864) și art. 1531 din noul C. civ., {art. 1084 C. civ. din 1864), pentru asigurarea restabilirii situației anterioare a victimei prejudiciului, iar reparația, în cazul răspunderii civile delictuale, trebuie să fie una integrală, prin decizia recurată, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la plata doar în mod parțial a unui număr limitat de butași de viță de vie de pe o suprafață de 0,3 ha teren, fără a ține cont că prin distrugerea celor 150 de stâlpi susținători a fost distrusă de fapt întreaga cultură. De asemenea, se consideră că instanța de apel a respins în mod nejustificat cererea de acoperire a beneficiului nerealîzat (lucrum cessans), având în vedere faptul că, așa cum s-a constatat prin raportul de expertiză, reclamanta nici nu a putut reînființa cultura de viță de vie și nici nu a putut obține subvenții. Faptul că anterior incidentului nu s-ar fi obținut indemnizație nu este un motiv legitim care să conducă la respingerea cererii de acordare a despăgubirilor. II. Pârâtul B. a invocat în susținerea recursului declarat faptul că reclamanta a efectuat demersuri penale fără însă să se constituie parte civilă în procesul penal și fără să fi demarat un proces civil, în termenul de prescripție, pe care să îl fi suspendat până la soluționarea procesului penal. Se susține că instanța de apel a considerat în mod eronat că "de la data încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei apelante și a fost confirmată ordonanța de clasare pronunțată în cauză, reclamanta avea deschisă calea acțiunii civile pentru crearea prejudiciului" (p. 7 a hotărârii). Prin urmare. Curtea de Apel Timișoara a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în mod greșit, cu încălcarea prevederilor legale. Totodată, se arată că într-un recurs în interesul legii (Decizia 1/2014 ÎCCJ), Înalta Curte a arătat că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor Ia prescripția extinctivă. republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât si părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive. indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011." Se mai arată că, în speță, nu suntem în prezența vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției și că termenul a început să curgă la 18 ianuarie 2011, când reclamanta putea și trebuia să cunoască prejudiciul suferit. De asemenea, se susține că reclamanta nu a înțeles să alăture o acțiune civilă celei penale, așa încât perioada în care s-a desfășurat urmărirea penală nu are niciun efect în ceea ce privește prescripția extinctivă, aceasta nefiind întreruptă sau suspendată. O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat condițiile răspunderii delictuale și a respins obiecțiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză dispus în cauză ca nefiind utile cauzei, fără să observe că acestea erau pertinente în raport de obiectivele probei. Se mai consideră că instanța de apel nu a analizat aportul acțiunii persoanei care a scos stâlpii, de asemenea, a acordat o sumă suplimentară pentru defrișarea și reînființarea culturii fără ca această probă să fi fost realizată, și, în condițiile în care în considerente (două paragrafe mai sus) a arătat că "reclamanta nu a făcut dovada că ulterior anului 2007 ar fi cultivat suprafața de teren". (p. 8 a hotărârii).

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtul recurent B. împotriva deciziei civile nr. 314/15 dec 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2020 prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Recurentul- pârât B. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva hotărârii civile nr. 314/2022 din 15.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care solicită, în principal, să se anuleze recursul formulat ca nemotivat, iar în subsidiar, să se respingă recursul ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Asupra excepției nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurentul-pârât B., Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare, intervine sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. În cauză, reclamanta A. a indicat ca prim motiv de recurs faptul că hotărârea instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, indicând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și dezvoltând critica în sensul că, deși prin raportul de expertiză de specialitate s-a stabilit că a fost distrusă întreaga cultură de viță de vie, aceasta fiind susținută pe araci, instanța de apel a stabilit, în contradictoriu cu proba administrată, că prejudiciul s-ar fi produs doar pe o arie de circa 0,3 ha aferentă unui număr de 150 de stâlpi. Pe de altă parte, s-a criticat de către recurentă faptul că instanța de apel ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind indicat de către recurentă că au fost aplicate eronat prevederile art. 1349 coroborate cu cele cuprinse în art. 1385, art. 1516, din noul C. civ. (art. 1073 C. civ. din 1864) și art. 1531 din noul C. civ. (art. 1084 C. civ. din 1864). Cum aceste motive de recurs pot fi încadrate de către instanța de recurs în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., și anume, în cazurile de la art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanta A.. Pe fondul recursurilor, se constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I. Recurenta reclamanta A. învederează incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivarea deciziei instanței de apel ar fi contradictorie și ar cuprinde motive străine de natura pricinii, critică ce nu poate fi primită. Înalta Curte pornește în analiza sa de la semnificația prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care se întemeiază acest motiv de critică, ce consacră trei ipostaze, și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Se reține că, din perspectiva acestui motiv de recurs, contradicția, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Înalta Curte nu își însușește acest prim motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justificau hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Or, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al acesteia grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, a ilustrat raționamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat asupra cuantumului contravalorii prejudiciului, la care a fost obligat pârâtul, urmare a existenței faptei ilicite a acestuia. Nu este fondată susținerea recurentei reclamante în sensul că, deși prin raportul de expertiză de specialitate s-ar fi stabilit că a fost distrusă întreaga cultură de viță de vie, aceasta fiind susținută pe araci, instanța de apel ar fi concluzionat în contradictoriu cu proba administrată, că prejudiciul s-ar fi produs doar pe o arie de circa 0,3 ha aferentă unui număr de 150 de stâlpi. Aceste considerente din cuprinsul deciziei recurate nu au caracter contradictoriu, corect se motivează de către Curtea de apel în sensul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale civile, fapta ilicită constând în aceea că pârâtul a dat dispoziție de scoatere a unui număr de 150 stâlpi din beton care susțineau o cultură de vie de pe terenul aflat în proprietatea reclamantei, generând un prejudiciu prin scoaterea din pământ a stâlpilor care susțineau vița de vie și prin lipsirea acesteia de susținere. Cu privire la al doilea motiv de recurs invocat, bazat pe incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu se verifică o aplicare eronată a prevederilor legale incidente, astfel că nu subzistă critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor legale privind caracterul integral al reparației. Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la contravaloarea unui număr de butași de viță de vie de pe o suprafață de 0,3 ha teren, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului. Unul dintre principiile considerate fundamentale sub aspectul reparării prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită delictuală este acela potrivit căruia reparația trebuie să fie integrală, iar nu parțială. Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, ceea se înseamnă că se poate vorbi despre integralitatea reparației doar atunci când sunt înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite. Corelativ, despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Rezultă, în sensul acestor dispoziții legale, că la determinarea întinderii prejudiciului este necesar să se țină seama nu doar de pierderea efectiv suferită de victimă (damnum emergens), ci și de beneficiul nerealizat (lucrum cessans) dar pe care aceasta, în condiții obișnuite, l-ar fi putut obține. Având ca fundament aceste considerații cu valoare teoretică și generală, Înalta Curte înțelege să observe, în prezentul proces, că instanța de apel a respectat aceste prevederi legale, motiv pentru care nu subzistă critica recurentei reclamante privind pretinsa ignorare a faptului că prin distrugerea celor 150 de stâlpi susținători a fost deteriorată de fapt întreaga cultură, aceasta neechivalând cu o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material indicate, ci este mai degrabă, o nemulțumire a părții privitoare la suprafața de teren reținută de instanța de apel ca fiind afectată de fapta ilicită a pârâtului. De altfel, pentru restul suprafeței de teren, Curtea a reținut că activitatea de defrișare, de reînființare a culturii și de obținere de rod nu poate imputată pârâtului intimat în condițiile în care reclamanta apelantă nu a făcut dovada că aceste cheltuieli sunt generate de fapta ilicită a acestuia. Celelalte susțineri ale recurentei privind faptul că anterior incidentului nu s-ar fi obținut indemnizație nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind simple afirmații ce vizează situația de fapt, ce nu pot fi supuse controlului de legalitate, de către instanța de recurs. Drept urmare, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat. II. Pârâtul B. a invocat în susținerea recursului declarat, pe de o parte, critici ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar pe de altă parte, invocă o pretinsă contradicție în considerente, ce ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În privința primului motiv de casare, recurentul-pârât susține încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, dar și a prevederilor art. 998-999 și urm. din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Criticile nu sunt fondate. Cu privire la chestiunea criticată, a prescripției dreptului la acțiune, nu a avut loc o încălcare a prevederilor legale incidente, corect s-a reținut de către instanța de apel că, raportat la data de 14.10.2018 (data pronunțării încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei și a fost confirmată ordonanța de clasare pronunțată în cauză), termenul de prescripție de 3 ani de zile calculat conform art. 181 C. proc. civ.. s-a împlinit la data de 14.10.2021, astfel că cererea de chemare în judecată a reclamantei înregistrată la data de 25.08.2020 este formulată în interiorul acestui termen, astfel că nu este incidentă prescripția extinctivă . Prin reținerea în considerente a datei începerii curgerii termenului general de prescripție de 3 ani de zile ca fiind data pronunțării încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei și a fost confirmată ordonanța de clasare, contrar celor invocate de către pârâtul intimat, Curtea a pronunțat o soluție în conformitate cu prevederile legale indicate. Astfel, în mod just se constată că, la data de 04.10.2018, prin încheierea penală pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2018, cauza penală s-a finalizat prin confirmarea ordonanței de clasare din 05.07.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție, aceasta fiind data la care reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului, precum și împrejurarea că tragerea la răspundere penală a acesteia nu poate fi realizată. Având în vedere aceste constatări, Curtea reține că de la data pronunțării încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei apelante și a fost confirmată ordonanța de clasare, reclamanta avea deschisă calea acțiunii civile pentru recuperarea prejudiciului creat de către pârât, aceasta fiind data la care a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât și vinovăția celui care l-a produs. Pe de altă parte, simpla referire a recurentului la decizia nr. 1/2014 a ÎCCJ pronunțată în recursul în interesul legii nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în condițțile în care recurentul nici nu a indicat în ce constă nelegalitatea invocată sub acest aspect. Se mai critică decizia din perspectiva unei eronate aplicări sau interpretări a art. 998 și urm. C. civ. deoarece instanța de apel nu ar fi analizat condițiile răspunderii civile delictuale, critică ce nu subzistă. Așa cum a reținut Curtea de apel, pârâtul nu a declarat apel principal sau incident împotriva sentinței civile a primei instanțe, astfel că statuările primei instanțe cu privire la existența faptei ilicite, legătura de cauzalitate între aceasta și prejudiciul creat precum și existența culpei pârâtului intimat în săvârșirea faptei ilicite au intrat în puterea lucrului judecat. De altfel, doar reclamanta a formulat apel, nemulțumită fiind de cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, astfel că instanța de apel, în limitele investirii sale, a analizat doar acest aspect criticat. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. incident prin prisma faptului că recurentul pârât invocă o eventuală contrarietate a considerentelor (susținând că instanța de apel a acordat o sumă suplimentară pentru defrișarea și reînființarea culturii fără ca această probă să fi fost administrată, în condițiile în care în considerente se reține că reclamanta nu a făcut dovada că ulterior anului 2007 ar fi cultivat suprafața de teren), Curtea constată că în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, astfel că motivele de recurs urmează a fi respinse, ca nefondate. Criticile recurentului pârât ce vizează faptul că instanța de apel a respins obiecțiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză dispus în cauză ca nefiind utile cauzei (fără să observe că acestea erau pertinente în raport de obiectivele probei) și că instanța de apel nu ar fi analizat aportul acțiunii persoanei care a scos stâlpii nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind susțineri de fapt sau de reapreciere a probelor. Excedează așadar, analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susținerile recurentului care vizează modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond, acestea având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea dovezilor administrate. Subansamblul acestor aspecte deduse judecății prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza aspectelor de fapt ale cauzei, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. Drept urmare, și recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Având în vedere prevederile art. art. 453 alin. (2) C. proc. civ., și văzând culpa procesuală a recurentului-pârât, îl va obliga pe recurentul-pârât B. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON. PENTRU ACESTE MOTIVE,