Decizia nr. 1344/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 789/2021 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2020, la data de 25 august 2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 777.083 RON constând în daune materiale și folos nerealizat cu dobânzi legale.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, în primă instanță Prin sentința civilă nr. 789 din 22 aprilie 2021, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect pretenții. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 14.697,42 RON reprezentând prejudiciu.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel Prin decizia civilă nr. 341 din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către intimatul-pârât. A admis apelul reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 789 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul obligării intimatului-pârât la plata către reclamanta apelantă a sumei de 20.268 RON reprezentând contravaloare prejudiciu. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate. A obligat pârâtul intimat la plata către reclamanta apelantă a sumei de 4.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs Prin decizia nr. 1200 din 19 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurentul-pârât B.. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. A obligat pe recurentul-pârât B. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON, conform dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Contestația în anulare declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1200 din 19 iunie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat contestație în anulare pârâtul B., solicitând admiterea contestației, anularea parțială a deciziei atacate și, pe fond, admiterea recursul său, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să fie respinsă cererea formulată de reclamantă, ca prescrisă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea căii extraordinare de atac, cu privire la incidența art. 503 alin. (2) teza a II-a și a III-a C. proc. civ., a arătat că instanța de recurs nu a analizat critica relativă la regimul trasat de Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește termenul de prescripție a acțiunii în daune, care a început să curgă la data de 18 ianuarie 2011, când reclamanta putea și trebuia să cunoască prejudiciul suferit, tăcerea în această privință reprezentând o violare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Ryabykh vs. Rusia, nr. 52854/99, alin. (52), CEDO 2003 IX). Or, în acord cu exigențele procesului echitabil, faptul că o hotărâre judecătorească este rezultatul analizei întregului material probator existent la dosar și al determinării corecte a stării de fapt cu privire la care se pronunță, trebuie să rezulte fără dubiu din calificarea probelor pe care instanța o face în cadrul motivării sale atunci când, pe linia unui raționament anume, atribuie sau nu valoare acestor probe. A menționat că eroarea materială reprezintă o eroare substanțială, iar Înalta Curte nu a analizat criticile formulate de acesta, nu a indicat considerentul pentru care a înlăturat motivul de recurs formulat în cauză.

Apărările formulate în cauză La data de 23 aprilie 2024, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată. În susținerea poziției sale procesuale a arătat că prin decizia atacată,a fost respins motivul de recurs referitor la încălcarea art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și a prevederilor art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 04 octombrie 2018, când Curtea de Apel Timișoara a pronunțat încheierea penală în dosarul nr. x/2018, prin care s-a confirmat ordonanța de clasare din 05 iulie 2018, dată la care reclamanta a cunoscut în mod cert persoana vinovată de producerea prejudiciului, precum și împrejurarea că tragerea la răspundere penală a acesteia nu mai poate fi realizată în dosarul penal. Or, reiterarea motivului de recurs conform căruia reclamanta ar fi cunoscut prejudiciul suferit încă din 18 ianuarie 2011 nu poate constitui un motiv valid al contestației în anulare, întrucât presupune o reanalizare a motivelor de recurs. Contrar susținerilor contestatorului, în cursul urmării penale reclamanta s-a constituit parte civilă, solicitând daune pentru stâlpii de beton distruși, așa cum rezultă din memoriul depus în dosarul de urmărire penală nr. 119/P/2011 și din rezoluția Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj din 18 aprilie 2012 în dosarul nr. x/2012 De asemenea, calculul termenului de prescripție s-a realizat corect în raport cu art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând contestația în anulare în raport cu criticile formulate și cu prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conținut: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs". Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului. Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate. În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc. civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător. Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, și implicit afectarea siguranței circuitului civil. Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă. În speță, contestatorul a înțeles să invoce motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Argumentele prin care și-a fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o greșită evaluare a motivului de recurs referitor la intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, nelegalitate atribuită de recurentul-pârât modalității în care instanța de apel a făcut aplicarea normelor de drept material care reglementează instituția prescripției. Susține contestatorul că, în analiza respectivului motiv de recurs, instanța nu ar fi explicat motivul pentru care a respins teza antamată de acesta, în sensul că reclamanta putea și trebuia să cunoască prejudiciul suferit încă de la data de 18 ianuarie 2011. Or, din analiza considerentelor deciziei pronunțate în recurs se constată că instanța a analizat aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat în criticile concret formulate de recurentul-pârât (contestatorul din prezenta etapă procesuală), critici care priveau greșita respingere de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în urma analizei astfel efectuate a apreciat caracterul lor nefondat, cu consecința respingerii recursului. Astfel, se constată că soluția de respingere a recursului pârâtului este una dată în urma judecății efectiv realizate de respectiva instanță de control judiciar relativ la criticile care erau formulate de recurent. În acest context al analizei relevate de considerentele deciziei atacate prin contestația în anulare pendinte, argumentele critice expuse de contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanței de recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârșită în mod involuntar prin adoptarea soluției asupra recursului. Eroarea materială la care se referă motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. privește aspecte formale ale judecății, respectiv statuări făcute de instanță cu privire la aspecte procedurale ținând de judecata desfășurată chiar în fața instanței de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecata relativă la temeinicia cererii de recurs. Se cuvine a fi observat că motivul de contestație în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudența și doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări își păstrează actualitatea. Or, în jurisprudență s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestației în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condițiile în care parte a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deși acesta era depus în termenul de exercitare), nu și pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor și argumentelor care fundamentau calea de atac soluționată prin decizia contestată. În speță, contestatorul afirmă că reclamanta putea și trerbuia să cunoască prejudiciul suferit încă de la momentul demarării procesului penal, în timp ce instanțele au apreciat că abia la finalizarea dosarului penal, prin pronunțarea încheierii din 04.10.2018 de către Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018, reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului, precum și împrejurarea că tragerea la răspundere penală a acestuia nu poate fi realizată. Printr-o atare susținere, contestatorul tinde a determina o reapreciere a probelor, respectiv o reevaluare a momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Însă, un atare demers nu se circumscrie categoriei erorii materiale la care se referă dispoziția înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Situația expusă nu se poate încadra nici în ipoteza descrisă prin art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., așa cum pretinde contestatorul, care invocă și acest motiv de contestație în anulare, susținând că Înalta Curte, în dosarul nr. x/2020, nu ar fi analizat motivul de recurs și nu a răspuns criticii conform căreia termenul de prescripție ar începe să curgă la data de 18 ianuarie 2011. Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină. Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs. Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătorești conține la subsecțiunea II.II (pag. 6 paragraf ultim și pg. 7), destinată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o amplă analiză a argumentelor relative la pretinsa soluționare greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestator. După cum s-a subliniat și anterior, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia, întrucât ține de esența judecății, concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestației în anulare s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu vs. România, Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speță. Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatorul B. privind nelegalitatea deciziei nr. 1200 din 19 iunie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, o va respinge, ca nefondată. De asemenea, reținând culpa procesuală a contestatorului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata A..