ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2458/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin în data de 22 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice: - obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite pentru eroare judiciară și pentru privare nelegală de libertate, reclamantul fiind achitat definitiv, pe motiv că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală și, mai mult, acesta nu avea atribuții în materia în care au fost sesizate faptele penale; - obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele aferente prin ingerința în viața privată, prin privarea de libertate și restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar; - obligarea pârâtului la plata pierderii și nerealizării câștigului din muncă, reclamantul nemaiputând să exercite mandatul de primar și fiindu-i interzis să mai candideze pentru un alt mandat; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute în perioada în care reclamantul a fost cercetat penal; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Reclamantul a cuantificat totalul daunelor morale și materiale solicitate la suma de 10.000.000 RON. La 18 septembrie 2019, reclamantul a depus cerere modificatoare și completatoare a acțiunii, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș Severin și obligarea pârâților la plata daunelor morale și materiale pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele aferente, prin ingerința în viața privată, prin privarea de libertate și restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar, solicitând să se constate încălcarea art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 și 2, art. 8 paragrafele 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție care se referă la libertatea de mișcare a persoanei, art. 252 și art. 253 C. civ. A precizat că, la stabilirea întinderii prejudiciului, solicită a se avea în vedere criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum și consecințele produse asupra persoanei și familiei sale. Prin încheierea din 16 octombrie 2019 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș Severin și s-a dispus scoaterea din cauză a acestuia. Primul ciclu procesual.

Sentința Tribunalului Caraș Severin Prin sentința civilă nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, a fost respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. A fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1397 din data 17 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. A casat decizia recurată și sentința civilă nr. 41 din 17 ianuarie 2020 a Tribunalului Caraș Severin și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Sentința pronunțată de Tribunalului Caraș Severin în rejudecare Prin sentința civilă nr. 33 din 20 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Caraș-Severin, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material invocată de pârât. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză. A respins celelelalte petite ale cererii de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în rejudecare Prin decizia nr. 299 din data de 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de către apelantul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 33/20.01.2022, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, ca lipsit de interes. A respins apelul declarat de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 33/20.01.2022, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019. A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 33/20.01.2022, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019. A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și la plata de daune materiale în cuantum de 8.956 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv 54.478 RON, cu titlu de indemnizație aferentă funcției de primar pentru perioada august 2015- iunie 2016. A menținut în rest soluția primei instanțe. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către apelantul-reclamant ca nedovedită.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 299 din data de 08 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. 7.1 Recursul declarat de reclamantul A.: Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., reclamantul solicită admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei civile atacate. După prezentarea pe scurt a situației de fapt din dosar, recurentul arată că, ceea ce critică acesta este soluția instanței de apel în ceea ce privește daunele materiale acordate, în condițiile în care aceasta nu a ținut cont de situația individuală a acestuia. Astfel, arată că, la momentul luării măsurilor privative de libertate avea funcția de primar al orașului Băile Herculane, era vicepreședinte al Asociației Turismului Balnear din România, membru al Asociației Naționale pentru Dezvoltarea Turismului în România și președinte al Organizației de partid județene, având speranța legitimă de a obține un nou mandat de primar pentru al treilea mandat, în anul 2016, când i-a fost interzis în mod expres de către Parchet să candideze pentru funcția de Primar. Or, în acest context, a pierdut chiar funcția de președinte al Organizației de partid județene a fost ales un alt candidat, care să participe la aceste alegeri, iar acesta, deși era primarul în funcție, cu proiecte reale în derulare, cu notorietate și o reputație ireproșabilă în comunitatea locală, a ajuns să rămână fără loc de muncă, fără drepturi electorale și fără venituri. Mai susține că în categoria daunelor materiale ar fi trebuit să fie incluse și veniturile nerealizate, reprezentate de sumele cu titlul de indemnizație ce i s-ar fi cuvenit în calitate de Primar pentru situația în care nu s-ar fi dispus măsura abuzivă a arestului la domiciliu împotriva acestuia. În dovedirea prejudiciului a depus la dosarului cauzei adresa nr. x/01.09.2022, prin care UAT Oraș Băile Herculane îi comunică care a fost venitul net lunar al Primarului în perioada august 2015 - 27.09.2020 Astfel, veniturile Primarului în perioada august 2015-30 iunie 2016 au fost: 4 luni x 4.656 RON = 18.624 RON și 7 luni x 5.122 RON = 35.854 RON Totodată, în perioada 01.07.2016 - 27.09.2020, apreciază că acesta ar fi îndreptățit să obțină veniturile declarate de dl B. în declarația de avere regăsită pe site-ul UAT Orașul Băile Herculane ca informație publică și anume: 2016-21.552 RON, 2017-68.659 RON, 2018-88.984 RON, 2019-96.372 RON și 2020-123.552 RON. În ceea ce privește daunele morale, arată că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt și de drept, care au format convingerea referitoare la corectitudinerea sumei acordate cu acest titlu, prin raportare la principiile jurisprudențiale. Apreciază că prima instanță a valorificat, în mod corect, principiile jurisprudențiale și le-a aplicat corespunzător la situația sa particulară, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză (înscrisuri și declarația martorului C.), din care reiese că acestuia i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Susține că în materia daunelor morale, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu doar pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, ci și pentru a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Criteriile legale de stabilire a daunele morale se regăsesc în dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. și au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, aspecte ce vin a fi completate și cu criteriile subiective referitoare la vârstă, stare de sănătate, consecințe pe plan social, profesional și familial și afectarea dreptului la imagine. Susține că acestuia trebuia să îi fie acordate daune morale aferente perioadei în care a fost reținut (aproximativ 24 ore) și arestat la domiciliu (90 de zile), precum și pentru cele 11 luni și 6 zile de control judiciar și ale măsurilor dispuse în această perioadă, când a fost privat de libertate și de dreptul de a-și exercita prerogativele de primar și când i s-a interzis dreptul de a mai candida la alegerile din anul 2016. Instanța de apel nu a motivat, sub nicio formă motivul înlăturării de la aprecierea cuantumului prejudiciului practica judiciară invocată în cauzele: Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României; Cârstea și Grecu c. României; Stoianova și Nedelcu c. României; Crăciun c. României; Rosengren c. României; Pantea c. României; Assinov c. Bulgariei;-Moiseyev c. Rusiei; Shchebet a Rusiei; Iambor c. României; Dedovski ș.a, c. Rusiei; Riad și Idiab c. Belgiei; Maslova și Nalbandov c. Rusiei; Mansuroglu c. Turciei; Bragadireanu c. României; Chember c. Rusiei și Vladimr Romanov c. Rusiei. Mai susține că i s-a încălcat în mod grav, abuziv și repetat dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, deoarece timp de 5 luni au fost emise pe numele acestuia mandate de supraveghere tehnică totală prin orice mijloc, mandatul fiind adus la îndeplinire de Serviciul Român de Informații, care nu avea dreptul legal și constituțional de a efectua acte de urmărire penală, fiind cu atât mai gravă ingerința în viața privată a acestuia, care a fost filat, urmărit, fotografiat, percheziționat și ascultat în toate formele posibile, iar în final achitat. Concluzionând, pentru considerentele arătate, solicită admiterea recursului, casarea în parte a soluției pronunțată de instanța de apel, cu consecința reținerii suferințelor și prejudiciilor materiale și morale înlăturate în mod nefundat, modificarea cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata unei despăgubiri totale pentru daunele materiale și morale suferite de acesta, în cuantum de 10.000.000 RON. 7.2 Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, susține nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva aplicării greșite în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau în caz de achitare, este neconstituțională. Susține recurentul că nelegalitatea măsurilor preventive poate fi stabilită fie de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri, din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă, însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 Cod procedură penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli, care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c), existența acestui scop trebuind să fie privită independent de realizarea lui, întrucât textul în discuție nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit). Totodată, arată că jurisprudența CEDO a recunoscut faptul că nelegalitatea trebuie demonstrată și că aceasta trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanțele de fond, prin raportare la numărul de zile de arest, apreciază că este disproporționat față de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant, sub acest aspect fiind invocată, cu titlu de jurisprudență, decizia civilă nr. 854/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care a fost stabilit un cuantum al daunelor morale de 150.000 RON pentru o privare de libertate de 10 luni), precum și decizia civilă nr. 8801/28.10.2009 a aceleiași instanțe (prin care s-au acordat daune morale în sumă de 200.000 RON pentru arestare nelegală timp de 2 ani). Se susține că, în mod unanim, a fost apreciat atât de instanțele naționale, cât și de instanța europeană, că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi în întregime. Astfel, susține recurentul că suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale reclamantului constituie o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționată față de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea. Cât privește petitul având ca obiect repararea prejudiciului material, și în acest caz, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale, fără a avea în vedere că efectuarea unor demersuri judiciare care, în final, au dus la achitarea reclamantului constituie doar o materializare a ordinii de drept în materie penală - procesual penală, deoarece vinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare. Astfel, achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea garanțiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiția funcționează și că inculpații își pot prezenta nestingherit apărarea. Se invocă cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 260/30.03.2021, pronunțată de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2020, decizia civilă nr. 1334/23.12.2020, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, decizia civilă nr. 825/23.06.2021, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019. Mai arată că, în ceea ce privește dispozițiile legale, la care instanța de apel face trimitere, respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., aceste prevederi nu permit interpretarea în sensul că reclamantul ar putea obține rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluționarea dosarului penal în discuție de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întrucât nu există temei de drept pentru obligarea acestuia la plata unor astfel de pretenții, fără niciun fel de distincții. Susține că statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 din C. proc. pen., este un participant, care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Așadar, nu se putea reține că, în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ. În privința cheltuielilor de judecată acordate, reprezentând onorariul de avocat, apreciază că, în conformitate cu art. 451 din C. proc. civ., instanța avea dreptul să le cenzureze și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. În acest sens, se amintește Hotărârea din 24 mai 2006 în Cauza Weissman și alții împotriva României. În fine, în ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire la acordarea sumei de 54.478 RON cu titlu de indemnizație aferentă funcției de primar pentru perioada august 2015 - iunie 2016, susține că și aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit art. 159 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în cazul în care față de primarul suspendat din funcție a fost dispusă clasarea ori renunțarea la urmărirea penală sau instanța judecătorească a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, acesta are dreptul, în condițiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat." Prin urmare, instituția în care reclamantul și-a exercitat mandatul de Primar este cea care avea obligația de a acorda indemnizația cuvenită și nu Statul Român, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel. Pentru considerentele expuse, se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 299/08.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. 7.3 Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara Prin recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită admiterea recursului, casarea hătărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara. În susținerea căii de atac formulate, după redarea istoricului, în paginile 2-38 din motivele de recurs, recurentul critică decizia nr. 299 din 08 noiembrie 2022 din perspectiva greșitei respingeri a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 33 din 20 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, ca lipsit de interes. Astfel, instanța de apel, reținând faptul că prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras Severin, a constatat că acesta nu mai justifică un folos practic în criticarea soluției de admitere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale. Însă, premisa de la care a pornit instanța de apel, de asimilare a poziției procesuale a Ministerului Public în procesul civil, cu aceea a părților, este greșită, în condițiile în care participarea Ministerului Public în procesul civil cunoaște o reglementare distinctă, într-un capitol separat de cel destinat părților. Arată că, atunci când acționează în procesul civil, fie prin introducerea cererii de chemare în judecată, fie prin exercitarea căilor de atac, procurorul nu acționează pentru apărarea unor drepturi și interese proprii, ci în virtutea prerogativelor conferite de art. 131 din Constituție, de Legea de organizare judiciară și de art. 92 din C. proc. civ. Menționează că, și în jurisprudența Curții Constituționale, s-a arătat că procurorul nu este parte în procesul civil în sens material; în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în sens material aparține titularului dreptului subiectiv, care formează obiectul litigiului; ca și în procesul penal, procurorul este, în procesul civil, un exponent al intereselor generale ale societății, consacrate prin Constituție și legi; procurorul apără ordinea normativă, el este organ al legii. Astfel, acțiunile având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin privare nelegală/nedreaptă de libertate în cursul procesului penal au, potrivit art. 541 alin. (3) din C. proc. pen., o configurare proprie sub aspectul subiectiv, al părții căreia legiuitorul îi stabilește calitate procesuală pasivă, acesta fiind, în toate situațiile, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor. În același sens sunt și dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, potrivit cărora, persoana vătămată se va îndrepta cu acțiune numai împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. În consecință, unitatea de parchet care a dispus trimiterea în judecată sau, după caz, a formulat propunerea de luare a măsurii preventive privative de liberate nu are calitate procesuală pasivă în aceste acțiuni. Împrejurarea că prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras Severin (indicat ca pârât în cererea reclamantului) nu are o altă semnificație decât aceea că prima instanță a înțeles să soluționeze cauza cu observarea strictă a dispozițiilor legale, care fixează cadrul procesual pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului Român. Odată cu soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras-Severin, procurorul din cadrul acestei unități a continuat să participe în cauză în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) din C. proc. civ. și Ordinului nr. 62/2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind participarea procurorilor în cauzele civile. În aceste condiții, susține că erau întrunite premisele art. 92 alin. (4) din C. proc. civ. - în teza privitoare la condiția participării la judecată, în condițiile legii - pentru ca procurorul să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe și să critice această hotărâre sub aspectul soluției date pe fondul cererii de chemare în judecată. Mai arată că poziția procurorului în procesul civil este distinctă de cea a părților, care pot declara căi de atac doar dacă justifică un interes procesual în acest sens. În acest sens, este și art. 458 din C. proc. civ., prin care se reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac de către părțile aflate în proces care justifică un interes, ca regulă, și, în mod excepțional, de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște legitimare procesuală în acest sens. Prin urmare, văzând că procurorul se încadrează în această ultimă ipoteză, de organ căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală, solicită a se constata că avea dreptul de a exercita calea de atac, în condițiile prevăzute de art. 92 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, dar a participat la judecată în condițiile legii. Concluzionând, solicită a se constata ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată a apelului, Curții de Apel Timișoara.

Apărările formulate în cauză În data de 10 aprilie 2023, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că criticile formulate de către recurenții A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. 1.1. Prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva aplicării greșite în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021. Această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională. În considerentele acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17]. 32. Curtea observă că, în jurisprudența sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reținut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Așadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată. (...) 41. În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale si ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată si, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată si nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeste că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. 42. De aceea, statul este obligat să recunoască si să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăsurării procesului penal. 43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârsit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci si dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluția de achitare pronunțată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. 44. Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât si morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) si art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, si soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate." Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a aplicat, în mod corect, decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituția, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte și, ulterior, a fost achitat definitiv prin decizia penală nr. 1251/A/19.11.2018 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2016, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. Dispozitivul și considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente pentru a recunoaște dreptul reclamantului la repararea prejudiciului material și moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate. În plus, în primul ciclu procesual, instanța supremă a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare către instanța de apel cu îndrumarea de a analiza cererea de chemare în judecată formulată prin luarea în considerare a efectelor produse de decizia anteferită a Curții Constituționale. Respectând îndrumările instanței de control judiciar, în mod corect, s-a reținut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau prin achitare, fiind valorificate, în mod pertinent, atât dispozitivul, cât și considerentele instanței de contencios constituțional. Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată și prin decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..". Recurentul consideră că, deși prevederile art. 539 din C. proc. pen., au fost declarate neconstituționale, principiul răspunderii statului exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale este normat în continuare prin dispozițiile art. 9 din C. proc. pen. cu referire la art. 5 CEDO, care își găsește în continuare aplicabilitatea. Se invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor sus-menționate, în condițiile în care art. 9 din C. proc. pen. nu a fost declarat neconstituțional și produce efecte juridice depline. Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura apărarea formulată, întrucât dispozițiile art. 9 din C. proc. pen. constituie norma generală, care consacră faptul că "(5) Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege". În schimb, art. 539 din Codul de procedură penală are caracter de normă specială și reglementează mecanismul, prin care se activează răspunderea obiectivă a statului în ipotezele legiferate. Prin decizia Curții Constituționale nu au fost lipsite de efecte juridice dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., ci s-a statuat că acestea sunt aplicabile în cauză în modalitatea, în care au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021. Nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din CEDO. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragr. 5 impune un standard minim de protecție. Însă, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului să adopte o protecție sportită prin care să reglementeze dreptul la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragr. 5 din Convenție (paragr. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care s-a dispus o măsură preventivă, privativă de libertate, în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect, instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., în limitele cărora este învestită a judeca (în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale) și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. Prin urmare, nu poate fi reținută susținerea recurentului că au fost interpretate eronat dispozițiile art. 9 din C. proc. pen., în condițiile în care răspunderea obiectivă a statului a fost stabilită prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a deciziei Curții Constitușionale nr. 136/2021, fiind înlăturată susținerea referitoare la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. 1.2 A doua critică formulată de către recurent, se referă la cuantificarea daunelor morale, susținându-se că a fost stabilit un cuantum exagerat al acestora, cu nerespectarea dispozițiilor art. 540 din C. proc. pen. Critica este neîntemeiată. Potrivit art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538. Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că, în cuprinsul dispozițiilor art. 540 din C. proc. pen., sunt stabilite cu titlu exemplificativ criteriile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului, respectiv durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei în cauză și asupra familiei sale, la care se adaugă criteriile subiective, stabilite la nivel jurisprudențial, constând în vârsta, starea de sănătate, consecințele pe plan social, profesional și familial, afectarea dreptului la imagine etc. Se constată că, la stabilirea despăgubirii acordate cu titlu de daune morale, instanțele devolutive au avut în vedere perioadele de timp în care reclamantului i-a fost restrânsă libertatea, respectiv 24 ore arestat preventiv, 3 luni arestat la domiciliu și 11 luni și 6 zile sub control judiciar, dar și criteriile subiective sus-menționate, împrejurare față de care nu se poate aprecia că ne aflăm în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamantului, așa cum susține în mod eronat, recurentul-pârât. Înalta Curte arată că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, statuând în echitate, instanțele au acordat despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, se observă că instanța de apel, referindu-se la dispozițiile art. 540 din Codul de procedură penală, sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, a constatat că evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, dată fiind natura prejudiciului, care le generează și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, iar evaluarea se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite. În ceea ce privește criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, instanța a reținut că acestea vizează consecințele negative suferite de recurentul- reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs recurentului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie. În concret, reținerea și arestarea la domiciliu a reclamantului pe nedrept i-au fost cauzate suferințe psihice, expunerea la disprețul public, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare din cauza încarcerării. Mai mult decât atât, prin măsurile instituite asupra sa i-au fost lezate drepturile fundamentale, respectiv dreptul la libera circulație, dar și dreptul la viața privată, în condițiile în care, nevinovat fiind, a fost obligat să rămână la dispoziția organelor de cercetare penală, ingerința în drepturile sale fiind evidentă. În concluzie, se reține că s-a avut în vedere și principiul echității și necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogățire, dar și fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată. Astfel, susținerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanță este nejustificată, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor, care se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, și care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanțelor de fond. Având în vedere criteriile sus-enunțate, atât cele legale, cât și cele jurisprudențiale, despăgubirea stabilită cu titlu de daune morale nu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, fiind neîntemeiată critica formulată de către recurent pe acest aspect. În plus, la aprecierea aprecierea cuantumului prejudiciului a fost avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ilustrată în cauzele: Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României; Cârstea și Grecu c. României; Stoianova și Nedelcu c României; Crăciun c. României; Rosengren c. României; Pantea c. României; Assinov c. Bulgariei; Moiseyev c. Rusiei; Shchebet c. Rusiei; Iambor c. României; Dedovski ș.a. c. Rusiei; Riad și Idiab c. Belgiei; Maslova și Nalbandov c. Rusiei; Mansuroglu c. Turciei; Bragadireanu c. României; Chember c. Rusiei șl Vladimr Romanov c. Rusiei. Așadar, contrar susținerilor recurentului, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanța de apel a aplicat, în mod legal criteriile valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea cuantumului daunelor morale, ținând seama de situația personală și familială a reclamantului, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echității și proporționalității și de jurisprudența internă. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată. 1.3 A treia critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor ocazionate de soluționarea dosarului penal. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. Potrivit dispozițiilor art. 276 din C. proc. pen. "(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (...) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile." În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani, reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de apel a reținut că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul. Dispozițiile menționate din cele două coduri de procedură sunt de fapt (și) reguli de drept substanțial speciale intercalate în alte acte normative. În plus, aceste norme de drept material nu sunt decât aplicații într-o materie specială a răspunderii civile delictuale (conducând la aceeași soluție, prin explicitarea în cazul concret a regulii generale), iar nu norme speciale derogatorii de la acest tip de răspundere (care să conducă la o altă soluție). Astfel, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Fundamentul acestei obligații, care constituie un caz particular de răspundere civilă delictuală, îl constituie culpa procesuală, adică împrejurarea că partea, prin atitudinea sa de a angaja un proces sau de a pune cealaltă parte în situația de a angaja unui proces, a determinat aceste cheltuieli. Temeiul acestei obligații îl constituie așadar fapta de a promova o acțiune în justiție, precum și aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine înseși (căci prin ele însele asemenea acțiuni/inacțiuni nu au un caracter ilicit), ci prin prisma împrejurării că a fost pretinsă o obligație a pârâtului sau a fost negat un drept al reclamantului, ceea ce a produs un prejudiciu celeilalte părți, adică așa numita "culpă procedurală". Cu at