ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2023

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub dosar nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al Municipiului Beiuș obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 300.000 Euro, reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului multiplu și complex cauzat prin declanșarea față de acesta - în mod nejustificat și de o manieră abuzivă a unui proces penal ce s-a derulat timp de 4 ani, cu toate consecințele dezastruoase pe care acest demers abuziv 1-a avut asupra vieții sale, asupra imaginii sale publice, precum și asupra tuturor drepturilor civile, urmare a restrângerii dreptului de liberă circulație, precum și a îngrădirii efective a dreptului la muncă prin luarea măsurii controlului judiciar în perioada 23.12.2014 - 11.03.2016, restrângerea dreptului de proprietate prin sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor sale în perioada 18.02.2015 -20.12.2018. A solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor materiale în sumă de 75.616.38 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de procesul abuziv instrumentat, reprezentând onorarii avocat, cheltuieli de deplasare și de cazare, alte cheltuieli de judecată. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și pană la plata efectivă a acestora. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 92/C din data de 18 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință:

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2000 RON reprezentând daune morale cu dobânda legală care se va calcula începând cu data de 08.06.2021 și până la plata efectivă.

Au fost respinse restul pretențiilor.

A fost respinsă cererea subsidiară formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Beiuș.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 300 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Prin decizia civilă nr. 1845/A/2 din 13 decembrie 2022 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în contradictoriu cu intimatul A..

A admis apelul civil formulat de apelantul A., în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței civile nr. 92/C din 18.05.2022 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului suma de 75.616,38 RON cu titlu de daune materiale și suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale .

A obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecata în prima instanța.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

A obligat intimatul Statul Român la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON în favoarea apelantului A..

Împotriva deciziei nr. 1845/A/2 din 13 decembrie 2022 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA- Serviciul Teritorial Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Recursul declarat de reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe pct. 5 și pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul a susținut că instanța de apel a omis să examineze în mod critic și efectiv argumentele esențiale dezvoltate de reclamant prin cererea de apel, prin care a arătat că și-a întemeiat acțiunea și pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 și art. 1 la Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceste prevederi nefiind avute în vedere la soluționarea cauzei de către instanța de fond.

În concret, a învederat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor personale începând cu data de 18.02.2015 și până la soluționarea definitivă a cauzei, respectiv până la data de 20.12.2018, a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată a arătat că, prin instituirea sechestrului asigurător de o manieră pur formală, asupra unei sume calculate derizoriu, în realitate în cauză nefiind dovedită existența pagubei, acestuia i-a fost încălcat dreptul de proprietate și în concret nu și-a putut exercita toate cele trei prerogative ale dreptului de proprietate privată, pentru mai mult de 4 ani.

A considerat reclamantul că instanța de apel nu a avut în vedere, astfel cum a rezultat și din probatoriul administrat în fața instanței de fond faptul a fost nevoit să împrumut sume de bani de la diferite persoane fizice, având în vedere că asupra imobilului pe care îl deține în proprietate era instituită măsura sechestrului asigurător. Astfel, arată că procesul penal a avut repercusiuni și de ordin financiar, cu precădere cauzate de sechestrul asigurător instituit în condițiile în care nu a fost dovedită în niciun moment existența vreunei pagube.

De asemenea, a arătat că în faza de urmărire penală, a fost interceptat si supravegheat mai multe luni de zile, atât la momentul la care nu avea nicio calitate în cauză, cât și în perioada în care a fost audiat în calitate de martor, fiind încălcat art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de acest aspect, a făcut trimitere la jurisprudența CEDO conform căreia convorbirile telefonice intră în noțiunea de "viață privată" și "corespondență", în sensul articolului 8 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute sau utilizarea lor în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva titularului postului ori a interlocutorului au fost analizate de CEDO ca o "ingerință a unei autorități publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenție. În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrariului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8 al Convenției. Legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete

A arătat că în dreptul intern, prin Decizia nr. 51, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., constatând neconstituționalitatea sintagmei "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.

Arată că deși probele obținute prin supravegherea acestuia nu îl inculpau în concret, prin faptul că i-au fost interceptate convorbirile de către un organ necompetent și pe o perioadă de timp atât de îndelungată, perioadă în care, așa cum am mai precizat, ori nu a deținut nicio calitate, ori a fost martor, este cert că nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție și, prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Învederează că aceste aspecte mai sus dezvoltate au fost invocate în cuprinsul motivelor de apel, însă instanța de apel a omis să le analizeze, neconformându-se exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, a susținut că deși instanța de apel a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata prejudiciului cauzat acestuia ca urmare a luării măsurii reținerii, respectiv a controlului judiciar cu impunerea unor obligații excesive, a omis să se pronunțe cu privire la îngrădirea dreptului la muncă.

Sub acest aspect, reiterează ceea ce a susținut prin cererea de apel, respectiv că în perioada 07.01.2015 - 30.03.2015, i-au fost comunicate de către Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, 23 de Decizii de întrerupere a concediului de odihnă, solicitându-mi prezenta la locul de muncă în intervalele orare 14:00 - 23:00 pentru rezolvarea urgentă a unor probleme de serviciu, dar și pentru punerea la dispoziția organelor de urmărire penală a înscrisurilor solicitate. Astfel, a fost obligat să solicit concediul de odihnă rămas pe anul anterior, dar și toate zilele de concediu aferente anului în curs și ulterior, pentru a nu fi bănuit că ar putea încălca obligațiile impuse, s-a prezentat la birou în afara programului normal de serviciu și a orarului urmat de ceilalți colegi.

În condițiile în care instanța nu a motivat și nu s-a raportat la aceste susțineri, consideră că i-a fost încălcat dreptul subsemnatului la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, consideră că sumele acordate nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului.

În acest sens, arată că potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost ele lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

Instanța trebuie să respecte un principiu al proporționalității, cu luarea în considerare și a practicii instanței supreme în materie, a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, să asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului.

Arată reclamantul că jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciilor morale trebuie să reflecte o concordanță valorică între cuantumul sau/și gravitatea consecințelor la a căror reparare este destinat să contribuie. Pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, făcând trimitere la deciziile nr. 1481 din 5 martie 2008, nr. 1256 din 12 februarie 2004 și nr. 4286 din 8 iunie 2004, pronunțate de Înalta Curte.

În concret, învederează că la cuantificarea daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere că reclamantului i-au fost afectate imaginea, viața socială, intimitatea și viața privată.

Nu în ultimul rând, reclamantul a arătat că, prin instituirea obligației de a nu părăsi țara, i s-a îngrădit exercitarea dreptului la liberă circulație, iar prin luarea măsurii sechestrului dreptul de proprietate i-a fost vădit afectat.

Recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA- Serviciul Teritorial Oradea.

Prin memoriul de recurs, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA- Serviciul Teritorial Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare pe aspectul daunelor morale acordate pentru perioada controlului judiciar (motivul I), cât șt pentru acordarea în totalitate a cheltuielilor judiciare solicitate în acest proces (motivul II).

În dezvoltarea primului motiv de recurs, pârâtul a susținut că din prevederile art. 539 alin. (1) C. proc. civ. reiese în mod clar opțiunea legiuitorului național care, odată cu adoptarea Legii 135/2010, a considerat că se impune acordarea de despăgubiri doar pentru măsurile preventive privative de libertate, luate pe nedrept/injuste. Iar în cauza de față, măsurile preventive au fost luate în perioada 2014-2016, fiind deci aplicabile exclusiv prevederile noului C. proc. pen., adoptat prin Legea 135/2010.

Astfel, a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri morale și pentru măsurile neprivative de libertate, chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 8 CEDO.

Din lecturarea obligațiilor care i-au fost impuse reclamantului prin încheierea penală nr. 160/DLC/2014 din 23.12.2014 a Curții de Apel Oradea (dosar nr. x/2014) rezultă în mod evident că acestea au fost cele necesare pentru atingerea scopului acestor măsuri preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal. Astfel, atât interdicția de a părăsi teritoriul României, decât cu încuviințarea prealabilă a organului judiciar care a dispus măsura, cât și interdicția de a comunica cu coinculpatul B. sau cu martorii din dosar (dintre care o parte i-au fost colegi de muncă), au fost măsuri absolut necesare pentru atingerea scopului măsurii preventive, iar interdicțiile impuse erau rezonabile.

În același sens, arătat că cererea reclamantului de a i se modifica programul după care trebuie să se prezinte la organele de poliție, a fost admisă, programul fiind modificat, iar în ceea ce privește interdicția de a părăsi teritoriul României, reclamatul nu a solicitat să i se permită părăsirea țării.

Referitor la faptul că măsura preventivă ar fi afectat condițiile de muncă ale reclamantului, a apreciat că acest aspect s-a reținut în mod greșit de către curtea de apel, reclamantul putând să își dezvolte cariera, să își schimbe locul de muncă sau să accepte alte locuri de muncă suplimentare, fără nicio îngrădire, de asemenea nici veniturile sale nu au fost diminuate prin instituirea acestei măsuri preventive.

În acest sens a motivat și instanța de fond, respectiv Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 92/C/2022 din 18.05.2022 (pag. 31), considerăm că sunt juste concluziile respective.

În aceste condiții, a învederat că nu se poate susține că ar fi fost încălcat dreptul al viață privată sau alte drepturi ale reclamantului, astfel că în mod nejustificat, prin greșita aplicare a normelor de drept material, au fost acordate despăgubiri morale pentru perioada măsurii preventive a controlului judiciar.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, a arătat că din lecturarea cererii introductive a reclamantului rezultă că a formulat un prim capăt de cerere, compus din trei subpuncte, valoarea cumulată a pretențiilor solicitate fiind de 300.000 de euro; al doilea capăt de cerere se referea la daune materiale, iar cel de al treilea era unul accesoriu, referitor la dobânzi legale aferente sumelor de bani solicitate.

Instanța de apel a acordat în întregime cheltuielile judiciare argumentând că au fost admise integral două capete de cerere, iar al treilea parțial.

Astfel, apreciază și această soluție a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece instanța de apel a acordat cu titlu de daune morale suma de 20.000 de RON, adică echivalentul a 4.000 de euro, ceea ce înseamnă, procentual, că primul capăt de cerere a fost admis în proporție de 1,5 %.

Analizând cererea de chemare în ansamblu, se ajunge la aceeași concluzie: reclamantul a solicitat acordarea în total a sumei de 315.000 de euro (daune morale+ materiale), fiindu-i acordate sub 20.000 de euro. Prin urmare, din toată acțiunea introductivă pretențiile au fost admise într-un procent de aproximativ 7,5 %.

În aceste condiții, aplicarea corectă a articolului 453 alin. (2) din C. proc. civ. ar fi impus acordarea doar într-o mică parte a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, nicidecum acordarea lor în totalitate.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin memoriul de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a reclamat o greșită reținere a calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, putând fi angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției

În primul rând, arată pârâtul, contrar celor reținute de instanța de apel, prevederile deciziei nr. 136/2021 nu sunt aplicabile prezentei spețe, întrucât intimatul reclamant a înțeles să formuleze o acțiune în temeiul dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 din C. proc. pen.

Raportat la motivele cererii de chemare în judecată și la temeiul de drept invocat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) din C. civ., din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultând că regula că răspunderea civilă a statului este una subsidiară, nu principală, iar excepțiile de la această regulă sunt de strictă interpretare și aplicare, una dintre aceste excepții este fiind prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție.

Întrucât intimatul reclamant nu a înțeles să își fundamenteze în drept acțiunea pe această excepție a erorii judiciare, conștientizând probabil că sunt mult mai restrictive condițiile răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin acest tip de erori, ci pe răspunderea de drept comun prevăzută de C. civ., subiectul pasiv al raportului juridic obligațional dedus judecății nu poate fi Statul Român.

Totodată, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, 44, 52, 53 și 123 alin. (5) și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precizează că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Arată în continuare că, din punct de vedere al laturii subiective, răspunderea administrativ patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituție și răspunderea patrimonială exclusivă a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 22 din Constituție) și subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ).

Potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice. îndeplinind ca funcție și reprezentarea statului român în domeniul său de activitate și în limitele stabilite prin actele normative în vigoare.

Așadar, din coroborarea tuturor textelor arătate în cele ce preced, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii. atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Acest fapt este confirmat și prin decizia nr. 2/04.04.2011 a ÎCCJ în motivarea căreia se arată că funcția dreptului procesual consta, în principal, în a asigura sancțiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziția de reclamant în cadrul litigiului aparține titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în același raport juridic (subiect pasiv al dreptului).

Din motivarea ÎCCJ rezultă că nu este recunoscută calitatea procesuală unor persoane care ar putea avea doar o "vocație" la raportul juridic de drept material dedus judecății, ci doar celor care sunt părți ale acestui raport juridic.

Prin urmare, Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că"statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale" înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Totodată, a arătat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ., condițiile de drept comun ale răspunderii comitenților fiind bine cristalizate, atât în doctrină cât și în jurisprudență, respectiv: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciu, precum și mult discutata vinovăție.

Raportul de prepușenie nu ar putea fi considerat ca fiind format, fără îndeplinirea celor trei elemente constitutive obligatorii, precizate de literatura juridică: acordul de voințe realizat între comitent și prepus; acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare față de comitent, căruia îi recunoaște o autoritate ce se concretizează într-o putere de supraveghere, direcție și control în îndeplinirea funcției sau activității pe care urmează să o desfășoare; îndeplinirea unor funcții sau însărcinări de către prepus în interesul comitentului sau al altuia.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 303/2022, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor: (1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. (1A1) Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (1A2) Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate.

Pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul român prin Ministerul Finanțelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, Iar între stat și aceștia nu există un raport de prepușenie, Statul român prin Ministerul Finanțelor nu este ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Concluzionând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a respins criticile aduse de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reținând faptul că o acțiune este inadmisibilă, numai în situația în care legea o interzice, însă instanța nu a avut în vedere că excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată din perspectiva temeiurilor de drept invocate de reclamant (dispozițiile din C. civ.).

Au arătat că atunci când reclamantul, invocând fundamentalul principiu al disponibilității, alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile din C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei eroii judiciare.

Într-un asemenea caz, acțiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă și respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voință a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare, doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

În continuare, a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. De asemenea, a arătat că potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității (Decizia nr. 156/2021 pronunțată de către secția a II-a civilă).

A învederat că,în doctrină, s-a apreciat că nu trebuie recunoscută posibilitatea judecătorului de a schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată și în considerarea faptului că o asemenea modificare, practic, s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului, afectându-se astfel obligația de imparțialitate a instanței și prin urmare, dreptul pârâtului la un proces echitabil.

Prin urmare, a apreciat că prin decizia civilă nr. 1845/13.12.2022, Curtea de Apel Oradea s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită și analizând cauza din perspectiva Deciziei Curții Constituționale a României nr. 136/2021.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a considerat că, per ansamblu, problema dedusă concret judecății privește supunerea intimatului reclamant la proceduri juridice penale și la măsuri privative/neprivative de libertate dispuse în mod legal, dar care au devenit nedrepte/injuste ca urmare a soluției de achitare, deși acțiunea are ca temei art. 1373 C. civ. și nu norma specială din art. 539 din C. proc. pen.

Totodată, a arătat că, în mod greșit, s-a raportat Curtea de Apel Oradea la decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 în soluționarea cererii, câtă vreme acțiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ. și nu ale art. 539 C. proc. pen.

În primul rând, a susținut faptul că Decizia nr. 136/2021 este incidență în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen. și nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În al doilea rând, în jurisprudența sa până la decizia nr. 136/2021, chiar Curtea Constituțională a constatat, că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Cu privire la majorarea daunelor morale acordate pentru prejudiciul moral suferit, de la suma de 2.000 RON la suma de 20.000 RON, a arătat că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică în condițiile în care acesta nu a fost dovedit, declarațiile martorilor fiind subiective prin prisma legăturilor de prietenie/colegialitate dintre aceștia și intimat și nesusținute de alte dovezi suplimentare (ex.acte medicale, expertiză medico-legală), instanța de apel transformându-se într-un adevărat apărător al intimatului reclamant, hotărârea fiind o veritabilă pledoarie în favoarea acestuia.

Curtea de apel a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada de 24 ore cât a fost reținut intimatul reclamant, ci și pentru perioada în care față de acesta a fost luată măsura preventivă neprivativă de libertate a controlului judiciar, întrucât i-au fost impuse în sarcină obligații excesive, care i-au încălcat dreptul la viața privată și de familie.

Prin urmare, având în vedere faptul că față de reclamant a fost luată în cursul procesului penal măsura reținerii, respectiv măsura controlului judiciar, iar procesul penal s-a finalizat cu achitarea acestuia, măsurile preventive care i-au fost aplicate au un caracter injust, impunându-se repararea de către stat a prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a luării acestor măsuri."

Față de cele reținute de către instanța de apel, a arătat că nu se pot acorda despăgubiri morale și pentru măsurile neprivative de libertate, chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 8 din CEDO.

Obligațiile ce i-au fost impuse intimatului reclamant prin încheierea penală nr. 160/DLC/2014 din 23.12.2014 a Curții de Apel Oradea rezultă în mod evident că acestea au fost cele necesare pentru atingerea scopului acestor măsuri preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal și nu i-au afectat drepturile contrar celor reținute de instanța de apel.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, pârâtul a considerat că instanța de apel a acordat intimatului reclamant o sumă excesivă, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just și echitabil.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a arătat că instanța de apel a acordat intimatului reclamant întreaga sumă, astfel cum a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, fără a ține cont de faptul că, într-o mare parte, sunt neîntemeiate - parte fiind cheltuieli efectuate de Episcopia Greco-Catolice din Oradea, cheltuielile de cazare sunt pentru patru camere, în condițiile în care era necesară prezența la termen doar a intimatului reclamant A., însoțit de apărătorul ales.

În privința cheltuielilor de judecată, pârâtul a invocat aplicarea greșită a art. 451 C. proc. civ. reprezentând onorariu avocat, instanța de apel, având obligația, fără să intervină în contractul de asistență juridică (care produce efecte doar între intimatul reclamant și apărătorul ales), de a analiza în ce măsură onorariul stabilit trebuie suportat de recurentul pârât având în vedere complexitatea cauzei și efortul concret depus de avocatul intimatului reclamant, în fiecare etapă procesuală.

Instanței îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, întrucât, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi.

Distinct de aceste aspecte, a arătat că pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat părții adverse.

Fiind însă pe tărâm delictual este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție care să fi cauzat părții adverse un prejudiciu constând în cheltuielile de judecată, or răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor patrimoniale este antrenată doar dacă se constată incidența producerii unei erori judiciare în condițiile C. proc. pen.

Dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat, în temeiul dispozițiilor legii civile, iar o astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare, în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 20/19.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia: "nu este posibil a se stabili fundamentul juridic al răspunderii pentru cheltuielile procesuale efectuate de părți în procesul penal, ca expresie a aplicării legii civile, printr-o extrapolare a circumstanțelor concrete ale cauzei, printr-o rezolvare de principiu care să regleze întreaga problematică generată prin aplicarea textului de lege".

Recurentul A. în termen legal, a depus întâmpinare la recursurile formulate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâți, ca nefondate, și admiterea recursului declarat de acesta.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând legalitatea hotărârii atacate, în raport cu motivele declarațiilor de recurs, cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în limitele și pentru considerentele enunțate în continuare:

II.1. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, precum și de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA- Serviciul Teritorial Oradea

Înalta Curte observă poziția procesuală concordantă a recurenților, în ceea ce privește dispoziția de acordare a daunelor-morale pentru perioada în care a fost luată față de reclamant măsura preventivă a controlului judiciar și aceea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, așa încât, aceste motive comune de recurs urmează a fi abordate unitar, răspunzându-se criticilor formulate prin considerente comune.

În esență, se susține că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 pronunțată de Curtea Constituțională, apreciind astfel că poate fi angajată răspunderea obiectivă a statului pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant, in condițiile în care acțiunea promovată de acesta a fost fundamentată în drept pe normele de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, cele cuprinse în C. civ., iar nu pe dispozițiile speciale ale art. 539 din C. proc. pen.. Or, doar acestea ar fi făcut posibilă incidența evocatei decizii a Curții Constituționale. Se arată că nu se pot acorda despăgubiri morale și pentru măsurile neprivative de libertate (a se vedea controlul judiciar), chiar dacă acestea ar fi motivate pe alte temeiuri de drept, precum art. 8 din CEDO. Obligațiile specifice măsurii preventive a controlului judiciar, impuse reclamantului, au fost cele necesare pentru buna desfășurare a procesului penal, astfel că nu se poate susține că ar fi fost încălcat dreptul la viață privată sau alte drepturi ale reclamantului, in mod nejustificat, și nici că ar fi suferit o vătămare disproporționată. Cu referire la cheltuielile judiciare aferente procesului penal finalizat cu soluția de achitare, se arată că dispoziția de achitare nu stabilește, în sine, o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat, în temeiul dispozițiilor legii civile. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare, în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 20/19.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform căreia nu ar exista temei de drept pentru obligarea statului la plata cheltuielilor în absolut toate cazurile, fără distincție. Totodată, este criticată și întinderea acestor cheltuieli, unele fiind excesive, iar altele nesusținute sub aspect probator.

Aceste critici pot fi încadrate în motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva cărora se va aprecia legalitatea hotărârii recurate.

Este fondată critica formulată cu privire la caracterul nelegal al soluției adoptate în ceea ce privește aplicarea mutatis mutandis a argumentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 la ipoteza măsurilor restrictive de libertate, precum controlul judiciar, devenite injuste/nedrepte prin soluția de achitare care a finalizat procesul penal.

Astfel, instanța de apel reține, cu suficientă claritate, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul care i-a fost cauzat prin derularea împotriva sa, timp de 4 ani de zile, a unui proces penal în urma căruia a fost achitat, prin restrângerea dreptului său la liberă circulație, respectiv prin îngrădirea efectivă a dreptului la muncă urmare a luării împotriva sa a măsurii controlului judiciar în perioada 23.12.2014-11.03.2016, precum și prin restrângerea dreptului său de proprietate, urmare a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor sale în perioada 18.02.2015-29.12.2018. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministrul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale în cuantum de 75.616,38 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate în cursul procesului penal, respectiv la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acestora, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cadrul prezentului litigiu

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1349 și 1373 C. civ., dar și pe prevederile art. 5, 6, 8, 13 și art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe dispozițiile art. 41, 43 și 53 din Constituția României; au fost invocate și dispozițiile art. 276 C. proc. pen., raportat la dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

În fapt, instanțele fondului rețin că reclamantul a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu și obținerea unui folos necuvenit pentru altul și fals în declarații, precum și pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, fiind trimis în judecată pentru aceste fapte la data de 06.03.2015, prin rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2015

Reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore, începând cu data de 15.12.2014 ora 19

15

.

Prin încheierea nr. 160/DLC/2014 din data de 23.12.2014 a Curții de Apel Oradea, față de apelantul reclamant a fost dispusă măsura controlului judiciar, menținută până în data de 11 martie 2016. Potrivit acesteia reclamantului revenindu-i, printre altele, obligația de a nu comunica cu inculpații sau martorii din dosarul penal nr. x/2014, respectiv obligația de a se prezenta la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de către organul de poliție sau ori de câte ori este chemat. De asemenea, pașaportul reclamantului a fost retras, în baza încheierii penale nr. 160/DLC/2014 a Curții de apel Oradea.

Prin sentința penală nr. 22/PI/09.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu și obținerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, coroborat cu art. 297 alin. (1) C. pen., în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și II din C. proc. pen. s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. s-a dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prin Decizia nr. 338/A/14.12.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 22/PI/09.02.2017, dispozițiile acesteia cu privire la reclamant fiind menținute.

În ceea ce privește luarea față de reclamant a măsurii reținerii, respectiv a măsurii controlului judiciar, cu impunerea unor obligații excesive în sarcina acestuia, instanța de apel a apreciat că poate fi antrenată răspunderea obiectivă a Statului Român pentru prejudiciul cauzat apelantului reclamant ca urmare a aplicării acestor măsuri, impunându-se, totodată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată suportate de către acesta în cursul procesului penal. Raportându-se la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, instanța de apel reține că, din moment ce statul a aplicat unul din mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât drept o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictual în temeiul art. 1349 C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Prin urmare, concluzionează instanța de apel, având în vedere faptul că față de reclamantul apelant a fost luată în cursul procesului penal măsura reținerii, respectiv măsura controlului judiciar, iar procesul penal s-a finalizat cu achitarea acestuia, măsurile preventive care i-au fost aplicate au un caracter injust, impunându-se repararea de către stat a prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a luării acestor măsuri, în temeiul răspunderii obiective ce îi revine în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției, prin aplicarea considerentelor Deciziei Curții Constituționale și în cazul măsurii controlului judiciar. Se constată că prin luarea acestor măsuri, respectiv față de conținutul excesiv și disproporționat al obligațiilor impuse apelantului reclamant pe durata măsurii controlului judiciar, a fost încălcat dreptul acestuia la viața privată și de familie, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Gravitatea acestor imixtiuni ale statului în viața privată a reclamantului este cu atât mai mare cu cât, în urma achitării sale prin hotărâre penală definitivă, acestea au dobândit un caracter injust, fiind cert că reclamantul a suferit pe nedrept aceste privațiuni, impunându-se, așadar, repararea prejudiciului care i-a fost astfel cauzat, în temeiul dispozițiilor art. 538 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 136/2021, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reamintește că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată, cu valoare de principiu, prin art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență

Această normă constituțională consacră principiul răspunderii obiective a statului, o răspundere specială de drept public, care nu este bazată pe săvârșirea unei fapte culpabile, ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 a Curții Constituționale; Decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

Răspunderea obiectivă a statului este o formă de răspundere delictuală specială, iar mecanismul ei specific se antrenează în prezența următoarelor condiții, care se verifică cumulativ: existența unei fapte ilicite, care constă în eroarea judiciară săvârșită de serviciul public de justiție(pentru noțiunea de eroare judiciară, se va avea în vedere art. 268 alin. (4) din Legea 303/2022); un prejudiciu injust, suferit de victima erorii judiciare; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară și prejudiciul injust. Nu se cere condiția vinovăției-cea care fundamentează încă răspunderea subiectivă pentru fapta proprie, conform art. 1357 din C. civ.

În actualul context legislativ, răspunderea subiectivă coexistă cu răspunderea obiectivă, iar formele de răspundere directă și obiectivă a statului sunt reglementate expres, prin norme speciale, de strictă și limitată aplicare, fără posibilitate de extindere in alte situații similare. Sunt reglementate următoarele forme de răspundere delictuală specială, obiectivă, și anume: 1) răspunderea statului pentru erori judiciare în general, cea care stabilește condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare, reglementată prin art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind organizarea judiciară; 2) răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale și 3) răspunderea statului în cazul privării nelegale/injuste de libertate, ambele reglementată în cuprinsul Părții speciale, Titlul IV, cap. VI, art. 538-art. 539 din C. proc. pen. corob cu art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru ipoteza luării unor măsuri preventive privative de libertate într-un proces penal finalizat cu soluția de clasare/achitare, într-o jurisprudență constantă a instanței de contencios constituțional (cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia nr. 179/2016 și Decizia nr. 133/2017), s-a reținut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată prin normele C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat cu achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive.

Prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale(o decizie de constatare a neconstituționalității cu rezervă de interpretare) a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat definitiv prin clasare sau prin achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este neconstituțională.

Curtea Constituțională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispozițiile legii fundamentale și anume că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligația statului de a garanta buna fu