ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1175/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 19.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 79.752,69l ei reprezentând daune materiale constând în cheltuieli de deplasare (transport și cazare) și onorarii de avocat, efectuate în dosarele penale nr. x/2005 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism; nr. 963/113/2007 al Tribunalului Brăila; nr. 910/44/2008 si 985/44/2016 ale Curții de Apel Galați, obligarea la plata sumei de 450.000 Euro reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse de privarea de libertate (pentru care solicită acordarea de daune morale în cuantum de 100.000 Euro), restrângerea dreptului de circulație prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și mai apoi țara, durata nejustificat de lungă a procedurii (pentru care solicită daune morale în cuantum de 350.000 Euro), consecințele acestora asupra vieții sale, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate cu titlu de despăgubiri materiale și morale, anterior menționate, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecata și până la plata efectiva a acestora, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 139/C/2018 pronunțată la 10 decembrie 2018 de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2018 (menținută în căile de atac prin respingerea apelurilor, prin decizia civilă nr. 365/2019-A din 21.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, și a recursurilor, prin decizia civilă nr. 665/05.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DGRFP Cluj Napoca - AJFP Bihor și a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 15.000 RON reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii. Au fost respinse celelalte pretenții. Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 9 august 2021 pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2021, revizuenta A., în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 139/C/2018 pronunțate de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse de privarea de libertate și de restrângerea dreptului de circulație, prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și mai apoi tara, și de consecințele acestora asupra vieții revizuentei, precum și în sensul obligării pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de bani menționate, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acesteia. A solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului proces. În drept, cererea de revizuire a fost fundamentată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. I.

Hotărârile pronunțate în revizuire Prin hotărârea intermediară nr. 58/C/2022 pronunțată în 4 aprilie 2022, Tribunalul Bihor a admis în principiu și în parte cererea de revizuire formulată de revizuenta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect revizuirea sentinței civile 139/C/2018, pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, și în consecință, a dispus anularea parțială a acestei hotărâri, cu privire la soluția de respingere a capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale, ca urmare a suferințelor produse de privarea de libertate și consecințele acesteia asupra vieții reclamantei, respectiv obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de bani pretinse cu titlul de despăgubire, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acesteia. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire și anulare a sentinței atacate cu privire la soluția de respingere a cererii de acordare de daune morale pentru suferințele cauzate de restrângerea dreptului de circulație prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și țara. Prin sentința civilă nr. 76/C din 04 mai 2023, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta-revizuentă A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 10.000 euro prin echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlul de daune morale ca urmare a suferințelor produse de privarea de libertate, precum și dobânda legală aferentă, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă a acesteia. A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de dobânzi legale asupra sumei acordate cu titlu de daune morale aferente perioadei dintre momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și celelalte pretenții. I.

Decizia pronunțată în apel la revizuire Prin decizia nr. 275/2024-A din 14 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile civile declarate de apelanta A., și, respectiv, de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva hotărârii intermediare nr. 58/C/4 aprilie 2022 și a sentinței civile nr. 76/C/4 mai 2023, ambele pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care le-a menținut. II. Căile de atac exercitate în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei nr. 275/2024-A din data de 14 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs atât revizuenta A., cât și intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 31 mai 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 04 iunie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererile de recurs îndeplinesc cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenții au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) teza 1 coroborat cu art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenta-revizuentă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, ce a fost achitată conform dovezii aflate la fila x. În ceea ce privește recursul formulat de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, s-a constatat că acesta este scutit de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Recursul declarat de revizuenta A. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la modul de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor solicitate pentru măsurile preventive neprivative de libertate, respectiv, pentru restrângerea dreptului de circulație prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și, mai apoi, țara, cu privire la cuantumul despăgubirilor morale acordate și cu privire la dobânda legală aferentă sumelor solicitate, în sensul acordării acesteia de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, revizuenta a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a analizat criticile pe care le-a adus soluției de respingere a cererii de revizuire cu privire la măsurile preventive neprivative de libertate, mărginindu-se la a face referiri stricte la textul deciziei Curții Constituționale și, în extenso, la apelul formulat de către Ministerul Finanțelor Publice. În esență, recurenta consideră că cererea de revizuire ar fi trebuit admisă în principiu cu privire la toate solicitările formulate, omisiunea instanței de apel de a analiza argumentele pe care le-a invocat în acest sens reprezentând o veritabilă denegare de dreptate cu privire la pretenția dedusă judecății, de acordare a despăgubirilor pentru suferințele produse de măsurile preventive neprivative de libertate. În acest sens, a arătat că, inițial, solicitarea de acordare de daune morale pentru suferințele cauzate prin măsurile preventive neprivative de libertate la care a fost supusă în timpul procesului penal a fost respinsă în considerarea deciziei nr. 946/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, decizie al cărei conținut a fost, însă, în mod greșit interpretat. Recurenta susține că decizia invocată se circumscrie exclusiv măsurilor preventive privative de libertate, aceeași concluzie fiind incidentă și în cazul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, aceasta din urmă limitând practic, la fel ca legiuitorul, sfera de aplicare a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. În opinia recurentei, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru măsurile preventive neprivative de libertate care restrâng dreptul la libera circulație al persoanei, ci doar face distincție între măsurile privative și cele neprivative de libertate, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen.. Or, prin decizia nr. 365/2019-A, Curtea de Apel Oradea a reținut că Decizia ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nr. 15/2017 stă la baza hotărârii de respingere a solicitării de acordare a daunelor morale pentru luarea măsurilor neprivative de libertate, extinzând efectul deciziei deja menționate. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la un pasaj din hotărârea mai sus menționată, arătând că, în oglindă, la momentul analizării cererii de revizuire, judecătorul fondului ar fi trebuit să aplice același tip de analogie pentru ca raționamentul juridic să fie unul corect. Recurenta a mai arătat că, în paragraful 22 al deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituțională explică faptul că decizia pronunțată de aceasta, cât și decizia pronunțată de ÎCCJ în interesul legii, respectiv art. 539 C. proc. pen., nu vizează măsurile preventive neprivative de libertate, contrazicând astfel raționamentul Curții de Apel Oradea regăsit în decizia nr. 365/2019-A. Prin urmare, recurenta apreciază că cererea de revizuire ar fi trebuit admisă în principiu și cu privire la solicitarea de acordare a daunelor morale pentru măsurile preventive neprivative de libertate, raționamentul mai sus prezentat fiind infirmat în totalitate de către judecătorul constituțional, în sensul că, tocmai prin pronunțarea deciziei de achitare (care nu răstoarnă prezumția de nevinovăție, ci dimpotrivă, o confirmă), se naște dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului creat. Recurenta a solicitat să se aibă în vedere că măsurile din speță au fost luate, respectiv, ridicate înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. pen., care nu mai prevede posibilitatea luării măsurii de a nu părăsi localitatea și țara, acestea fiind înlocuite, într-un fel, cu măsura controlului judiciar. De aceea, nici decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii și nici cea a Curții Constituționale nu le nominalizează, arătând totodată și că măsura obligării de a nu părăsi localitatea a înlocuit măsura arestului preventiv, fiind instituite o serie de obligații a căror nerespectare atrage posibilitatea luării măsurii arestului preventiv. În contextul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, respectiv al Deciziei nr. 365/2019-A a Curții de Apel Oradea, recurenta consideră că instanțele ar fi trebuit să admită în principiu și să soluționeze apoi în fond și solicitarea de acordare de despăgubiri pentru măsurile restrictive de libertate aplicate. Considerentele Curții de Apel Oradea din cuprinsul Deciziei nr. 365/2019-A au fost golite de conținut prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, or, în măsura în care nu este admisă în principiu cererea de revizuire și în această privință, ar deveni aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) C. proc. civ., situație inadmisibilă. Solicitarea de acordare de despăgubiri pentru suferințele cauzate de luarea măsurilor neprivative de libertate nu a fost analizată datorită extinderii efectelor Deciziei nr. 15/2017 și la acest tip de măsuri, or, în contextul în care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 539 C. proc. pen., explicând în mod clar existența dreptului la despăgubiri odată cu pronunțarea hotărârii de achitare, cererea de revizuire este respinsă pentru că decizia nr. 136/2021 nu se referă și la măsurile neprivative de libertate. În opinia recurentei, un astfel de raționament restrictiv o împiedică să formuleze o cerere de acordarea de despăgubiri pentru suferințele provocate de luarea măsurilor neprivative de libertate, ceea ce reprezintă o denegare de dreptate. Deși a invocat toate aceste aspecte prin motivele de apel, instanța devolutivă nu le-a analizat, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Recurenta a criticat decizia instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate. În acest sens a susținut că, deși a reținut în mod corect starea de fapt, respectiv, situația personală care a fost determinată de luarea măsurii privative de libertate, rezultată din conduita abuzivă și umilitoare a autorităților, distanțarea familiei care a culminat cu divorțul reclamantei, instanța de apel a menținut totuși același cuantum al daunelor morale acordate în primă instanță. La stabilirea cuantumului daunelor a fost avută în vedere situația celorlalți inculpați din dosar, care însă s-au bucurat în mod permanent de sprijinul familiilor lor și nu au trecut prin umilințele pe care reclamanta a fost nevoită sa le suporte, astfel că apreciază că, cel puțin raportat la această perspectivă, cuantumul despăgubirilor trebuia să fie mai ridicat. Cu referire la cererea de acordare a dobânzii legale, recurenta susține că soluția instanțelor de fond este eronată în contextul în care nu a fost indicat niciun temei juridic care să justifice "tratamentul" special al Statului Român față de orice alt debitor de drept comun care ajunge să răspundă din punct de vedere al legii civile delictuale. Faptul că răspunderea sa este una "atipică" nu înseamnă că Statul este plasat într-o poziție favorabilă față de reclamantă, care este persoana care a suferit un prejudiciu prin arestarea preventivă. În susținerea acestor critici, recurenta a invocat considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora dreptul la despăgubire se naște odată cu pronunțarea hotărârii definitive de achitare. Or, în acest context, trebuia admisă solicitarea de acordare a dobânzii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, adică de la momentul exercitării dreptului de a solicita despăgubiri pentru suferințele care i-au fost produse. Prin urmare, nu există, în opinia recurentei, niciun temei pentru a înfrânge dispoziția legală care stabilește în materia răspunderii civile delictuale faptul că persoana care răspunde este pusă de drept în întârziere, fiind direct aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice Prevalându-se de motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, sub un prim aspect, că în mod greșit ar fi fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, în raport cu efectele deciziei nr. 136 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională. Astfel, consideră recurentul că, prin art. 539 din C. proc. pen., legiuitorul a recunoscut dreptul la repararea pagubei numai în beneficiul persoanei care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate, iar nu și în favoarea persoanei care a fost supusă unei privări de libertate dispuse în conformitate cu legea, această reglementare constituind punerea în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României și, respectiv, ale art. 5 paragraful 5 din Convenție, textul de lege aflându-se, totodată, într-o relație de interdependență și cu dispozițiile art. 540-542 C. proc. pen. care vizează expres numai măsurile de reținere și arestare dispuse în mod nelegal. Ca urmare, recurentul apreciază că, în prezenta speță, temeiul de drept al acțiunii ar putea fi reprezentat doar de prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, or, având în vedere ca acțiunea reclamantei nu este întemeiată pe acest articol de lege, consideră că acțiunea este inadmisibilă. Art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, stabilește răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Din interpretarea per a contrario a textului art. 52 din Constituție, precum și din cea sistematică a tezelor definite de acest articol, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul II cap. VI din Constituție, Statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Cu referire la definiția erorii judiciare, recurentul a făcut trimitere la statuările Curții Constituționale din decizia nr. 471/2018 (paragraful 72) precum și la dispozițiile art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004, subliniind că este necesar să existe o contrarietate evidentă între norma încălcată și soluția judiciară. În continuare, recurentul a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 45/2018, prin care s-a reținut că în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216). De asemenea, s-a mai reținut că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției". Totodată, Curtea a reținut și că "textul constituțional al art. 52 alin. (3) din Constituție a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. În susținerea recursului său, recurentul a făcut trimitere la jurisprudența CEDO - cauza Varga contra României, prin care s-ar fi statuat că reținerea sau arestarea preventivă este considerată legală fără a fi necesar ca faptele care ar putea da naștere unei bănuieli legitime să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzație împotriva unei persoane. Totodată, jurisprudența CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menționat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în condițiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanțele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanța penală, ulterior prelungită de către aceleași instanțe și confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; modalitatea de desfășurare a activității infracționale justifică anumite măsuri. De asemenea, a susținut că dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Din economia dispozițiilor legale de mai sus, rezultă că doar în cazul constatării relei-credințe sau gravei neglijențe a magistraților învestiți cu soluționarea unor pricini este admisibilă angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru activitatea judecătorească reprobabilă în contextul unor vicii indubitabile și exclusiv pentru prejudicii demonstrabile în registru infailibil, considerente față de care recurentul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul a susținut că pretențiile reclamantei nu sunt întemeiate nici din perspectiva dispozițiilor C. civ. care reglementează materia răspunderii civile delictuale. Astfel, în speță nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a Statului Român, care să aibă caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei. Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a acestuia nu ar putea fi reținută întrucât, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. Așadar, în conformitate cu dreptul național, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în daune morale, nu se subscrie noțiunii de "eroare judiciară". Din această perspectivă a invocat decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Tănășoaica împotriva României, prin care Curtea Europeana a stabilit că "protecția oferita jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonata condiției exercitării dreptului de buna - credință, în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare si o atenție deosebită înainte de publicarea informațiilor". În ceea ce privește stabilirea prin aproximare a cuantumului daunelor morale, în mod special doar pe baza declarațiile martorilor audiați, în privința modului în care reclamanta-revizuentă a fost afectată în plan profesional, dar și personal, recurentul consideră că această modalitate de evaluare a prejudiciului este nefondată și, în principiu, subiectivă câtă vreme se bazează exclusiv pe declarațiile martorilor reclamantei, fără a fi susținută și de alte dovezi din dosar. În acest context, recurentul consideră că instanțele de judecată, la stabilirea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit sa aibă în vedere orientarea moderată a instanței europene în acordarea acestora, exemplificând soluțiile pronunțate în spețe similare, ca de exemplu: cauza Begu împotriva României, cauza Goanță împotriva României, cauza Leontin Pop împotriva României. În considerarea hotărârilor date cu titlu exemplificativ, a solicitat cenzurarea daunelor morale la o sumă care să respecte criteriul echității ținând cont de faptul că soluția de achitare, în sine, reprezintă o satisfacție echitabilă. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea La data de 05 iulie 2024, prin poștă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, arătând, în esență, că cererea de revizuire, deși este admisibilă, urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 505/2021, aceasta nu conduce la rejudecarea în fond a cauzei, ci numai în limita aspectelor care sunt influențate de admiterea excepției de către Curtea Constituțională. A susținut că acțiunea în revizuire este admisibilă numai în parte, și anume cu privire la petitele având ca obiect: obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale ca urmare a suferințelor produse de privarea de libertate și consecințele acesteia asupra vieții reclamantei; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de bani pretinse cu titlu de despăgubire, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acesteia. Conchizând, a arătat că, în mod temeinic și legal a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire și de anulare a sentinței civile nr. 139/C/2018 cu privire la soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor morale pentru restrângerea dreptului la circulație, prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și țara, sub acest aspect soluția dată în dosarul inițial nr. x/2018 impunându-se cu putere de lucru judecat, fără posibilitate de reanalizare pe calea revizuirii. Recurenta revizuentă nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-revizuentă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârât. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 februarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de revizuenta A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 275/2024-A din 14 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.5.1. Recursul declarat de reclamanta A. Sub un prim aspect, recurenta revizuentă susține că instanța de apel nu a analizat criticile pe care le-a adus soluției de respingere a cererii de revizuire cu privire la pretențiile constând în despăgubirile cuvenite pentru prejudiciul rezultat din măsurile preventive neprivative de libertate ce i-au fost aplicate pe parcursul procesului penal, instanța mărginindu-se la a face referiri doar la textul deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și la apelul formulat de partea adversă. Reiterând motivele pentru care consideră că, în raport cu decizia Curții Constituționale, cererea de revizuire ar fi trebuit admisă în principiu cu privire la toate solicitările formulate, recurenta susține că omisiunea instanței de apel de a analiza argumentele pe care le-a invocat în acest sens reprezintă o veritabilă denegare de dreptate cu privire la pretenția dedusă judecății, de acordare a despăgubirilor și pentru suferințele produse de măsurile preventive neprivative de libertate. Înalta Curte constată că, astfel formulate, criticile recurentei revizuente se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., acestea punând în discuție, în esență, modalitatea în care a fost analizată incidența deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 în ipoteza măsurilor restrictive de libertate, devenite injuste/nedrepte prin soluția de achitare care a finalizat procesul penal în care reclamanta a fost cercetată, recurenta pretinzând, pe de o parte, că instanța de apel nu a luat în considerare și nu a analizat efectiv toate susținerile sale, dând prevalență doar apelului părții adverse, iar, pe de altă parte, că instanța a considerat în mod nelegal că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 539 C. proc. pen., ca urmare a achitării sale, numai pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurii privative de libertate, nu și pentru cel suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate, restrângând, astfel, în mod nejustificat limitele judecății în revizuire. Aceste susțineri sunt nefondate. Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de apel a luat în considerare în mod nemijlocit apelul revizuentei, astfel cum a fost motivat, și a răspuns criticilor ce vizau dreptul la acordarea de daune morale, în condițiile art. 539 din C. proc. pen., pentru masurile preventive restrictive de libertate, constând în interdicția de a părăsi localitatea, respectiv, țara, pe care le-a analizat în mod corelat cu criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care, în raport cu același temei legal, acesta a susținut că revizuenta-reclamantă nu ar fi îndreptățită la plata de despăgubiri pentru această categorie de măsuri preventive. În condițiile în care, prin apelurile declarate, părțile au formulat critici a căror analiză și soluționare presupunea raportarea la aceleași elemente, anume, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, era firesc ca instanța de apel să le analizeze împreună și să le răspundă prin considerente comune. Această manieră de motivare a soluției adoptate este perfect justificată și corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, câtă vreme decizia recurată răspunde argumentelor esențiale ale părților referitoare la ipotezele și condițiile în care poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului, în temeiul art. 539 din C. proc. pen. și în raport cu decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, și expune într-o manieră inteligibilă raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției adoptate, judecătorul nefiind obligat să răspundă, în motivarea hotărârii, fiecărui argument invocat de părți în susținerea unei cereri sau apărări. Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora instanța de apel nu ar fi analizat efectiv susținerile sale referitoare la admisibilitatea acordării daunelor morale și pentru măsurile preventive neprivative de libertate, în contextul pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, Înalta Curte constată că, în realitate, analiza s-a circumscris exact chestiunii esențiale aflate în discuție, anume, posibilitatea aplicării mutatis mutandis a argumentelor deciziei Curții Constituționale și la ipoteza măsurilor restrictive de libertate, instanța de apel fiind preocupată să stabilească în concret dacă pretențiile revizuentei, de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului suferit ca urmare a luării acestor măsuri, pot fi admise în temeiul răspunderii obiective ce îi revine statului în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Analizând pe larg considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, în corelare cu Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea de apel a concluzionat în sensul că răspunderea civilă delictuală specială a statului, fundamentată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., poate fi angajată doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu și pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul obligației de a nu părăsi localitatea și/sau țara, ceea ce a condus la menținerea hotărârilor primei instanțe prin care, pe de o parte, au fost stabilite limitele judecării cauzei în revizuire, doar cu privire la pretențiile aflate în legătură cu măsura privativă de libertate, iar, pe de altă parte, au fost admise doar în parte pretențiile deduse judecății, respectiv cele constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurii privative de libertate. Analiza astfel efectuată și concluzia relevată la capătul ei pun în evidență faptul că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei, răspunzând, prin considerente comune, atât criticilor formulate de reclamantă, cât și celor formulate de pârât prin motivele de apel cu privire la cazurile și condițiile în care poate fi aplicat textul art. 539 din C. proc. pen., argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu i-a analizat susținerile, că nu a răspuns în concret argumentelor sale punctuale, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modul în care instanța a analizat și a interpretat considerntele deciziei Curții Constituționale și față de concluziile la care a ajuns cu privire la pretențiile deduse judecății, or, faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui motiv de casare. Ceea ce este deopotrivă necesar, dar și suficient este ca instanța de apel să răspundă în esență, într-o manieră argumentată, motivelor de apel invocate, oferind, astfel, o bază legală deciziei sale, precum și un răspuns care să demonstreze că a "ascultat" în mod real susținerile părților și le-a analizat, primindu-le ori înlăturându-le motivat. Cu alte cuvinte, trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, or, toate aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu claritate motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, critica referitoare la nemotivarea hotărârii fiind pur formală. De altfel, susținerile recurentei potrivit cărora raționamentul cuprins în Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale ar trebui aplicat și în cazul măsurilor preventive neprivative de libertate, prin raportare la soluția de achitare, sunt vădit neîntemeiate, o asemenea extrapolare a deciziei instanței de contencios constituțional neputând fi primită. Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională." În consecință, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. s-au aplicat doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Curtea Constituțională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispozițiile legii fundamentale și anume că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei și în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.. Soluțiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., pun în evidență caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzației penale și au ca efect reținerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferențiat de caracterul nelegal) al măsurilor preventive privative de libertate și netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei. Prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă, așadar, și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit, însă, nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată. Decizia Curții Constituționale are, însă, în vedere, în mod particular și exclusiv, măsura arestării preventive dispuse în mod legal, dar care s-a dovedit nedreaptă din perspectiva soluției subsecvente de clasare ori, după caz, de achitare a inculpatului cu privire la care s-a dispus anterior arestarea preventivă, iar nu alte măsuri preventive, în privința acestora din urmă rămânând pe deplin aplicabilă regula că numai o măsură nelegală, constatată ca atare, dă naștere răspunderii civile delictuale. În raport cu motivarea deciziei, care are putere obligatorie în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în cuprinsul acestuia, nu este posibilă o extrapolare a acesteia cu privire la alte situații, în legătură cu care Curtea Constituțională nu s-a pronunțat, susținerile recurentei în sens contrar urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate. Așadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidența textului art. 539 C. proc. pen., ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei. Cu referire la masurile preventive, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015), paragrafele 17, 18, 20 și 21 că, potrivit C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a) - e)], în cazul controlului judiciar și al controlului judiciar pe cauțiune nefiind reglementate nici termenele și nici durata maximă pentru care aceste măsuri preventive pot fi dispuse. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Distincția este esențială, din perspectiva stabilirii domeniului de aplicare a normei evocate - art. 539 C. proc. pen. - deoarece acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale obiective a statului în raport cu acest text de lege este legal posibilă, așa cum s-a arătat deja, doar pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, adică atunci când față de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reținerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă), măsură care a fost constatată a fi fost nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d), clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.). În consecință, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. exclusiv în ipoteza luării unei măsuri privative de libertate, iar nu a unei măsuri restrictive de libertate. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, prin Decizia nr. 1/2023 a stabilit că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. Rezultă din cuprinsul acestei decizii că și instanța supremă s-a raportat în mod exclusiv la consecințele Deciziei nr. 136/2021 asupra interpretării și aplicării art. 539 C. proc. pen. în ipoteza unei măsuri privative de libertate dispuse în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, nimic din jurisprudența obligatorie a acestei instanțe nefiind de natură a sugera, a impune sau a permite extrapolarea dreptului la reparație și cu privire la măsurile preventive neprivative de libertate, în situația în care, ulterior, procesul penal a luat sfârșit printr-o soluție de clasare ori, după caz, de achitare. În prezenta cauză, o parte a despăgubirilor morale solicitate de reclamantă vizează o măsură preventivă neprivativă de libertate și, prin urmare, exclusă de la reparație prin antrenarea răspunderii obiective a statului pe temeiul în art. 539 din C. proc. pen. Prin urmare, calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privința acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea și, apoi, țara, întrucât acest text normativ reglementează explicit dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate. Verificând conformitatea art. 539 C. proc. pen. cu normele constituționale, Curtea Constituțională a vizat exclusiv măsurile preventive privative de libertate, nu și cele restrictive de drepturi. Așa fiind, ținând seama și de caracterul deciziei ce a fost pronunțată și de efectele limitate ale acesteia, o aplicare mutatis mutandis a considerentelor obligatorii ale acestei decizii la ipoteza măsurilor restrictive de libertate nu este legal posibilă, pentru că ar avea ca efect o extindere a incidenței art. 539 din C. proc. pen. dincolo de câmpul propriu de aplicabilitate al acestei norme speciale și dincolo de limitele în care Curtea Constituțională a înțeles să interpreteze extensiv norma penală, lucru ce nu poate fi acceptat. Înalta Curte constată, astfel, că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen. și a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, susținerile în sens contrar formulate de recurenta revizuentă prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate. Cu referire la criticile ce vizează cuantumul daunelor morale acordate, apreciat de recurentă ca fiind prea mic în raport cu suferințele ce i-au fost cauzate prin măsurile privative de libertate la care a fost supusă în timpul procesului penal, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului, acestea nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar. Stabilirea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, cu un caracter pronunțat cazuistic, lăsată la aprecierea motivată a instanțelor de fond, fiind rezultatul unui proces de evaluare a elementelor factuale ale cauzei și a probelor administrate, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate și stabilirea situației de fapt, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestor elemente cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în calea extraordinară de atac rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Ca urmare, având în vedere că susținerile și criticile care tind la cenzurarea cuantumului daunelor morale stabilite prin aprecierea motivată a instanței de apel nu se circumscriu unor chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, instanța de recurs nefiind în măsură să-și substituie propria apreciere celei cuprinse în decizia recurată, chiar dacă ar considera că suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale ar fi prea mică sau prea mare. Recurenta revizuentă a criticat decizia instanței de apel și sub aspectul modului de soluționare a cererii de acordare a dobânzii legale, susținând, în esență, că, în materia răspunderii civile delictuale, persoana care răspunde este pusă de drept în întârziere, astfel că dobânda curge de la data producerii prejudiciului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, cum greșit au stabilit instanțele de fond. În susținerea acestei critici, recurenta a invocat considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora dreptul la despăgubire se naște odată cu pronunțarea hotărârii definitive de achitare. Or, în acest context, trebuia admisă solicitarea de acordare a dobânzii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, adică de la momentul exercitării dreptului de a solicita despăgubiri pentru suferințele care i-au fost produse. Critica este nefondată. Potrivit art. 1.386 alin. (1) C. civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești sunt reglementate prin dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. (text situat în secțiunea a 4-a din capitolul II "Executarea silită a obligațiilor" al titlului V, intitulat "Executare