ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 665/2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la 19 iunie 2018, reclamanta A. a solicitat instanței:

- obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 79.752,69 RON reprezentând daune materiale constând în cheltuieli de deplasare, transport cazare, onorarii avocat efectuate în dosarele penale nr. x/2005 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, nr. 963/113/2007 al Tribunalului Brăila, nr. 910/44/2008 și nr. 985/44/2016 ale Curții de Apel Galați;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse, din care pentru privarea de libertate solicită daune morale în cuantum de 100.000 euro; pentru restrângerea dreptului de circulație prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și apoi țara, precum și pentru durata nejustificat de lungă a procedurii, solicită daune morale în cuantum de 350.000 euro;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acestora;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 139/C din 10.12.2018, Tribunalul Bihor, secția 1 civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Bihor.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantei suma de 15.000 RON reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii.

A respins restul pretențiilor.

Prin decizia civilă nr. 365/2019-A din 21 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Bihor, de către apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT- Serviciul Teritorial Oradea, de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 139/C din 10.12.2018 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, precum și apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii civile din 16.11.2018 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și reclamanta A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează, în temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., următoarele critici:

- Greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la solicitarea de obligare la plata daunelor morale și materiale, în condițiile în care nu a fost parte în dosarele penale menționate de reclamantă. Ministerul Public, prin DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj, este cel care a exercitat acțiunea penală în reprezentarea Statului Român; în acest context, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se face vinovat de cheltuielile ocazionate de proces și nici nu este partea care a căzut în pretenții în cadrul procesului penal, prin urmare nu poate fi obligat la restituirea sumelor pretinse de reclamantă. Întrucât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ., raportat la obiectul dedus judecății, rezultă că Ministerul Public, prin organele sale competente, are calitate procesuală în cauză, nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care, în litigiile civile, se raportează la dispozițiile art. 223 C. civ.

- Nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ., întrucât, raportat la instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu există nicio faptă ilicită, nu există vinovăție, prejudiciu și nici raport de cauzalitate (nefiind parte în dosarele penale mai sus menționate). Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde pentru faptele magistraților în îndeplinirea funcției lor specifice, întrucât nu există un raport de prepușenie, respectiv nu se află într-un raport contractual de muncă/de serviciu cu procurorii sau magistrații, neavând calitatea de comitent, ci Ministerul Public și/sau Ministerul Justiției. Se susține că acțiunea reclamantei este inadmisibilă prin raportare la temeiul de drept invocat, iar Statul Român răspunde doar în situațiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale (de ex: art. 538-539 și urm. C. proc. civ..penală, Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001; etc.), doar pentru erorile judiciare ca urmare a condamnării ori privării de libertate, în mod nedrept, situație prevăzută de art. 538-539 C. proc. civ..penală.

- Recurentul - pârât nu poate fi ținut răspunzător pentru crearea unui prejudiciu reclamantei A. prin durata procesului având în vedere că, raportat la ansamblul circumstanțelor speței, desfășurarea procedurilor judiciare a fost făcută într-un termen rezonabil. Durata rezonabilă a unui proces trebuie analizată în funcție de circumstanțele cauzei, respectiv complexitatea cauzei, care a presupus administrarea unui vast probatoriu, raportat la numărul mare de suspecți/inculpați, un număr mare de persoane vătămate, părți civile și martori audiați, la care s-a adăugat și strămutarea cauzei de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Brăila, cu toate aspectele ce implică strămutarea cauzei, aspecte de ordin procedural, administrativ și implicit temporal, împrejurări care sunt de natură să justifice desfășurarea procedurii judiciare pe parcursul unui interval de aproximativ 11 ani.

- Cuantumul daunelor morale acordate în baza art. 6 din Convenție de 15.000 RON (peste 3.000 Euro) este nejustificat, prin raportare la practica CEDO; acordarea daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare este de competența exclusivă a CEDO și nu a instanțelor naționale.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta - reclamantă A. formulează următoarele critici, fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

- Instanța de apel a analizat eronat problema răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice doar prin prisma Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia nelegalitatea măsurii arestului preventiv trebuie constatată prin ordonanța procurorului sau hotărâre judecătorească și nu prin hotărâre a instanței civile, fără a avea în vedere dispozițiile art. 5, paragraf 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 21 alin. (1) din Constituția României, temei în baza căruia apreciază că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit admisă. În acest sens, recurenta - reclamantă consideră că arestarea preventivă a fost abuzivă, fiind luată cu încălcarea dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. h) C. proc. civ..penală, întrucât a fost reținută și arestată preventiv în baza acelorași probe care au condus în final la achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. Nu se poate reține cu temei că aceleași indicii temeinice sau probe pot justifica atât măsura arestului preventiv (una dintre condițiile reglementate de art. 143 C. proc. civ..penală se referea tocmai la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală), cât și achitarea tocmai pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală. În această situație nu mai era nevoie de vreo constatare suplimentară din partea unei instanțe penale cu privire la legalitatea arestului preventiv. De aceea, instanța trebuie să aprecieze, raportat la particularitățile situației, dacă Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție își găsește aplicabilitatea sau ar trebui dată eficiență altor norme juridice, cum sunt cele indicate mai sus.

- Instanța de apel a reținut că obligația organelor judiciare de a se pronunța asupra legalității măsurilor privative de libertate este în acord cu standardele de protecție prevăzute de art. 5 din CEDO, deși această obligație nu exista la data pronunțării hotărârii de punere în libertate, dispozițiile art. 539 C. proc. civ..penală nefiind în acest sens. În sensul articolului 539 C. proc. civ..penală, caracterul nelegal al arestului preventiv trebuie constatat prin ordonanța procurorului, încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară sau prin hotărârea definitivă a instanței învestită cu judecarea cauzei. Prin ordonanța procurorului nu putea fi constatat caracterul nelegal al arestului preventiv întrucât procurorul doar propune luarea măsurii, iar instituțiile judecătorului de drepturi și libertăți și judecătorului de cameră preliminară nu existau în anul 2006, acestea fiind introduse prin noul C. proc. pen.. De asemenea, nu exista niciun text în C. proc. pen. care să oblige judecătorul fondului sau pe cei ai apelului să reanalizeze arestul preventiv care a încetat înainte de pronunțarea hotărârii; situația în care își găsește aplicabilitatea dispoziția din art. 539 C. proc. civ..penală este aceea în care inculpatul este judecat în stare de arest preventiv, inclusiv la momentul pronunțării hotărârii, nefiind cazul în speță. Legiuitorul a avut în vedere prin reglementarea din art. 539 C. proc. civ..penală doar cazurile apărute după intrarea în vigoare a C. proc. pen.. Statul este suveran în stabilirea criteriilor și modului în care răspunde pentru erorile judiciare, pentru privarea de libertate și, în general, cu privire la urmările ilicite ale procedurilor judiciare însă, evident, fără a îngrădi sau suprima dreptul de a petiționa al persoanei aflate în aceste situații. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului permite statelor membre să stabilească propriul cadru legislativ pentru despăgubirea cetățenilor prejudiciați de procedurile judiciare, însă fără restrângerea sau suprimarea dreptului persoanei de a fi despăgubită în cazul în care aceste proceduri încalcă nejustificat drepturile și libertățile acelei persoane. Raționamentul propus de către Curtea de Apel Oradea, extrem de restrictiv, anulează orice posibilitate de acordare a despăgubirii.

Recurenta - reclamantă afirmă că, și în situația în care nu erau incidente dispozițiile art. 539 C. proc. civ..penală, nimic nu impieta ca pârâtul să răspundă pentru repararea prejudiciului creat; instanța de apel nu a avut în vedere că răspunderea satului putea fi antrenată în temeiul art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu erau îndeplinite condițiile art. 539 C. proc. civ..penală, întrucât i s-a încălcat dreptul la libertate și la liberă circulație, s-au adus ingerințe nepermise în viața privată, procesul penal a durat nerezonabil de mult, toate acestea în condițiile în care procurorul a întocmit un rechizitoriu trunchiat, din care nu se înțelege care este fapta pentru care a fost trimisă în judecată, care este latura obiectivă a infracțiunii și care sunt probele, în afară de copierea ad literam a declarației persoanei vătămate, pe care se sprijină actul de inculpare. Încălcarea a fost suficient de gravă, aspect care a rezultat din probațiunea testimonială administrată, în sensul că viața i-a fost afectată timp de 12 ani de acest proces penal, atât prin restrângerea libertății, a circulației, cât și prin afectarea iremediabilă a vieții private. Chiar dacă, în ultima parte a măsurii obligării de a nu părăsi țara, interdicția a fost ridicată temporar la cererea unuia sau altuia dintre inculpații din dosar, libera circulație a persoanei presupune absența unor asemenea îngrădiri și a necesității de a solicita prealabile încuviințări, de genul celei în speță, care generează doar frustrare și umilință. Așa cum s-a arătat, întrucât nu presupune și dovedirea condiției culpei, această răspundere este o răspundere obiectivă, fundamentată pe ideea de garanție care revine statului în calitate de administrator al funcției coercitive și de jurisdicție. Dreptul național poate preciza natura sau gradul unei încălcări care atrage răspunderea statului, însă nu poate, în niciun caz, să impună condiții mai stricte. Modul în care a fost folosită acțiunea penală în prezenta cauză de către procurorul de caz denotă culpa sa profesională, aspect care rezultă fără dubiu din decizia de achitare. Prin urmare, necesitarea promovării unei acțiuni disciplinare sau de altă natură pentru a demonstra conduita culpabilă a magistratului, suplimentar față de cele menționate deja în mod clar prin decizia de achitare, apare ca un exces din partea instanței de apel.

- Suferințele pe care recurenta - reclamantă le-a îndurat pe parcursul derulării măsurii privative rezultă din probele administrate, cu referire la depozițiile martorilor, în raport de care trebuia a fi acordate daunele morale solicitate; în cauză, instanța de apel a apreciat că este nerelevantă practica judiciară invocată de recurenta - reclamantă, cât și doctrina la care s-a făcut trimitere, cât privește nelegalitatea măsurii dispuse față de această parte. Instanța de apel condiționează exercitarea prezentei acțiuni civile de inițierea altor proceduri sau demersuri de natură disciplinară sau de altă natură împotriva magistraților, chestiune care excedează reglementarii legale. Nu există nicio normă care să condiționeze posibilitatea solicitării de despăgubiri Statului Român de parcurgerea unei proceduri prealabile prin care să se constate fapta ilicită a magistratului. Deși expresis verbis, spre deosebire de instanța de fond, Curtea de Apel Oradea admite prezența unei răspunderi obiective, nefiind necesară demonstrarea culpei, în realitate discuția este tot în jurul acestei noțiuni, atât timp cât subliniază că redactarea rechizitoriului și trimiterea în judecată în mod evident nu constituie fapte ilicite. În realitate, acestea au un caracter ilicit atunci când trimiterea în judecată, redactarea rechizitoriului, administrarea probelor în cursul urmării penale este viciată, fiind realizată cu rea credință sau în mod defectuos.

- În ceea ce privește răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terților de prepușii săi, doctrina opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă care are ca fundament fie ideea de garanție, asociată cu riscul de activitate și ideea de echitate, fie ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepușilor săi pe care o organizează și o conduce. Prin urmare, cele două condiții, respectiv raportul de prepușenie și existența faptei cauzatoare de prejudiciu au fost cu totul demonstrate. Faptele ilicite sunt atingerea adusă dreptului la libera circulație, vătămările vieții private sau libertății. Rechizitoriul, propunerea în sine de arestare preventivă, trimiterea în judecată sunt mijloacele prin care s-au realizat aceste atingeri și vătămări și a căror legalitate nu este necesar a fi analizată (decât în cadrul unei proceduri disciplinare, ceea ce nu este cazul în speță). Din probațiunea administrată în cauză, respectiv probele testimoniale, înscrisurile depuse, inclusiv cu privire la activitatea lucrătorilor BCCO, rezultă aceste atingeri aduse vieții private în ansamblul său.

- În mod greșit au fost extinse efectele Deciziei nr. 15/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, și față de celelalte măsuri preventive, reținându-se că arestarea preventivă este măsura cea mai severă și că celelalte măsuri prevăzute de cod se supun acelorași rigori, analogia cu normele sau interpretările derogatorii nefiind permisă. Nimic nu împiedica instanța civilă să realizeze o asemenea cercetare, în absența oricărui impediment sau interdicții prevăzute în mod expres de lege. Mai mult decât atât, se discută de încălcări ale unor drepturi cu conținut diferit: libertatea persoanei în cazul arestului preventiv, libertatea de circulație în cazul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea și, mai apoi, țara; de aceea și despăgubirile solicitate au fost diferențiate, ca atare, prin cererea de chemare în judecată.

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1373 C. civ., reținând că nu s-a făcut dovada faptei ilicite; față de cele relevate de Curtea de Apel Galați, în ceea ce privește activitatea procurorului în cadrul urmăririi penale, extrem de importante sunt considerentele exprimate în decizia nr. 1342/2017: lipsa descrierii cu claritate a faptelor nu poate fi suplinită pe baza unor raționamente logice efectuate de instanță prin coroborarea unor elemente faptice enunțate disparat în cuprinsul actului de sesizare ori pe baza modalității în care s-a realizat încadrarea juridică pentru alte infracțiuni. Expunerea faptelor rămâne neclară sub aspectul unor elemente esențiale în condițiile în care, în special în materie penală, o informare precisă și completă este o condiție esențială a echității procedurilor.

- Cuantumul daunelor morale acordate pentru caracterul nejustificat de lung al procedurii este derizoriu; procedând astfel, instanța de judecată a aplicat un dublu standard, în sensul că, acordând aceste despăgubiri, a constatat că fapta ilicită este durata procesului în sine, iar, în cazul acordării despăgubirilor pentru încălcarea vieții private, nu a reținut existența unei fapte ilicite, deși situația este similară, caz în care contradicția dintre cele două tipuri de argumente este evidentă. Recurenta-reclamantă susține că nu există nicio rațiune pentru care într-una dintre situații să se apeleze la norme speciale pentru a se demonstra conduita culpabilă a magistratului, iar în cea de-a doua situație să nu se amintească despre o atare condiție. Pe de altă parte, cuantumul daunelor morale este derizoriu prin raportare la practica recentă și mai veche a instanțelor de judecată în perioada din 30.10.2006 și până la 20.12.2017, atât cu privire la daunele referitoare la durata nejustificată a procesului, cât și la cele pe care le solicită pentru încălcarea dreptului la viață privată, restrângerea dreptului la libera circulație și arest preventiv.

- Instanța de apel în mod greșit a respins cererea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată (cheltuieli de deplasare - transport și cazare, onorariu de avocat) generate tocmai de durata în timp a procesului penal, prin prisma soluției de achitare pronunțate în dosarul penal, constatând că nu există o culpă a Statului. Reținerea este greșită chiar din perspectiva motivelor prezentate în decizie, respectiv soluția instanței de obligarea a statului la plata de despăgubiri generate de durata nejustificat de lungă a procedurii. Aceste cheltuieli de judecată au fost generate tocmai și în cea mai mare parte de această durată în timp a procesului, fiind vorba despre cheltuieli de deplasare (transport și cazare) și de onorariul de avocat corespunzător acestor termene. Deci a fost constatată culpa statului tocmai în această privință, astfel că respingerea solicitării de acordare a daunelor materiale este cu totul greșită.

Mai susține recurenta-reclamantă că, spre deosebire de legea civilă, C. proc. pen. nu prevede o reglementare similară a art. 453 C. proc. civ.. Pe de altă parte, urmărirea penală a fost începută în baza unui proces-verbal întocmit în anul 2005, adică din oficiu. Or, din această perspectivă, este evident faptul că Statul este cel care « a căzut în pretenții » în sensul că nu a fost probată în fața instanței săvârșirea infracțiunilor de aderare la grup infracțional organizat și șantaj în formă continuată de către recurenta-reclamantă. Costurile efective se compun din onorariile de avocat achitate în toate fazele procesuale, cheltuieli de deplasare, respectiv transport și cazare pentru ea și pentru avocatul său, pe care le-a probat prin înscrisuri - în cea mai mare parte, sens în care a depus bonurile care atestă plata carburantului, cazările, chitanțele cu onorariile de avocat achitate și copia contractelor de asistență juridică. Din 2013 și-a stabilit reședința în Germania, astfel că, așa cum rezultă din dovezile anexate, s-a deplasat la ședințele de judecată inclusiv cu avionul.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 20 februarie 2020.

În termen legal, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT- Serviciul Teritorial Oradea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În termen legal, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât.

În termen legal, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă și a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita cheltuielile de transport și cazare aferente anilor 2007-2014 și perioadei 20.01.2015-19.06.2015.

Cu nerespectarea termenului procedural, recurenta A. a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, acesta a susținut, într-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. că, raportat la dispozițiile art. 223 C. civ., nu are calitate procesuală pasivă, referitor la solicitarea de acordare a daunelor materiale constând în cheltuieli de deplasare, transport cazare, onorarii avocat efectuate în dosarele penale, având în vedere faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1349 și art. 1373 din C. civ.. Consideră că această calitate revine Ministerului Public, prin DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj, care a exercitat acțiunea penală în reprezentarea Statului, parte în dosarele penale menționate, ce a ocazionat și cheltuielile legate de proces.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut, în acest caz, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."

În situația de față, este de reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 539 C. proc. civ. penală și ale art. 1349 C. civ., iar, conform art. 541 alin. (1) și (3) C. proc. civ. penală "Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539… Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice". Prin urmare, față de încadrarea în drept a pretențiilor acesteia, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

În analiza răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. civ..penală calitatea procesuală pasivă nu revine unei persoane fizice sau juridice vinovate de săvârșirea unei fapte ilicite, ci se subsumează unei proceduri speciale prin care persoana care se consideră vătămată de un act procesual îndeplinit cu încălcarea legii poate să ceară statului acoperirea prejudiciilor materiale ori morale suferite.

În aceste condiții, în calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, Statul Român este cel care răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, respectiv pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, și, în consecință, este entitatea care stă în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât, în cauză.

Prin urmare, susținerea recurentului este eronată, întrucât, în cadrul procesual stabilit chiar de reclamantă la momentul învestirii instanței, din perspectiva verificării îndeplinirii condițiilor art. 539 C. proc. civ. penală, Statul Român răspunde în baza prevederii speciale reglementate de art. 540 alin. (5) C. proc. pen.:

"Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice", fără a fi condiționat de calitatea de parte în procedura penală respectivă.

În ceea ce privește sfera reparațiilor ce se pot acorda în temeiul art. 539 C. proc. civ. penală, cu referire la cheltuielile materiale ocazionate de desfășurarea procesului, aceasta este o critică ce excedează analizei calității procesuale, fiind o problemă de fond a acțiunii, pentru care recurentul nu a probat un interes procesual în a o critica în recurs, întrucât nu a fost pronunțată o soluție de admitere a unei atare solicitări în sarcina sa.

Într-o altă critică formulată în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul contestă posibilitatea de a putea fi obligat la plata daunelor morale pentru durata excesivă a procedurii, pe motiv că nu este în culpă pentru prejudiciul pretins de reclamantă. În acest sens, susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ., întrucât instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a săvârșit nicio faptă ilicită, nu există vinovăție, prejudiciu și nici raport de cauzalitate (nefiind parte în dosarele penale mai sus menționate). Precizează că Statul Român nu răspunde pentru faptele magistraților în îndeplinirea funcției lor specifice, întrucât nu se află într-un raport de prepușenie cu aceștia, neavând calitatea de comitent. Consideră că acțiunea reclamantei este inadmisibilă prin raportare la temeiul de drept invocat și că Statul Român răspunde doar în situațiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale, pentru erorile judiciare produse ca urmare a condamnării ori privării de libertate, în mod nedrept, situații prevăzute de art. 538-539 C. proc. civ..penală.

Este eronată această aserțiune în condițiile în care, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a dedus judecății situații juridice diferite, solicitând, pe de o parte, repararea prejudiciului material constând în cheltuielile suportate pe durata derulării procedurilor judiciare, iar, pe de altă parte, despăgubiri morale pentru privarea de libertate, precum și pentru îngrădirea libertății de circulație și, distinct, pentru durata excesivă a procedurii judiciare, recurentul fiind obligat la plată în cea din urmă ipoteză.

Or, față de soluția atacată de recurent și temeiul juridic al adoptării ei, critica privind inexistența condițiilor răspunderii civile delictuate reglementate de art. 1349 coroborat cu art. 1373 C. civ., este străină de cauză. Deși o răspundere decurgând din săvârșirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul răspunde în mod obiectiv, astfel cum s-a menționat anterior și astfel cum a statuat instanța de apel, pentru prejudiciile cauzate justițiabililor ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare. Aceasta formă de răspundere este întemeiată pe obligația pozitivă a statului, în calitate de garant al legalității actului de justiție, de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor, ceea ce implică și durata procedurii în care reclamanta a fost implicată, pentru care s-a reținut că nu are caracterul "rezonabil" cerut de art. 6 din Convenție. În procesul de analiză al acestei răspunderi nu se pune problema răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, pentru a căpăta relevanță susținerea recurentului că nu se află într-un raport de prepușenie cu magistrații care au instrumentat cauza în toate etapele acesteia.

Prin urmare, instanța de apel a analizat corect cererea de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal, aplicând acestei solicitări dispozițiile de drept european înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, care impune și această garanție procesuală a duratei rezonabile a procedurilor judiciare.

Recurentul a mai susținut, pe fondul raportului juridic obligațional, că nu poate fi răspunzător pentru crearea unui prejudiciu reclamantei prin durata procesului, având în vedere că, raportat la ansamblul circumstanțelor speței, desfășurarea procedurilor judiciare a fost făcută într-un termen rezonabil față de complexitatea cauzei, care a presupus administrarea unui vast probatoriu, determinat de numărul mare de suspecți și inculpați, un număr mare de persoane vătămate, părți civile și martori audiați, la care s-a adăugat și strămutarea cauzei de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Brăila, împrejurări care sunt de natură să justifice desfășurarea procedurii judiciare pe parcursul unui interval de aproximativ 11 ani, și pe cale de consecință, consideră că se circumscrie dreptului de a fi judecat în termen rezonabil.

Această critică, ce poate fi analizată în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează neîndeplinirea criteriilor în baza cărora se apreciază cauzele ce au determinat prelungirea peste limitele rezonabile a procedurii judiciare.

Sub acest aspect, instanțele de fond au arătat că punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut față de reclamantă la data de 30.10.2006, iar hotărârea definitivă de achitare a fost pronunțată în cauză de Curtea de Apel Galați la data de 20.12.2017, iar, în acord cu jurisprudența Curții Europene, citată în cauză, această durată, nejustificat de lungă, a procedurilor penale, nu răspunde cerinței "termenului rezonabil". Potrivit considerentelor instanței de apel, complexitatea cauzei în concret, numărul mare de inculpați, probatoriul vast administrat cu un număr mare de persoane vătămate, părți civile și martori audiați, comportamentul reclamantei sau a celorlalte părți nu justifică intervalul de timp de 11 ani de derulare a procedurii judiciare, acesta fiind unul excesiv.

Este real că, în situația analizată, numărul de participanți în procedura penală (inculpați, părți vătămate, martori) a fost relativ mare, și că dosarul a fost strămutat în anul 2007, la scurt timp după sesizarea instanței, de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Brăila, însă aceste circumstanțe, astfel identificate de instanța de apel, nu sunt de natură a justifica durata procedurii, în cea mai mare parte a intervalului de timp (cu excepția perioadei mai 2008- noiembrie 2009, în care s-a aflat într-o cale de atac la Curtea de apel), în fața acestei din urmă instanțe în perioada 2007-2016, în condițiile în care, prin natura faptelor deduse judecății, cercetarea judecătorească a presupus exclusiv audierea părților menționate anterior în vederea corectei stabiliri a circumstanțelor factuale. Prin urmare, nu se poate reține susținerea recurentului referitoare la caracterul scuzabil al duratei procedurii prin raportare la nivelul de complexitate al cauzei sau că procedurile incidente strămutării cauzei au contribuit la atare întârziere.

În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale, prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și competența exclusivă a acesteia în ceea ce privește aplicarea, din această perspectivă, a dispozițiilor art. 6 din Convenție, acestea sunt nefondate.

Astfel, pe de o parte, odată ce instanța de apel a aplicat corect criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene referitoare la încălcarea art. 6 din Convenție pentru durata nerezonabilă a procedurilor judiciare, cuantificarea daunelor morale decurgând din aprecierea, pe baza probatoriului administrat, a intensității vătămării pretinse și a consecințelor negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la jurisprudența Curții Europene atunci când a validat cuantumul daunelor morale acordat în primă instanță, din perspectiva cerinței justului raport de proporționalitate între prejudiciu și reparație, considerată ca rezonabilă, echilibrată și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță cu evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenție.

Pe de altă parte, susținerile recurentului în ceea ce privește competența instanțelor române de a aplica dispozițiile Convenției, sunt, în mod vădit, nefondate, atât timp cât, conform art. 11 alin. (2) din Constituție, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar, potrivit art. 20 din Constituție și art. 4 C. civ., dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale.

În baza acestor dispoziții legale, în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul este obligat să creeze un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen echitabil. În plus față de această obligație, art. 6 din Convenție este coroborat cu art. 13, ce a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunțată în cauza Kudla contra Poloniei -ca instituind o obligație în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligației impuse de art. 6 paragraf 1 privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Prin urmare, având în vedere că, în virtutea principiului subsidiarității, instanțele naționale sunt primele chemate să aplice Convenția, este de competența acestora să aplice, în jurisdicția proprie, acest remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție, cu respectarea interpretărilor date de jurisprudența creată în baza acesteia.

În ceea ce privește recursul reclamantei, o primă critică vizează problema răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ce ar fi fost analizată de instanța de apel exclusiv prin prisma Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia nelegalitatea măsurii arestului preventiv trebuie constatată prin ordonanța procurorului sau hotărâre judecătorească și nu prin hotărâre a instanței civile. Susține recurenta că, procedând astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 21 alin. (1) din Constituția României. În acest sens, recurenta - reclamantă consideră că arestarea preventivă a fost abuzivă, fiind luată cu încălcarea dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. h) C. proc. civ..penală, întrucât a fost reținută și arestată preventiv în baza acelorași probe care au condus în final la achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. În această situație, apreciază că nu mai era nevoie de vreo constatare suplimentară din partea unei instanțe penale, cu privire la legalitatea arestului preventiv.

Susținerea, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este eronată, întrucât instanțele de fond au interpretat corect dispozițiile art. 539 C. proc. civ..penală prin prisma îndrumărilor obligatorii date de Decizia în interesul legii nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cărora "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate."

În considerentele acestei decizii se menționează că standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, caz în care, din probatoriul administrat, trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c). Rezultă că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

Înalta Curte constată că analiza concordanței art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. cu art. 5 din CEDO s-a realizat deja atât în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, cât și în cadrul deciziilor Curții Constituționale la care face trimitere expresă Decizia nr. 15/2017, astfel încât aceste dezlegări răspund criticilor recurentei referitoare la aplicarea distinctă a dispozițiilor art. 5 paragraf 5 prin raportare la paragraf 1 lit. c) din Convenție, pretins a fi fost încălcat, cât și celor referitoare la pronunțarea unei soluții de achitare, în baza acelorași probe, care ar prezuma caracterul nelegal al măsurilor preventive.

Corect a reținut instanța de apel că, de vreme ce, în cauză, nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate prin ordonanță a procurorului, prin încheiere sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, acest caracter nelegal nu poate fi dedus din hotărârea de achitare, motiv pentru care nu pot fi acordate despăgubiri pentru privarea de libertate.

O altă critică, ce se încadrează în cazul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este aceea că instanța de apel a reținut obligația organelor judiciare de a se pronunța asupra legalității măsurilor privative de libertate, deși această obligație nu exista la data pronunțării hotărârii de punere în libertate, dispozițiile art. 539 C. proc. civ..penală nefiind în acest sens.

Susține recurenta că prin ordonanța procurorului nu putea fi constatat caracterul nelegal al arestului preventiv întrucât procurorul doar propune luarea măsurii, că instituțiile judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară nu existau în anul 2006, acestea fiind introduse prin noul C. proc. pen. și nu exista niciun text în C. proc. pen. care să oblige judecătorul fondului sau pe cei ai apelului să reanalizeze arestul preventiv care a încetat înainte de pronunțarea hotărârii, legiuitorul având în vedere prin reglementarea din art. 539 C. proc. civ..penală doar cazurile apărute după intrarea în vigoare a C. proc. pen.. Consideră că instanța de apel nu a avut în vedere că răspunderea Statului putea fi antrenată în temeiul art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu erau îndeplinite condițiile art. 539 C. proc. civ..penală, ținând cont că procurorul a întocmit un rechizitoriu trunchiat, din care nu se înțelege care este fapta pentru care a fost trimisă în judecată, ceea ce denotă culpa sa profesională, aspect care rezultă fără dubiu din decizia de achitare. Prin urmare, necesitarea promovării unei acțiuni disciplinare sau de altă natură pentru a demonstra conduita culpabilă a magistratului, suplimentar față de cele menționate deja în mod clar prin decizia de achitare, apare ca un exces din partea instanței de apel.

În primul rând, instanța de recurs reține că, la data finalizării în primă instanță a procesului penal ce a stat la baza promovării prezentei acțiuni, intrase în vigoare Legea nr. 135/2010 privind noul C. proc. pen., motiv pentru care normele procesuale reglementate de acesta s-au aplicat cauzei. Prin urmare, chiar dacă la momentul în care au fost dispuse măsurile restrictive de libertate era în vigoare vechiul C. proc. pen., drepturile, obligațiile și garanțiile procesuale ale participanților la proces au fost evaluate și în conformitate cu noile dispoziții procedurale.

În plus, dispozițiile art. 504 din vechiul C. proc. pen. dispuneau în același sens, respectiv că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare.

Ca atare, instanța penală avea căderea a se pronunța, până la momentul pronunțării hotărârii definitive, asupra nelegalității măsurilor privative de libertate inclusiv în etapele anterioare, însă, în cauza de față, nu a constatat o astfel de încălcare a dispozițiilor legale.

Este eronat a susține că, independent de reglementările procesual penale menționate anterior, instanța civilă este abilitată a reanaliza legalitatea și temeinicia măsurii preventive, precum și acuratețea rechizitoriului sau oportunitatea punerii în mișcare a acțiunii penale, din perspectiva aplicării în mod direct a dispozițiilor art. 5 și 6 din Convenție, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, soluția de achitare în sine, nu instituie o prezumție de nelegalitate a actelor și măsurilor procesuale derulate în cauză, întrucât aceasta reprezintă o depășire a competențelor stabilite prin lege și o rejudecare, practic, a cauzei penale, nepermisă de lege.

O altă critică formulată de recurentă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se referă la împrejurarea că instanța de apel ar fi condiționat exercitarea prezentei acțiuni civile de inițierea altor proceduri sau demersuri de natură disciplinară sau de altă natură împotriva magistraților, chestiune care ar exceda, conform susținerii acesteia, reglementării legale. În același context, recurenta critică și aprecierea instanței de apel cu privire la înlăturarea ca nerelevantă a jurisprudenței invocate sub aspectul neacordării daunelor morale pentru suferințele îndurate pe parcursul suportării măsurii privative, în condițiile în care susține că a dovedit raportul de prepușenie și existența faptei cauzatoare de prejudiciu, rechizitoriul, propunerea în sine de arestare preventivă și trimiterea în judecată fiind mijloacele prin care s-au realizat aceste atingeri și vătămări și a căror legalitate nu este necesar a fi analizată. Consideră că nu există nicio normă care să condiționeze posibilitatea solicitării de despăgubiri Statului Român de parcurgerea unei proceduri prealabile prin care să se constate fapta ilicită a magistratului. Deși Curtea de Apel Oradea admite prezența unei răspunderi obiective, nefiind necesară demonstrarea culpei, consideră că redactarea rechizitoriului și trimiterea în judecată în mod evident nu constituie fapte ilicite. În realitate, acestea au un caracter ilicit atunci când trimiterea în judecată, redactarea rechizitoriului, administrarea probelor în cursul urmării penale sunt viciate, fiind realizate cu rea credință sau în mod defectuos.

Verificând considerentele deciziei pronunțate în apel, Înalta Curte constată că instanța a reținut că lipsește fapta ilicită generatoare de prejudicii, în condițiile în care activitățile de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată și chiar luarea unor măsuri preventive împotriva apelantei reclamante au fost activități prevăzute de lege, date în competența organelor care le-au desfășurat cu respectarea prevederilor legale, rechizitoriul urmat de achitare, neputând reprezenta în sine o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală, săvârșită cu vinovăția autorului acestei fapte.

Critica, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, cauza nu a fost analizată din perspectiva obligației de garanție a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, ce ar fi fost reprezentată de întocmirea unui rechizitoriu și a unei propuneri de arestare preventivă nelegale, instanța de apel apreciind că este vorba de raporturi de drept public în care s-au aflat părțile, și nu de drept privat pentru a face aplicarea directă a dispozițiilor art. 1373 C. civ.

În aceste condiții, răspunderea obiectivă a statului pentru modul în care a funcționat actul de justiție nu se grefează pe un raport de prepușenie precum cel pretins în cauză. Răspunderea obiectivă a statului reținută în temeiul art. 539 C. proc. civ..penală este distinctă de răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, aceasta din urmă impunând verificarea faptei ilicite a prepusului care antrenează obligația de garanție a comitentului.

Din această perspectivă, având în vedere că reclamanta a invocat și dispozițiile art. 1373 C. civ., instanța de apel a infirmat aserțiunea acesteia potrivit căreia o soluție de achitare prezumă culpa profesională a procurorului care ar fi întocmit un rechizitoriu nelegal.

Or, o astfel de culpă nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin mecanismele de evaluare profesională sau disciplinară. Statuarea, din perspectiva pretinsă de reclamantă, asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare și angajarea răspunderii Statului, în acest context, nu se pot face decât cu respectarea normelor speciale reglementate de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În mod evident nu poate fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanța penală a pronunțat o soluție de achitare. Câtă vreme nelegalitatea unei măsuri preventive nu poate fi implicită unei soluții de achitare, ci trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicționale adecvate, a fortiori nu se poate deduce că un rechizitoriu pe baza căruia a fost pronunțată o soluție de achitare ar avea la bază o faptă ilicită a organelor de urmărire penală, care să fundamenteze o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Recurenta mai susține că, în mod greșit au fost extinse efectele Deciziei nr. 15/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, față de măsura obligării de a nu părăsi localitatea și, mai apoi, țara și că nimic nu împiedica instanța civilă să cerceteze legalitatea dispunerii lor.

Instanța de apel a apreciat că nu se poate face abstracție de considerentele Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât reclamanta, și în susținerea acestui capăt de cerere, a invocat exclusiv hotărârea de achitare. În acest sens, s-a reținut în decizia apelată, că, deși nu există vreo normă care să impună constatarea nelegalității măsurii de a nu părăsi localitatea sau țara exclusiv de către instanța penală, și în analiza acestui capăt de cerere trebuie să se țină seama de Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ. În acest sens, instanța de apel a validat raționamentul instanței de fond, apreciind că aceasta, în mod judicios a arătat că, pornind de la decizia de unificare a jurisprudenței, dacă cea mai gravă măsură care îngrădește libertatea persoanei în cadrul procesului penal, respectiv arestarea, nu poate fi privită ca fiind nelegală în mod retroactiv din perspectiva deciziei de achitare, în același sens, nu se poate deduce de plano, bazându-se doar pe decizia de achitare, faptul că rechizitoriul sau luarea vreunei măsuri preventive ar reprezenta o faptă ilicită, care să stea la baza unei acțiuni fundamentată pe răspundere civilă delictuală, argumentele regăsite în dezlegarea de principiu a instanței supreme - în sensul că hotărârea de achitare nu determină în sine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în cauză - justificându-se și în această situație pentru rațiuni de identitate și chiar de aplicare a fortiori a aceluiași raționament.

Este corectă această statuare, prin care se extind efectele Deciziei nr. 15/2017 și asupra măsurilor restrictive de libertate, aplicabilă, nu prin analogia dreptului, cum susține recurenta, ci pentru identitate de rațiune cu măsura mai aspră a privării de libertate, în condițiile în care și măsurile r