ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, la data de 9 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 216.731,68 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de asistența juridică și efectuarea expertizei tehnice în procesul penal care a fost inițiat din culpa procesuală a acestuia, proces ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 și y/2017

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a respins cererea formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei părți lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1388/Ap din data de 21 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Bihor.

I.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1852 din data de 13 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1388 Ap din data de 21 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva aceleiași decizii.

I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 697/A din data de 30 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Roman – Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 151/C din data de 18 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Bihor, secția civilă pe care a schimbat-o în parte.

Astfel, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman – Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și în consecință:

A obligat pe pârâtul Statul Roman – Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 216.731,68 RON reprezentând despăgubiri pentru cheltuieli ocazionate de asistența juridică și efectuarea expertizei tehnice în procesul penal ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, respectiv nr. 366/P/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, finalizate cu soluția de clasare a cauzei.

A menținut soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 697/A din data de 30 mai 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020*, la data de 23 august 2023 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea acțiunii formulate de partea adversă.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

A precizat că, așa cum a mai arătat, intimata-reclamantă a indicat în cererea de chemare în judecată ca având calitatea de pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A subliniat că a solicitat instanței de fond să pună în vedere intimatei-reclamante să precizeze cu cine înțelege să se judece dintre autoritățile enumerate, autorități care au competențe și atribuții diferite și, de asemenea, să precizeze dispozițiile legale pe care le consideră apropiate pretențiilor afirmate, urmând ca, în funcție de aceste precizări, instanța să dispună, după caz, citarea Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu sau în reprezentarea Statului Român.

În opinia recurentului-pârât, atât timp cât partea adversă nu și-a precizat acțiunea, respectiv nu a precizat în mod clar cu cine înțelege să se judece, este contrar normelor de procedură ca instanța să dispună citarea altor părți sau citarea la alte sedii decât cele indicate în cererea de chemare în judecată.

În plus, a arătat că niciuna dintre instituțiile menționate nu au calitate procesuală pasivă, lipsa calității procesuale pasive a Agenția Naționale de Administrare Fiscală a fost chiar admisă.

Totodată, a invocat că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la critica prin care a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului român prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ., în contextul în care, în raport de prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să se pronunțe atât asupra acestui aspect, cât și a apelului în integralitate.

Criticând decizia recurată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, printr-o primă susținere, a afirmat că în mod greșit s-a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă, încălcându-se prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 și art. 223 alin. (1) C. civ.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat că instanța de apel a reținut eronat faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, raportat la decizia de casare nr. 1852/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A susținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuala pasivă, iar acesta din urmă nici calitate de reprezentant al statului în prezenta speță, având în vedere că legitimarea, calitatea procesuală pasivă presupune, într-o cauză civilă, existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, cu alte cuvinte, cu titularul obligației deduse judecății.

Astfel, a arătat că Ministerul Public are calitate de parte în procesul penal, atât timp cât, această instituție a reprezentat Statul Român, respectiv a avut calitate procesuală în dosarul penal și care totodată a avut și calitatea de reprezentant al statului.

A învederat că Ministerul Public a exercitat acțiunea penală în reprezentarea Statului Roman și, astfel, partea care a ocazionat cheltuielile legate de apărare este datoare să le acopere, fiind căzută în pretenții, or, raportat la acestea, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu se face vinovat de cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

Așadar, în opinia recurentului-pârât, instanța de apel a încălcat prevederile art. art. 223 alin. (1) C. civ., existând o altă instituție responsabilă, conform normelor legale.

De asemenea, a susținut că este inadmisibil a se aprecia că are calitate procesuală pasivă prin raportare la art. 3 alin. (1) pct. 81 H.G. nr. 34/2009, fără a se lua în considerare faptul că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1349 C. civ.

Ca atare, a concluzionat că, în prezenta speță, art. 3 alin. (1) pct. 81 H.G. nr. 34/2009 este încălcat și aplicat greșit, întrucât activitatea judiciară aparține Ministerului Justiției, Ministerului Public.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată în cadrul motivului de recurs subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., în temeiul unei "jurisprudențe care are tendința de a deveni constantă la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și la nivelul curților de apel...", conform căreia "Statul Român prin Ministerul Finanțelor, poate fi obligat, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului penal, solicitate de persoana care a fost clasată, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă".

Recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel a trecut peste faptul că aceste cheltuieli nu pot fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele legale indicate mai sus.

În raport de prevederile art. 1349 și ale art. 1357 C. civ., a susținut că, în cauză, lipsește fapta ilicită generatoare de prejudicii, în condițiile în care activitățile de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată și chiar luarea unor măsuri preventive împotriva intimatei-reclamante au fost activități prevăzute de lege, date în competența organelor care le-au desfășurat cu respectarea prevederilor legale.

În opinia recurentului-pârât, rechizitoriul urmat de achitare/clasare, nu poate reprezenta prin sine o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, în lipsa dovedirii în concret a săvârșirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârșită cu vinovăția autorului acestei fapte, iar tribunalul a reținut în mod corect faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, precum și faptul că nu există o culpă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

A mai arătat și că obligația de garanție a statului în temeiul unei răspunderi obiective intervine de regulă în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv atunci când sunt întrunite condițiile art. 538-539 C. proc. pen., când statul răspunde, într-adevăr, obiectiv pentru erori judiciare, dar numai în limitele legii, întrunirea condițiilor legale fiind suficientă pentru a atrage răspunderea.

De asemenea, a considerat că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar, în speță, în mod cert nu este îndeplinită prima condiție, acea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale intimatei-reclamante.

Recurentul-pârât a apreciat că, atunci când temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 1373 C. civ., respectiv răspunderea comitentului pentru prepus, o astfel de acțiune este admisibilă doar în situația în care reclamantul face dovada faptei comise cu vinovăție de prepusul său; însă, pentru ca această prevedere să își găsească aplicarea în prezenta speță, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, dar între acesta și procurori nu există un raport de prepușenie, nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale. Raportat la lipsa raportului de prepușenie, a considerat că este evident că nici vinovăția nu există.

A reiterat susținerea potrivit căreia statul răspunde doar în situațiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale (de ex: art. 538-539 și următoarele C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001), doar pentru erorile judiciare datorate condamnării ori privării de libertate în mod nedrept or, în măsura în care acțiunea reclamantului nu este întemeiată pe nicio astfel de reglementare specială, ci pe dreptul comun (art. 1349 și art. 1373 C. civ.), aceasta este inadmisibilă.

A arătat că art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În opinia recurentului-pârât, din interpretarea per a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor definite de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III din capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în situația vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Astfel, a subliniat că, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală; or, vătămarea invocata de intimata-reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de "eroare judiciară", noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborata a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 cu art. 538 și art. 539 C. proc. pen. în dreptul intern, nu există niciun temei pentru antrenarea răspunderii sale pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii.

Totodată, a apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a articolelor de lege pe care este întemeiată cererea de chemare în judecată, acestea nefiind aplicabile în prezenta speță – art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. se referă la plata cheltuielilor judiciare în caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, însă cererea intimatei-reclamante nu se încadrează în aceste texte de lege, întrucât în cauză s-a dispus clasarea, în temeiul art. 315 C. proc. pen.

A menționat că instanța de apel a arătat că, potrivit alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., sunt direct aplicabile prevederile C. proc. civ., respectiv art. 453 C. proc. civ., conform căruia partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții adverse, la plata cheltuielilor de judecată; or, art. 453 C. proc. civ. se referă la cheltuielile generate cu judecarea unei pricini, iar intimata-reclamantă solicită obligarea sa la plata cheltuielilor efectuate pe parcursul urmării penale. Ca atare, a susținut că prevederile art. 453 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

În plus, a reluat susținerea potrivit căreia răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant și electa una via – acțiunea intimatei-reclamante este inadmisibilă.

De asemenea, a susținut că textul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu se referă la situația speței, cum în mod nelegal, în opinia sa, a reținut instanța de apel, această împrejurare rezultând din cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr. 440/2017 (prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 276 și art. 475 C. proc. pen.) – "Curtea constată că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părți, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menționat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată și partea civilă, de către inculpat și de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., în care alte persoane, care nu au calitatea de părți în procesul penal, ar putea avea anumite pretenții financiare izvorâte din desfășurarea procesului penal, precum și referitor la alte situații decât cele reglementate la alineatele precedente. alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

Acest mecanism juridic nu este de natură a lipsi persoanele îndreptățite la restituirea unor sume de bani, reprezentând cheltuieli judiciare, de posibilitatea de a-și valorifica respectivele drepturi, ci prevede un alt mecanism juridic de stabilire a drepturilor în cauză decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Această soluție juridică reprezintă, însă, opțiunea legiuitorului, justificată de lipsa calității de părți în procesul penal a persoanelor în cauză, opțiune exprimată potrivit atribuției sale constituționale reglementate prin dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală și în marja de apreciere prevăzută de acestea."

Recurentul-pârât a arătat că, potrivit prevederilor legale mai sus menționate, în cadrul procesului penal, instanța de judecată penală poate stabili obligația de restituire a cheltuielilor de judecată (cheltuielile judiciare făcute de partea-inculpată) pe parcursul procesului penal, în măsura în care acestea sunt solicitate de parte (inculpat) și aceasta depune la dosarul cauzei cheltuielile de judecată avansate în acest sens pe parcursul procesului penal; însă, din actele depuse, nu rezultă că intimata-reclamantă ar fi solicitat cheltuieli de judecată și ar fi depus la dosarul cauzei penale acte care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată pe care le solicită în prezentul dosar.

Așadar, recurentul-pârât consideră că alin. (6) al art. 276 C. proc. pen. nu este aplicabil în prezenta speță, iar instanța de apel îl nesocotește în mod evident, întrucât, aceste dispoziții se referă la situația în care, intimata-reclamantă nu ar fi avut calitatea de parte în procesul penal.

A subliniat că instanța de apel a reținut că articolele de lege pe care este întemeiată cererea de chemare în judecată sunt aplicabile în prezenta speță, fără a face o corectă aplicare a legislației – art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. se referă la plata cheltuielilor judiciare în caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, însă cererea intimatei-reclamante nu se încadrează în aceste ipoteze, întrucât, în cauză, s-a dispus clasarea, în temeiul art. 315 C. proc. pen.

Totodată, a susținut că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., reținute de instanța de apel se referă la cheltuielile generate cu judecarea unei pricini, iar intimata-reclamantă solicită obligarea sa la plata cheltuielilor efectuate pe parcursul urmării penale, astfel că, prevederile art. 453 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

Suplimentar, a precizat că, în speță, cheltuielile de judecată solicitate reprezintă onorariu avocațial și cheltuieli ocazionate de efectuarea expertizei, însă, pe parcursul procesului penal, partea adversă avea posibilitatea de a fi reprezentată de un avocat din oficiu; doar, în această situație, cheltuielile de judecată ocazionate de asistența și de reprezentarea în procesul penal ar fi rămas în sarcina statului, în orice altă situație, cheltuielile ocazionate de asistența juridică și de reprezentare în procesul penal cad în sarcina inculpatului.

A mai arătat recurentul-pârât și că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistenta juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

A apreciat că o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar să îi fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința însușirii sale de către instanță prin hotărârea judecătorească.

Recurentul-pârât a invocat că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că onorariile avocațiale urmează sa fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost făcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

II.3. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, și, în subsidiar, ca nefondat.

Cu titlu prealabil, a arătat că, în speță, decizia de casare a stabilit cu titlu definitiv că în mod just a opus pretenția sa recurentului-pârât și în mod corect a încadrat în drept pretenția dedusă judecății în prevederile art. 453 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 276 C. proc. pen., care sunt deplin aplicabile cauzei, că această pretenție se circumscrie unui raport juridic întemeiat pe culpă procesuală, că nu este ținută la a face dovada faptei ilicite comise cu vinovăție de recurentul-pârât.

A arătat că Înalta Curte a reținut că aceste prevederi legale, care susțin pretenția sa, induc o culpă procesuală în sarcina recurentului-pârât, respectiv a celui care, prin atitudinea sa, determină cheltuielile de judecată făcute de partea adversă și, totodată, reprezintă o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, așadar un caz particular de răspundere civilă, întemeiată pe culpa procesuală, care în această situație este guvernată de o serie de dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materie.

Totodată, a susținut că, prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în rejudecarea apelului, și-a însușit în mod corect dispozițiile deciziei de trimitere și a ratificat fundamentul juridic al acțiunii prin care a solicitat recuperarea de la satul român a cheltuielilor de judecată avansate în procesul penal în care s-a dispus clasarea, stabilind că revine acestuia obligația de dezdăunare, raportat la prevederile art. 276 C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ.

A menționat și că instanța a efectuat o analiză largă a instituțiilor de drept incidente în cauză prin raportare la obiectul cererii, iar, cu referire la cuantumul pretenției, a reținut că acesta este justificat, fiind dovedită, cu actele dosarului, achitarea tuturor cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată prin această cauză, iar cheltuielile constând în onorariile avocațiale plătite sunt proporționale cu munca depusă de apărători, raportat la valoarea și complexitatea cauzei.

Față de criticile formulate de partea adversă prin cererea de recurs, a apreciat că acestea sunt, pe de o parte, inadmisibile, prin raportare la prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nefondate, ele vizând aspecte tranșate definitiv prin decizia de casare și neconstituind obiect al rejudecării fondului și nici al deciziei recurate.

A apreciat că recurentul-pârât a ignorat în mod vădit limitele rejudecării cauzei în apel, caracterul definitiv al aspectelor ce țin de calitatea sa precum și de temeiul juridic al acțiunii, calificarea dată raportului juridic dedus judecații și caracterul obligatoriu al deciziei de casare deja pronunțate în cauză.

Ca atare, a susținut că motivele de recurs invocate nu sunt aplicate în mod concret și real pe soluția și motivarea instanței de apel, în contextul în care, în cererea de recurs, fără vreo trimitere directă și pertinentă la considerentele de drept și de fapt ale hotărârii recurate, sunt invocate formal diverse apărări de fond, chestiuni deja tranșate irevocabil în cauză și se invocă multiple instituții de drept menite a abate cauza de la ceea ce s-a stabilit deja cu titlu irevocabil a fi obiect al cererii, raportul juridic dedus judecății și normele incidente în privința pretenției în discuție.

În opinia sa, niciuna dintre aceste susțineri nu este de natură a infima aplicarea corectă de către instanța de apel a normelor de drept material, așa cum se tinde prin cererea de recurs.

Astfel, a apreciat că, prin decizia recurată, s-a reținut în mod corect că soluția privind calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât este definitivă prin efectul limitelor deciziei de casare, astfel încât rejudecarea apelului nu mai poate viza această chestiune, fiind respins recursul anterior declarat de recurentul-pârât, constatându-se ca fiind corectă aplicarea dispozițiilor legale privind reținerea calității procesuale pasive a părții adverse; acest aspect determină inadmisibilitatea recursului promovat după rejudecare, pentru același considerent.

În ceea ce privește aplicarea în cauză a prevederilor art. 276 C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ., a susținut că, și în această privință, recursul declarat este inadmisibil, întrucât decizia recurată, dată în rejudecarea apelului, s-a pronunțat în limitele deciziei de casare care, în mod definitiv și irevocabil, a reținut că, în speță, cererea introductivă se circumscrie prevederilor art. 276 C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că încercările recurentului-pârât de a deplasa sarcina pasivă a procesului spre Ministerul Public, ca instituție responsabilă sau parte în procesul penal, este nefondată, față de prevederile exprese ale art. 223 alin. (1) C. civ. și ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În opinia intimatei-reclamante, aserțiunea instanței de recurs în sensul că nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina altor subiecți procesuali îndreptățiți să declanșeze acțiunea penală, exclude de plano orice discuții ulterioare pronunțării acestei decizii cu privire la calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în cadrul procesual pe care l-a trasat, dar și calitatea sa de subiect de drept – debitor pe fondul raportului juridic dedus judecății.

A considerat că trimiterile pe care le face recurentul-pârât în cererea de recurs la răspunderea civilă delictuală, elementele ei, dovedirea faptei ilicite civile, raporturi de prepușenie etc nu pot constitui motive admisibile de recurs, în condițiile în care, în această cale de atac, nu s-ar putea recalifica raportul juridic dedus judecății și reîncadrarea lui în instituțiile enumerate.

Intimata-reclamantă a afirmat și că susținerile recurentului-pârât cu privire la condițiile limitate în care statul român răspunde patrimonial, la obligații de garanție sau de reparație a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, sunt străine de obiectul cauzei și la rândul lor incompatibile cu calificarea juridică deja stabilită a raportului juridic dedus judecății.

De asemenea, a apreciat că recurentul-pârât face o confuzie gravă identificând repararea erorilor judiciare cu plata cheltuielilor de judecată generate în procesul penal, citând eronat jurisprudența Curții Constituționale a României și a dat o interpretare proprie textului art. 276 C. proc. pen. care trimite în mod clar la art. 453 C. proc. civ., negând această trimitere și evidența faptului că are dreptul de a obține cheltuielile de judecată pe cale separată sau potrivit normelor procesuale civile.

Referitor la susținerile privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate a afirmat că acestea sunt neavenite, iar recurentul-pârât a ignorat faptul că mare parte a cheltuielilor pretinse sunt reprezentate de costul expertizei contabile efectuate în dosarul penal, nu doar de onorariile avocaților.

Invocând că instanța de apel a apreciat just că pretenția sa este susținută și dovedită, că aceste cheltuieli au fost în mod rezonabil suportate în procesul penal, a precizat că, în speță, cheltuielile reprezentând onorariile avocaților se circumscriu tuturor criteriilor de stabilire și cuantificare cuprinse în art. 127 din Statutul profesiei de avocat și nicio critică a părții adverse nu poate susține aplicarea greșită de către instanța de apel a acestor criterii și evaluarea greșită a cuantumului acestor cheltuieli.

Recurentul-pârât, în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției inadmisibilității recursului, precum și a tuturor celorlalte apărări formulate de către intimata-reclamantă, reluând cele arătate prin cererea de recurs cu privire la faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, la pretinsa încălcare a art. 480 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel ca urmare a nepronunțării asupra celor pe care le-a invocat prin prisma neîndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului român, prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ., precum și cu referire la încălcarea art. 276 C. proc. pen. și a art. 453 C. proc. civ.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 noiembrie 2023, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond și a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, că, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a precizat în mod clar cu cine înțelege să se judece, este contrar normelor de procedură ca instanța să dispună citarea altor părți sau citarea părților la alte sedii decât cele indicate în cererea de chemare în judecată și, totodată, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care nu s-a pronunțat cu privire la critica vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale a statului român, și nu a analizat apelul în integralitatea sa.

În speță, instanța de apel, prin decizia recurată a reținut că urmează a analiza doar apelul declarat de către reclamanta A. S.R.L., în limitele deciziei de casare nr. 1852 din data de 13 octombrie 2022, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Cu privire la apelul formulat de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a constatat că instanța supremă a respins recursul declarat de către acesta, reținând că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale prin reținerea calității procesuale pasive în cauză a acestui apelant, soluție care a rămas definitivă și irevocabilă, motiv pentru care, în rejudecare, în limitele deciziei de casare, nu s-a mai pronunțat asupra apelului pârâtului.

În acord cu cele constatate de către curtea de apel în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte reține că, prin decizia de casare nr. 1852 din data de 13 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, respingând, ca nefondat, recursul pârâtului, a validat concluzia instanței de apel din primul ciclu procesual în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză.

Cum, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, în mod legal instanța de apel a reținut cadrul procesual al litigiului în rejudecare, respectiv calitatea de parte a recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, cu privire la care se tranșase definitiv prin decizia dată în recurs, în primul ciclu procesual, și a procedat la citarea acestuia.

Sunt nefondate și susținerile prin care recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel a încălcat norma edictată de art. 480 alin. (1) C. proc. civ. prin nepronunțarea asupra apelului în integralitatea sa și prin neanalizarea îndeplinii sau nu a condițiilor stipulate la art. 1349 și art. 1373 C. civ.

Și din această perspectivă criticilor recurentului-pârât li se opun prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, în rejudecare, fiind ținută de limitele trasate prin decizia de casare, neputând proceda la o cercetare a cauzei în afara acestora.

Astfel, instanța de apel nu putea examina pricina potrivit celor invocate de recurentul-pârât, în condițiile în care prin decizia de casare, recursul acestuia a fost respins, ca nefondat, iar cel declarat de reclamantă a fost admis, Înalta Curte trimițând cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel pentru a analiza doar temeinicia motivelor de apel formulate de reclamantă, în raport de prevederile art. 453 C. proc. civ. și ale art. 276 C. proc. pen., din perspectiva faptului că nu se impune dovada vreunei fapte ilicite comise cu vinovăție de pârât.

Or, respectând indicațiile date prin decizia de casare, instanța de apel nu a nesocotit în niciun fel prevederile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, neputându-se aprecia că a omis să se pronunțe asupra apelului declarat de pârât câtă vreme efectul respingerii recursului acestuia (în primul ciclu procesual) este acela al rămânerii definitive a soluției date asupra apelului acestei părți de către prima instanță devolutivă. Ca atare, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a avut a rejudeca doar apelul reclamantei, în limitele stabilite prin decizia de casare.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin aceeași decizie de casare, în analiza recursului declarat de reclamantă, instanța supremă, în raport de temeiul juridic al acțiunii – art. 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. – a apreciat că, în speță, curtea de apel a reținut în mod eronat că orice soluție de obligare la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 453 C. proc. civ. impune obligația părții de a face dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăție de pârât.

Ca atare, în mod corect instanța de apel, în rejudecare, nu a mai procedat la verificarea condițiilor prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ., ci doar raportat la temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost indicat de către instanța supremă, precum și la obiectul trimiterii spre rejudecare a apelului declarat de reclamantă.

De altfel, pentru același motiv, nu au niciun fel de relevanță cele dezvoltate, prin cererea de recurs, cu privire la condițiile în care, în opinia recurentului-pârât, poate fi antrenată răspunderea statului prin raportare la prevederile art. 538-539 C. proc. pen. și ale art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Printr-o primă critică formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii recurate, apreciind că, în speță, calitatea sa procesuală pasivă a fost stabilită cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, ale art. 223 alin. (1) C. civ., precum și ale art. 1349 C. civ., întrucât activitatea judiciară în discuție aparține Ministerului Justiție, Ministerului Public.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că a fost formulată de recurentul-pârât și prin recursul din primul ciclu procesual, fiind apreciată de instanța supremă ca nefondată, astfel că ea nu mai poate fi repusă în discuție la acest moment, în speță, stabilindu-se în mod definitiv că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă.

O a doua critică susținută de către recurentul-pârât în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 276 C. proc. pen. și a ale art. 453 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât, făcând trimitere la prevederile art. 1349 și ale art. 1357 C. civ., a invocat faptul că, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite generatoare de prejudicii, rechizitoriul urmat de achitare/clasare neputând reprezenta în sine o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, în lipsa dovedirii în concret a săvârșirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârșită cu vinovăția autorului acestei fapte.

Recurentul mai susține că nici în temeiul art. 1373 C. civ. nu poate fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală, având în vedere că nu există un raport de prepușenie între statul român și procurori, iar statul răspunde doar în situațiile prevăzute în mod expres prin legi speciale.

Înalta Curte constată că, prin aceste critice, recurentul-pârât tinde a susține o greșită analiză a apelului, în rejudecare, prin raportare la prevederile art. 276 C. proc. pen. și a ale art. 453 C. proc. civ., considerând că, în dreptul intern, nu există niciun temei pentru antrenarea răspunderii sale pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii în cauză.

Or, așa cum s-a arătat deja, prin decizia de casare, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se verifica temeinicia motivelor de apel tocmai în raport de prevederile art. 453 C. proc. civ. și ale art. 276 C. proc. pen., această indicație a instanței de recurs fiind obligatorie pentru cea fond, care nu putea rejudeca apelul reclamantei decât prin raportare la aceste norme, a căror incidență în speță a fost tranșată de către Înalta Curte, care a reținut că prezenta cerere de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 276 alin. final C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica ce susține greșita interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează norme de procedură și nu de drept material, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

În acest sens, se constată că, prin decizia recurată, reținând dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 19/2013, precum și prin decizia nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de apel, în aplicarea 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., a reținut că acest din urmă text legal induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată avansate de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului, neprezentând relevanță dacă partea care a căzut în pretenții își exercită doar atribuțiile conferite de lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituție publică.

Instanța de apel a arătat și că, a nega dreptul intimatei-reclamante de a-și putea recupera cheltuielile pe care le-a avansat într-un proces penal finalizat cu soluția de clasare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate unui alt subiect procesual, ar reprezenta atât o inechitate, cât și lipsirea de efecte juridice a unei norme legale ce a fost edictată în acest scop, astfel că, împrejurarea că articolul 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica în acest caz particular aplicarea unei cauze exoneratoare în privința răspunderii statului.

Mai mult, a apreciat că o asemenea interpretare este singura care corespunde și principiului echității.

Ca atare, a concluzionat că nu este suficient faptul că, într-un proces democratic, persoana acuzată de săvârșirea unor fapte penale și-a putut dovedi nevinovăția, ci se impune, în baza principiului echității și a normelor juridice analizate, ca entitatea care este titularul dreptului de atragere la răspundere penală și garantează declanșarea și desfășurarea întregului proces penal, în care reclamanta a fost atrasă din motive de ordine publică, să dezdăuneze partea care nu a căzut în pretenții pentru cheltuielile de judecată pe care le-a avansat pentru a-și formula apărările ce au dus la soluția de clasare.

Înalta Curte reține că litigiul de față pune în discuție existența unui caz de răspundere patrimonială a statului pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor penale inițiate asupra intimatei-reclamante și care nu au fost finalizate cu stabilirea vreunei vinovăției penale, ci printr-o soluție de clasare.

Procedura de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți în procesul penal este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: "(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.

(3) În caz de renunțare la pretențiile civile, precum și în caz de tranzacție, mediere ori recunoaștere a pretențiilor civile, instanța dispune asupra cheltuielilor conform înțelegerii părților.

(4) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), când sunt mai mulți inculpați ori dacă există și parte responsabilă civilmente, se aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 274 alin. (2) și (3).

(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile."

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior enunțate, rezultă că alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., în temeiul căruia instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile, este incident exclusiv în măsura în care nu este înlăturat de existența unor situații de fapt cărora să le fie aplicabile alin. (1)-(5) ale aceluiași articol.

Or, în speță, situația intimatei-reclamante nu se regăsește printre cele enumerate la alin. (1)-(5) ale art. 276 C. proc. pen., în condițiile în care soluția pronunțată în ceea ce o privește este una de clasare, instanța de apel reținând în mod corect incidența alin. (6) al aceluiași articol, în contextul în care, așa cum a arătat și instanța supremă prin decizia de casare, această normă nu distinge, iar sintagmei "celelalte cazuri" din cuprinsul acestor dispoziții legale îi poate fi circumscrisă starea de fapt a litigiului pendinte.

În același sens sunt și cele reținute în considerentele deciziei nr. 20/2018 din data de 19 martie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că: «Prin dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., cu referire la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părți în procesul penal, legiuitorul reglementează succesiv anumite situații particulare, pentru ca în alin. (6) al acestui articol să stabilească, cu valoare generală, că "În celelalte cazuri (nereglementate particular în alineatele precedente - n.r.) instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile". »

De altfel, și Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 440/2017, examinând excepția de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile art. 276 C. proc. pen., a constatat "că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părți, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menționat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată și partea civilă, de către inculpat și de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., în care alte persoane, care nu au calitatea de părți în procesul penal, ar putea avea anumite pretenții financiare izvorâte din desfășurarea procesului penal, precum și referitor la alte situații decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile".

Ca atare, este lipsită de fundament critica recurentului-pârât care, print-o interpretare eronată a decizie Curții Constituționale anterior menționate în raport de starea de fapt a litigiului, afirmă că alin. (6) al art. 276 C. proc. pen. nu este aplicabil în speță, întrucât se referă la ipoteza în care intimata-reclamantă nu ar fi avut calitatea de parte în procesul penal. În plus, această afirmație a recurentului-pârât tinde să contrazică interpretarea dată acestei norme de către instanța de recurs, prin decizia de casare, ceea ce nu poate fi primit.

În ceea ce privește critica vizând inaplicabilitatea art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu își găsește corespondent în considerentele deciziei recurate, speța fiind analizată de către instanța devolutivă prin raportare la prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și ale 453 C. proc. civ., în conformitate cu dezlegările date prin decizia de casare.

Totodată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, Înalta Curte reține că nu se poate ajunge la concluzia nelegalității deciziei recurate prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Astfel, partea a afirmat că aceste dispoziții legale se referă la cheltuielile generate de judecarea unei pricinii, iar, în speță, se solicită obligarea sa la plata unor cheltuieli efectuate pe parcursul urmăriri penale, nefiind aplicabile prevederile art. 453 C. proc. civ.

Or, și asupra incidenței în prezenta cauză a acestei norme s-a statuat în mod definitiv prin decizia de casare de către instanța de recurs, care, raportat la dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reținut că aplicabilitatea acestor dispoziții este independentă de obiectul unui anumit litigiu ori de contextul particular al unei cauze determinate, motivul casării fiind acela că instanța de apel în primul ciclu procesual a făcut o greșită interpretare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că se impunea ca intimata-reclamantă să facă dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăție de recurentul-pârât.

Mai mult, instanța de casare a arătat că a nega dreptul intimatei-reclamante de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale, iar împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor, constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

Înalta Curte constată legalitatea modalității de aplicare a acestei norme cu ocazia rejudecării apelului reclamantei, instanța de apel respectând indicațiile deciziei de casare, în sensul că, în speță nu se impunea dovada vreunei fapte ilicite comise cu vinovăție de recurentul-pârât, cu privire la care s-a statuat definitiv că are calitate procesuală pasivă.

Potrivit celor reținute în considerentele deciziei nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece