ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1852/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 9 ianuarie 2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 216.731,68 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de asistența juridică și efectuarea expertizei tehnice în procesul penal în care a fost inițiat din culpa procesuală a acestuia, proces ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 și y/2017

Prin întâmpinarea depusă în data de 13.05.2020, pârâtul Statul Roman prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a solicitat respingerea cererii. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive si a calității de reprezentant al Statului Roman a Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Sentința tribunalului

Prin sentința civilă nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a respins cererea formulată împotriva acesteia, ca lipsită de calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind respinsă și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia curții de apel

Prin decizia nr. 1388/2021AP din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGRFP Cluj Napoca- AJFP Bihor și de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Bihor.

În motivare, cu privire la apelul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că este corectă și soluția și motivarea tribunalului, întrucât acest pârât are calitate procesuală pasivă, în calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, cu referire la art. 223 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la apelul reclamantei, a constatat că este legală soluția de admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin raportare și la apelul Statului Român prin MFP:

Analizând fondul pretenței reclamantei, instanța de apel a constatat că temeiul juridic al acesteia, art. 453 C. proc. civ., este în realitate răspunderea civilă delictuală. În cauză însă nu sunt îndeplinite condițiile acesteia, lipsind vinovăția. Cercetarea penală a unor persoane este dată în competență organelor de cercetare penală; ca urmare, cercetarea penală, urmată de o soluție de clasare, menținută de judecătorul de cameră preliminară, nu poate reprezenta prin sine o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție în lipsa dovedirii în concret a săvârșirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârșită cu vinovăția autorului acestei fapte. Totodată, nu poate fi stabilită răspunderea statului fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a acestuia dedusă din soluția de clasare.

Recursurile

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

Recursul reclamantei A. SRL

Recurenta reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, susținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A apreciat că decizia din apel contravine deciziei Curții Constituționale nr. 440/2017 și încalcă atât prevederile art. 453 C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 276 C. proc. pen.

Astfel, recurenta reclamantă a susținut că a existat un proces penal, care s-a derulat, în cadrul căruia a avut calitatea de parte. Acestui proces nu îi sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., astfel că devin incidente art. 453 C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Apreciază că pârâtul este în culpă procesuală, fiindcă a instrumentat greșit acțiunea penală.

Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin MFP, făcând referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia sa, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, pentru că aceasta presupune existența unei identități între persoana pârâtului și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății.

Ministerul Public are calitate de parte în procesul penal și a exercitat acțiunea penală în reprezentarea Statului Român; dar nu se face vinovat de cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., art. 3 alin. (1) pct. 81 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, când a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale activității sale judiciare. În realitate, susține pârâtul, activitatea judiciară aparține Ministerului Justiției și Ministerului Public, invocând în acest sens art. 1349 și art. 1357 C. civ.

În cauză, lipsește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, câtă vreme au fost desfășurate activități de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată, care sunt prevăzute de lege și date în competența organelor de urmărire penală.

Obligația de garanție a statului intervine doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege, art. 538 -539 C. proc. pen., când se săvârșesc erori judiciare.

Temeiul de drept al cererii pendinte este art. 1373 C. civ., care se referă la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar reclamantul nu a făcut nicio dovadă a vreunei fapte ilicite.

II. Considerentele Înaltei Curți

Asupra recursului reclamantei A. S.R.L., se rețin următoarele:

Reclamanta a criticat decizia recurată, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând greșita aplicare a art. 453 C. proc. civ. și a art. 276 C. proc. pen.

Înalta Curte va analiza această critică din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se face referire la aplicarea greșită a normelor de procedură civilă.

Acest motivul de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 C. proc. civ., care reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul acestui motiv de recurs se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc.; dispozițiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În cauză, reclamanta a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 216.731,68 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de asistența juridică și efectuarea expertizei tehnice în procesul penal în care a fost inițiat din culpa procesuală a acestuia, proces ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 și nr. y/2017

Cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat că pricina penală nu a fost tranșată prin una dintre soluțiile la care fac trimitere dispozițiile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., motiv pentru care, în conformitate cu alin. (6) al aceluiași text legal, se aplică direct prevederile C. proc. civ., care constituie norma generală în materia cheltuielilor avansate de către subiecții de drept, așa cum impune art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

În motivarea deciziei recurate, de menținere a soluției date de tribunal, instanța de apel a apreciat că art. 453 C. proc. civ. trebuie interpretat prin raportare la instituția materială a răspunderii civile delictuale; ca urmare, pentru a fi considerată ilicită, fapta în discuție trebuie să fie săvârșită cu încălcarea normelor de drept obiectiv.

S-a reținut că cercetarea penală, urmată de o soluție de clasare, menținută de judecătorul de cameră preliminară, nu poate reprezenta prin sine o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție în lipsa dovedirii în concret a săvârșirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârșită cu vinovăția autorului acestei fapte și nici nu poate fi stabilită răspunderea statului fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a acestuia dedusă din soluția de clasare.

Recurenta reclamantă a criticat aceste considerente, apreciind că este eronată reținerea instanței de apel, în sensul că orice soluție de obligare la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ. impune obligația părții de a face dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăție de pârât.

Înalta Curte reține că această critică este fondată.

Astfel, cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca parte care a pierdut procesul, și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ.

Prin raportare la fundamentul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speță sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal, ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte.

În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din același act normativ prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" prevăzută de dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de clasare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost implicat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speța de față, procesul penal finalizat prin adoptarea soluției de clasare a cauzei referitor la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 a fost declanșat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale sau o plângere prealabilă, care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndreptățiți să declanșeze acțiunea penală (procesul penal nefiind declanșat în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă.

Legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării cuprinse în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, Înalta Curte constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ.:

"Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare".

În același sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțate de Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii, și, respectiv Deciziei nr. 59/2017, pronunțate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că "temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părții dovedită prin faptul pierderii procesului", interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior ori pe parcursul litigiului.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior soluționat definitiv are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Temeiul acestei obligații îl constituie fapta de a promova o acțiune în justiție în condițiile arătate, precum și aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăși, ci prin prisma împrejurării că reflectă o "negare" a drepturilor reclamantului.

Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul acesteia fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă a fost de bună-credință, a obligat-o pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Ca atare, textul incident induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului.

Din această perspectivă, nu prezintă relevanță dacă partea care a căzut în pretenții își exercită doar atribuțiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituție publică.

Se impune a se concluziona că, în speță, sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate (conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 59/2017) și care reprezintă o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, așadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situație este guvernată de o serie de dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materie.

Totodată, în materia dreptului la apărare, art. 10 C. proc. pen. reglementează îndreptățirea oricărei părți implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepții, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În cauza de față, atât începerea urmăririi penale, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale dedusă judecății în procesul penal a fost realizată de organele judiciare penale ale statului, din oficiu. Astfel, prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat, care organizează și conduce activitatea judiciară, și reclamant.

Sub acest aspect, deși activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârșește un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidența legii civile.

Prin urmare, față de încadrarea în drept a pretențiilor reclamantului, în speță, în mod eronat, instanța de apel a reținut că orice soluție de obligare la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ. impune obligația părții de a face dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăție de pârât.

Un argument în plus este și aspectul că normele juridice trebuie interpretate în sensul lor pozitiv, generator de efecte juridice, iar modalitățile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci și spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat ab initio că își exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor și libertăților fundamentale consacrate de Constituție, cât și a principiilor constituționale.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor art. 276 alin. final C. proc. pen. ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Ca urmare, aplicând aceste considerații teoretice speței de față, instanța de recurs constată că s-a făcut o greșită interpretare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a normei de drept procesual referitoare la cheltuielile de judecată, apreciind că se impunea ca reclamanta să facă dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăție de pârât, caz de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel va analiza temeinicia motivelor de apel formulate de reclamantă, în raport de art. 453 C. proc. civ. și de art. 276 C. proc. pen., din perspectiva faptului că nu se impune dovada vreunei fapte ilicite comise cu vinovăție de pârât, având în vedere că procesul penal a fost declanșat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale sau o plângere prealabilă, care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului, concluzia fiind că nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina altor subiecți procesuali îndreptățiți să declanșeze acțiunea penală.

Asupra recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor se reține următoarele:

Pârâtul a criticat decizia din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, învederând că este greșita soluția dată de instanța de apel cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtului, fiind greșit aplicate prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, art. 223 alin. (1) C. civ. și art. 1349 C. civ.

În motivarea acestei critici, pârâtul a susținut că lipsește fapta generatoarea de prejudicii, în condițiile în care activitățile de urmărire penală, inculpare și trimitere în judecată sunt activități prevăzute de legea penală, date în competența organelor care le-au desfășurat cu respectarea legii.

În plus, recurentul a susținut și că nu există în lege o condiție ca, la data întocmirii rechizitoriului, procurorul să aibă și siguranța unei condamnări penale, câtă vreme atât soluția de achitare, cât și cea de condamnare sunt pronunțate de instanța penală, în etapa judecății, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Aceste susțineri sunt nefondate.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Instanța de recurs reține că, pentru a fi atrasă răspunderea Statului Român în litigii cum este cel pendinte, prin care se solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de asistență juridică în procesul penal, prin raportare la art. 276 C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., nu se impune să se facă dovada existenței unei fapte generatoare de prejudicii.

Așa cum a reținut și instanța de apel, Statul Român are calitatea de garant al legalității și independenței actului de justiție și răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, respectiv pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare și, în consecință, este entitatea care stă în procesul de recunoaștere a acestor drepturi.

De asemenea, Statul Român participă, prin Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, cum prevede art. 223 alin. (1) C. civ.

În cauza de față, Statul Român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) art. 32 alin. (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen., ci este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii, care se exercită prin acțiunea penală și este instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal; acțiunea penală are caracter de ordine publică, spre deosebire de acțiunea civilă care are caracter privat.

Atât începerea urmăririi penale, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale dedusă judecății în procesul penal se realizează de organele judiciare penale ale statului, din oficiu; prin declanșarea urmăririi penale asupra persoanelor fizice, în calitate de reprezentanți ai reclamantei, s-a stabilit un raport juridic litigios, de natură penală, între stat, care organizează și conduce activitatea judiciară, și reprezentanții reclamantei.

În raport de aceste argumente, precum și de cele anterior redate, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus citate, reținând corect că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, motiv pentru care recursul său va fi respins, ca nefondat.

Față de cele anterior învederate, Înalta Curte, pe de-o parte, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, iar pe de altă parte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1388 Ap din 21 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.