ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 20/2018

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, prin Încheierea din 7 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 9.852/302/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 19.05.2016, reclamanta, persoană fizică, a solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 58.563,16 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, cheltuieli de transport, respectiv combustibil, tarif utilizare poduri, vinietă, parcare) efectuate de reclamantă în cauza în care aceasta a fost cercetată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție, cauză în care s-a dispus trimiterea sa în judecată și în care a fost achitată de către Tribunalul Ilfov, în Dosarul nr. 3.938/93/2013, prin Sentința penală nr. 103 din 8 mai 2015, menținută prin Decizia nr. 1.687 din 10 decembrie 2015 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală.

Prin Sentința penală nr. 103 din 8 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013, s-a dispus, în baza art. 16 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, achitarea reclamantei pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 78/2000), cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și pentru săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Prin Decizia penală nr. 1.687 din 10 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013, s-a respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva soluției pronunțate prin Sentința penală nr. 103 din 8 mai 2015.

Instanța de apel a reținut că rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție nr. 9/P/2013, prin care s-a dispus trimiterea reclamantei în judecată, a fost inițial înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov cu nr. 3.297/93/2013, dar, prin Sentința penală nr. 172 din 21 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.297/93/2013, s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce o privește pe reclamantă și formarea Dosarului cu nr. 3.938/93/2013, dosar în care, așa cum anterior s-a reținut, reclamanta a fost definitiv achitată.

În cadrul acestui proces penal, reclamanta a suportat o serie de cheltuieli, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de transport, pe care le-a solicitat în litigiul în curs, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal.

Prin Sentința civilă nr. 6.697 din 30 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 5 București a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Instanța de fond a reținut, în esență, că nici statul român, nici Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție (ca reprezentant al statului român) nu au avut calitatea de parte în procesul penal în discuție, părți în procesul penal fiind, conform art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente; statul român nu ar putea fi obligat așadar la plata cheltuielilor efectuate de reclamantă în procesul penal, prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004). Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de "eroare judiciară", noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 din Codul de procedură penală; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a formulat apel reclamanta, din cuprinsul sesizării nerezultând motivele invocate de aceasta.

Codul de procedură civilă:

Codul de procedură penală:

Părțile nu au exprimat un punct de vedere propriu-zis cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, apelanta-reclamantă limitându-se la a aprecia că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea chestiunii de drept, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și că este vorba de o chestiune nereglementată de nicio normă de drept.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Tribunalul București a apreciat că situația juridică dedusă judecății, ce constituie problema de drept invocată în sesizare, nu este reglementată în mod expres și explicit de lege.

În opinia completului care a formulat sesizarea, dispozițiile legale supuse interpretării pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală.

Tribunalul București susține că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materie, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală. În speța dedusă judecății nu se pot aplica dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală, întrucât reclamanta nu a putut solicita cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal de la persoana vătămată sau partea civilă, pentru că în proces nu au existat asemenea părți.

Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală.

De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate următoarele decizii, care pot prezenta relevanță pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării:

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au pronunțat hotărâri cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării; numai câteva instanțe au comunicat hotărâri și/sau puncte de vedere din analiza cărora se desprind următoarele concluzii:

În acest sens s-au exprimat următoarele instanțe:

În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat persoanei care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni, pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală.

S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii penale, care este, potrivitart. 14 din Codul de procedură penală, statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există.

Astfel, în temeiul dispozițiilorart. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 276 din Codul de procedură penală, în cazurile în care inculpatul a fost achitat în temeiul art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părții civile, devin aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statul român este responsabil pentru prejudiciul suferit de inculpatul achitat, prin avansarea sumelor datorate apărătorului ales pentru procesul penal în care a fost achitat, în temeiul art. 10 din Codul de procedură penală, pentru omisiunea de a reglementa și această situație, omisiune care se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.

Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.

Prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, având caracter general, acoperă și situația în care inculpatul a efectuat cheltuieli (onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare, alte cheltuieli aferente); or aceste cheltuieli au fost determinate de către stat, prin reprezentantul său Ministerul Public.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanțe:

În sprijinul acestei opinii au fost invocate următoarele argumentele:

Art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere părțile participante la proces, și nu ceilalți participanți la proces. Potrivit art. 29-34 din Codul de procedură penală, organele judiciare sunt organele specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară; acestea nu au calitatea de părți, în sensul art. 32 din Codul de procedură penală, și nici pe cea de subiecți procesuali, așa cum sunt ei definiți de art. 33-34 din același cod.

Pe cale de consecință, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă (calitatea de părți în proces), nu sunt întrunite condițiile pentru reținerea ca temei legal a acestor dispoziții legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală.

Reglementarea legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 din Codul de procedură penală, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Secția I civilă - Decizia nr. 6.976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă - Decizia nr. 1.911 din 15 noiembrie 2016).

Instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016

De asemenea, prin Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017

Este, de asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998

Prin Adresa nr. 2.930/C/5.067/III-5/2017 din 11 ianuarie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Temeiul achitării fiind art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cauza penală nu a existat o persoană vătămată/parte civilă de la care reclamantul să poată solicita obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru a se putea face aplicarea art. 276 alin. (5) din același cod. Totuși, reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli în procesul penal, pe care, în cazul de achitare motivat de împrejurarea că fapta nu există, este echitabil și rezonabil să le poată recupera.

Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, fiind îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă, inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.

Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de "parte", acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.

În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

La baza stabilirii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil, prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât și în dreptul procesual penal, prinart. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) și alin. (3), art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională)

Dispozițiile art. 275 alin. (1) pct. 4 și alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc că, în anumite cazuri, în care nu se poate reține culpa procesuală a inculpatului, a părții vătămate sau a părții civile, cheltuielile judiciare sunt suportate întotdeauna de stat, iar potrivit opiniilor doctrinare conținutul acestor texte indică tocmai "culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului" (Noul Cod de procedură penală comentat, Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău ș.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652. A se vedea în același sens și Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2013, pag. 37), organ care acționează în numele statului, acesta din urmă fiind titularul acțiunii penale.

Referitor la dispozițiile alin. (6) al art. 276 din Codul de procedură penală, în doctrină s-a exprimat opinia că sintagmei "celelalte cazuri" i se poate circumscrie și situația în care inculpatul față de care s-a pronunțat o soluție de achitare a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, determinat de faptul că, în cauză, nu există parte vătămată sau parte civilă (Noul Cod de procedură penală comentat, Nicolae Volonciu. Andreea Simona Uzlău ș.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652-653), caz reglementat de prevederile alin. (5) al aceluiași articol din cod.

Alți autori au considerat că, în ipoteza supusă dezbaterii - a pronunțării unei soluții de achitare - cheltuielile judiciare efectuate de către suspect, inculpat sau de către partea responsabilă civilmente vor fi plătite de către persoana vătămată sau de către partea civilă, în măsura în care au fost provocate de către aceasta din urmă. S-a arătat că din formularea textului art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală rezultă că suspectul sau inculpatul nu poate solicita cheltuielile judiciare de la stat, în motivarea soluției de respingere a unei astfel de solicitări, instanța de judecată urmând a se limita la a preciza că nu există temei de obligare a statului la plata cheltuielilor în cazul achitării, fără a repune în discuție temeinicia soluției de achitare. (M. Udroiu ș.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, art. 1-603, ediția 2, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1274-1275)

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Premergător analizei privind fondul chestiunii de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării pentru activarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care reprezintă fundamentul sesizării.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Analiza textului citat induce concluzia că admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanță; chestiunea de drept să fie nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat încă; chestiunea de drept să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator și să fie aptă, totodată, să preîntâmpine o jurisprudență neunitară; dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a conduce la soluționarea cauzei pe fond, printr-o rezolvare de principiu a chestiunii de drept care face obiectul interpretării.

În ceea ce privește condiția referitoare la gradul de jurisdicție al instanței de trimitere, din examinarea circumstanțelor cauzei deduse judecății se reține că la 19.05.2016 judecătoria a fost învestită cu o cerere evaluabilă în bani al cărei cuantum este situat sub pragul valoric de 200.000 lei, respectiv pretenții reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă în cauza în care a fost cercetată de Direcția Națională Anticorupție - structura centrală, trimisă în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție și achitată prin hotărâre penală definitivă, pe motiv că fapta nu există [art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală].

Fiind vorba despre o cauză a cărei soluționare în primă instanță este de competența judecătoriei, potrivitart. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este supusă numai apelului, astfel cum reiese din dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013).

În ceea ce privește chestiunea aplicării în timp a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017

Raportat la considerentele acestor decizii se constată că prima condiție de admisibilitate a sesizării este îndeplinită, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, care a formulat sesizarea, fiind învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Cu privire la celelalte condiții de admisibilitate a sesizării se impun precizări prealabile referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării, fiind important de clarificat contextul care a generat în cauză ivirea acesteia, adică fundamentul juridic al problemei sesizate, astfel cum aceasta a fost transpusă prin sesizare de către instanța care a declanșat procedura de unificare.

Analiza succintei expuneri a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, care cuprinde punctul de vedere al completului de judecată asupra problemei supuse dezbaterii, prin formularea întrebării adresate instanței supreme, pleacă de la premisa că problema de drept este nouă deoarece legea nu reglementează explicit pentru situația juridică dedusă judecății, neputând fi aplicate în litigiu dispozițiile art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală, pentru că în procesul penal nu au existat persoană vătămată prin infracțiune și nici parte civilă.

De aceea, din punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea inculpatului care a fost achitat în procesul penal, prin hotărâre definitivă, pentru că fapta nu există, statul fiind garantul înfăptuirii justiției și titularul acțiunii penale, care a pierdut procesul. Mai mult, procurorul este subiectul activ principal al acțiunii penale și reprezentant al statului, iar răspunderea statului are, în acest caz, valențe obiective, întemeiate pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă aplicarea dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni, exercitate prin procuror.

Nu este însă inutilă în acest demers precizarea că acțiunea reclamantei s-a fundamentat pe dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, dar și pe ideea că, pentru erorile judiciare, răspunderea pentru prejudicii, de orice natură, revine, fără excepție, statului.

De asemenea se observă că prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și al art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun.

De aceea, în acest întreg context, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării are ca semnificație, de fapt, stabilirea temeiului juridic al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate inculpatului care a fost achitat în procesul penal și, implicit, a valențelor speciale ale acestei răspunderi.

Pe aceste premise, pentru a putea răspunde condiției noutății problemei de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, nu este lipsit de importanță să reamintim că, prin decizii anterioare, pronunțate de instanța supremă în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, a căror aplicare nu se reflectă încă în jurisprudență.

Totodată, pentru ca mecanismul de unificare să fie posibil, atunci când se solicită instanței supreme lămurirea unei chestiuni de drept derivate dintr-o dispoziție normativă veche sau cu o configurație uniformă în legi succesiv adoptate, trebuie, pe de o parte, să fie evidențiat de ce interpretarea și aplicarea normei se justifică pe o abordare nouă, pe un context sociojuridic modificat în raport cu cel al intrării normei în vigoare, sau, pe de altă parte, trebuie justificată împrejurarea că aplicarea respectivei reguli se efectuează recent, pentru prima dată, printr-o lipsă anterioară de jurisprudență sau interes juridic pentru respectiva regulă de drept.

Din acest punct de vedere, textele de lege indicate în actul de sesizare, respectiv art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă șiart. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, nu au suferit modificări de conținut sau de semantică în raport cu vechea reglementare. Astfel, în măsura în care art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", dispozițiile corespondente ale Codului de procedură civilă de la 1865 - art. 274 dispuneau că "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Deopotrivă, prin art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală se stabilește că "În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire (a cheltuielilor judiciare efectuate de părți în cursul procesului penal - n.n.) potrivit legii civile", pe când dispozițiile art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, republicat în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, dispunea că "În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor de judecată făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile".

Se poate astfel sesiza că norma transcende procesului de modificare a legii și, din această perspectivă, noutatea obiectivă a problemei, derivată din noutatea normei, nu poate fi reținută.

Așa cum s-a arătat însă, criteriul noutății reglementării nu reprezintă doar o componentă temporală, de aceea, trebuie verificate celelalte elemente, raportate la interesul juridic reprezentat de respectiva normă, materializat într-o jurisprudență care tinde să cristalizeze modul său de aplicare și, nu în ultimul rând, în doctrina juridică.

Examenul jurisprudenței instanței supreme cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal - privite ca prejudiciu material - în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim: