ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă la 4 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale în valoare de 176.751,34 RON, sumă compusă din: 141.797,43 RON reprezentând contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor (suma de 98.372,64 RON reprezentând salariul net pe care l-ar primit de la AFP Bihor în situația în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor din cauza urmăririi penale și trimiterii în judecată de către organele judiciare din cadrul DNA Oradea) și 34.953,91 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care a fost nevoită să le suporte pe parcursul procesului penal.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite, sumă plătibilă în RON, la cursul afișat de BNR la data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunța și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată asupra sumei totale acordate cu titlu de despăgubiri materiale și morale, de la data înregistrării acțiunii și până la data plății integrale.

Modificarea cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la 3 noiembrie 2020, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, respectiv a Ministerului Justiției, cu reluarea fidelă a petitelor și argumentelor în fapt și în drept.

Prin sentința civilă nr. 26/C din 18 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2020, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Ministrul Justiției, ca neîntemeiată.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice după cum urmează:

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să achite reclamantei următoarele despăgubiri: suma de 12.464 RON, cu titlul de daune materiale reprezentând contravaloarea salariului net pe care l-ar fi primit reclamanta de la AFP Bihor pe perioada 15 iulie 2016-14 septembrie 2016; suma de 34.952,91 RON, cu titlul de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate de dosarul penal; suma de 7.500 de euro, echivalentul în RON de la data plății, cu titlul de daune pentru prejudiciul moral suferit; dobânda legală calculată asupra sumelor sus-menționate, de la data introducerii acțiuni până la data plății efective.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să achite reclamantei, cu titlul de cheltuieli de judecată, suma de 2.481,61 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru achitate în prezenta cauză, proporțional cu valoarea admisă a daunelor morale și materiale.

Prin decizia civilă nr. 1320/A din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în promovarea apelului de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, excepție invocată de apelanta A..

A respins apelul formulat de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței civile nr. 26/C din 18 februarie 2022 pronunțată de Tribunalului Bihor.

A respins apelul formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021 și a sentinței civile nr. 26/C din 18 februarie 2022, pronunțate de Tribunalului Bihor.

A admis apelul declarat de apelanta A. în contradictoriu cu intimații Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Justiției, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință:

A anulat în parte sentința civilă nr. 26/C din 18 februarie 2022, pronunțată de Tribunalului Bihor.

În baza art. 406 alin. (5) C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Justiției.

A schimbat în parte sentința și, în consecință, a majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice de la suma de 7500 euro la suma de 10.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva deciziei civile nr. 1320/A din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

4.1. Prin recursul declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că acțiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1373 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitenților pentru prepuși. Corespunzător acestui temei de drept, s-a invocat excepția netimbrării acțiunii, iar reclamanta și-a timbrat acțiunea, potrivit notelor de ședință din 25 ianuarie 2021, la care au fost anexate și dovezile privind achitarea taxelor de timbru, conform pretențiilor solicitate.

Având în vedere că acțiunile introduse în baza art. 538 și 539 C. proc. pen. sunt scutite de taxa judiciară de timbru, potrivit art. 541 alin. (4) din același cod, în aprecierea recurentului, rezultă că acțiunea este una de angajare a răspunderii civile delictuale, conform C. civ., nicidecum o acțiune de repararea a pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, reglementată de art. 538-542 C. proc. pen.

În dezvoltarea acestei critici a precizat că, la 3 noiembrie 2020, reclamanta a depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a Ministrului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, respectiv a Ministerului Justiției.

Întrucât în procedurile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen. pârâtul este indicat fără echivoc, acesta fiind doar statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, alte persoane fizice sau juridice neputând avea calitate procesuală pasivă, recurentul a susținut că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de C. civ.

Față de aceste aspecte, recurentul a invocat că hotărârile instanțelor de fond au o motivare contradictorie și conțin motive străine de natura pricinii, fiind aplicate greșit normele de drept material, pentru că acțiunea a fost considerată admisibilă având în vedere considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, iar daunele materiale și morale au fost acordate prin raportare la art. 540 C. proc. pen., deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală.

Recurentul a susținut că acțiunea prevăzută de art. 540 C. proc. pen. este diferită, fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru, poate fi introdusă doar într-un termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constatat eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate, iar calitatea procesuală pasivă are doar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În acest context, recurentul a apreciat că nu poate fi primit argumentul primei instanțe, menținut apoi de instanța de apel, în sensul că, întrucât la data introducerii acțiunii (august 2020), dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu îi permiteau reclamantei să introducă cu succes această acțiune, ea trebuie considerată admisibilă în urma Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, chiar dacă ea nu a fost întemeiată sau precizată ca fiind o acțiune de despăgubiri în baza procedurilor speciale prevăzute de C. proc. pen.

Criticând raționamentul instanțelor de fond cu privire la admisibilitatea acțiunii, recurentul a arătat că:

- reclamanta a înțeles să formuleze o acțiune întemeiată exclusiv pe răspunderea delictuală, deși a avut posibilitatea să introducă acțiunea în despăgubiri în baza art. 539 C. proc. pen., iar pe parcursul procesului civil să invoce excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale, întocmai cum au procedat reclamanții din dosarul în care a fost invocată și admisă excepția de neconstituționalitate, fiind pronunțată Decizia nr. 136/2021 de Curtea Constituțională;

- raportat la data deciziei definitive de achitare (decizia nr. 552 din 1 noiembrie 2019), acțiunea a fost introdusă la 4 august 2020, adică cu depășirea termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Printr-o altă critică s-a susținut că daunele materiale solicitate de reclamantă, constând în salariile neîncasate de la locul de muncă și cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul penal, au fost acordate de prima instanță, respectiv menținute de instanța de apel, în baza daunelor materiale sau morale pentru privarea de libertate.

În susținerea acestei critici, au fost enunțate dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., recurentul susținând că acele criterii nu au cum să fie aplicabile atunci când se solicită cheltuieli de judecată, cuantumul acestor despăgubiri trebuind să fie stabilit pe bază de alte probe, fără nicio legătură cu durata privării de libertate sau consecințele acestei măsuri asupra persoanei.

De asemenea, au fost reluate argumentele prezentate în susținerea criticii referitoare la admisibilitatea acțiunii.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

4.2. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 1373 alin. (2) C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, așa cum s-a reținut în încheierea de ședință din 25 ianuarie 2021.

În dezvoltarea acestei critici a invocat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, normă care are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al instanței de judecată.

În continuare a arătat că, supunând o pretenție judecății, reclamantul și-o fundamentează pe o anumită situație de fapt, pe care apoi o califică din punct de vedere juridic, astfel încât pretenția respectivă să apară justificată. Pârâtul, în apărare, construiește și el o situație de fapt, așa încât pretenția formulată împotriva lui să apară ca fiind neîntemeiată; în baza mijloacelor de probă administrate pentru dovedirea sau combaterea afirmațiilor celor două părți, judecătorul va stabili situația de fapt a speței, reținând din împrejurările de fapt prezentate de părți numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situații.

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității (decizia nr. 156/2021 pronunțată de secția a II-a civilă).

De asemenea, în doctrină s-a apreciat că nu trebuie recunoscută posibilitatea judecătorului de a schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată și în considerarea faptului că o asemenea modificare s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului, afectându-se astfel obligația de imparțialitate a instanței și dreptul pârâtului la un proces echitabil.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanțele de fond, în aprecierea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ., invocate ca temei al cererii de chemare în judecată.

Raportat la definiția comitentului, prevăzută de dispozițiile art. 1373 alin. (2) C. civ., recurentul-pârât a susținut că între comitent șl prepus trebuie să existe raporturi de autoritate/subordonare, care să rezulte fie dintr-un contract, fie din lege.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor:

"(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției".

Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate.

Pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicarea în cauză este necesar ca Statul român prin Ministerul Finanțelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între stat și aceștia nu există un raport de prepușenie, statul român nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

În cauza dedusă judecății, intimata A. a chemat în judecată Statul român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii salariului pe care l-ar fi încasat în situația în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor, plata contravalorii cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat pe parcursul procesului penal și despăgubiri pentru daunele morale suferite, provocate de cercetarea penală efectuată în cadrul dosarului penal nr. x/2014 al DNA-Serviciul Teritorial Oradea și judecării dosarului penal nr. x/2016

În conformitate cu dreptul național, Statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Față de aceste circumstanțe, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că solicitarea reclamantei, de obligare la plata contravalorii salariului pe care l-ar fi încasat în situația în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor, plata contravalorii cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat pe parcursul procesului penal și despăgubiri pentru daunele morale suferite, provocate de cercetarea penală efectuată împotriva sa nu se subsumează noțiunii "eroare judiciară", noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 din C. proc. pen.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a fost suspendată din funcție pe durata procesului penal și că în acest timp nu și-a încasat salariul cuvenit nu este imputabilă reprezentanților statului, ci, dimpotrivă suspendarea după momentul trimiterii în judecată era obligatorie conform dispozițiilor legale în vigoare, iar nu facultativă.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului orice procedură penală implică unele repercusiuni asupra vieții private, acestea fiind admisibile dacă nu merg dincolo de consecințele normale și inevitabile în asemenea situații.

În aceste condiții, recurentul-pârât a susținut că nu se poate reține vinovăția Statului român pentru pretinsul prejudiciu suferit de reclamantă.

În acest context, a mai arătat că obligația plății contravalorii drepturilor salariate cuvenite pentru perioada 15 iulie 2016 - 14 septembrie 2016 revine instituției al cărei angajat a fost intimata-reclamantă, întrucât, chiar dacă în prezent aceasta nu mai are calitatea de angajat al Administrației Județene a Finanțelor Publice Bihor, pretențiile acesteia vizează perioada în care s-a aflat în raporturi de muncă cu acest angajator și decurg din raporturile de serviciu.

Dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ. nu reglementează o răspundere a Statului român, care să o substituie pe cea a angajatorului, neputându-se institui o răspundere generală a statului, nelimitată și necondiționată, după cum nici nu poate opera o subrogare a statului în drepturile și obligațiile angajatorului pentru fapte sau acte ce țin de raporturile de muncă.

Raportat la prevederile legate mai sus invocate și în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a mai susținut că Statul român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel Oradea reținând în mod greșit că în cauză sunt aplicabile prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 136/20211 în baza căreia statul are obligația "de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției".

O altă critică vizează soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii, cu privire la care recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția primei instanțe, considerând-o ca fiind apărare de fond.

A învederat recurentul-pârât că singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen., potrivit cărora "Statut răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare."

Referitor la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, recurentul-pârât a enumerat cazurile de răspundere a statului în caz de erori judiciare, astfel cum apar acestea în doctrina și legislația românească.

Totodată, a învederat că în practica judecătorească s-a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din Noul C. civ.) nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Dintr-o asemenea perspectivă, reclamantul cheamă în judecată statul pentru a pretinde să îi fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condițiile legale pentru cercetarea și admiterea pe fondul ei a acțiunii trebuie să se facă prin raportare la condițiile stabilite în acest scop prin legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv la art. 1349 și următoarele C. civ.

Când reclamantul alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile în materia răspunderii civile delictuale, iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare.

În aprecierea recurentului-pârât, într-un asemenea caz, acțiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă și respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voință a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă. Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea speciala are preferință în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială, astfel că din această perspectivă acțiunea este inadmisibilă.

Prin urmare, a apreciat că instanța de apel s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită și analizând cauza din perspectiva art. 539 C. proc. pen. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a considerat că, per ansamblu, problema dedusă concret judecății privește supunerea reclamantei la proceduri juridice penale și la măsuri privative de libertate dispuse în mod legal, dar care au devenit nedrepte/injuste ca urmare a soluției de achitare și nu supunerea ei la proceduri și măsuri abuzive.

Deși acțiunea are ca temei regulile de drept comun, art. 1373 C. civ. și nu norma specială din art. 539 din C. proc. pen., totuși instanța de apel a reținut că Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale a României trebuie aplicată în cauză. În mod greșit s-a raportat Curtea de Apel Oradea la decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 în soluționarea cererii, câtă vreme acțiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ., iar nu ale art. 539 C. proc. pen.

În ceea ce privește chestiunea admisibilității acțiunii, recurentul-pârât a mai arătat că instanțele judecătorești nu pot suplini pe cale jurisprudențiala lipsa intervenției legiuitorului într-un anumit domeniu, cum este și cel al procedurii penale, căruia nu i se pot aplica prin analogie reguli de strictă interpretare și aplicare. Întrucât legiuitorul nu a înlăturat vidul legislativ constatat de Curtea Constituțională, decizia acesteia nu poate completa dispozițiile art. 539 C. proc. pen., privind cazurile de răspundere civilă delictuală a statului în situația erorilor judiciare, astfel că organele judiciare nu pot analiza această chestiune decât din perspectiva dispozițiilor legale rămase în vigoare, respectiv a celorlalte cazuri prevăzute de textul legal.

De asemenea, a învederat că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 este incidență în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen. și nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În al doilea rând, în jurisprudența anterioară acestei decizii, chiar Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

În ceea ce privește acordarea daunelor materiale, recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că acestea se cuvin în virtutea "obligației statului de a garanta buna funcționare a serviciului public de justiție astfel cum a reținut Curtea Constituțională."

În toate situațiile în care a operat suspendarea de drept a raporturilor de muncă, după soluționarea definitivă a cauzei penale în favoarea persoanei al cărei raport de muncă a fost suspendat, instituția angajatoare are obligația de a acorda drepturile salariale cuvenite și nu Statul român.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de dosarul penal, în temeiul aceleiași obligații a statului de garantare a bunei funcționări a serviciului public, a mai învederat că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, ce se referă la elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noțiunii "parte care pierde procesul", reglementată de art. 453 C. proc. civ.

Răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor patrimoniale este antrenată doar dacă se constată incidența producerii unei erori judiciare în condițiile Codului de procedură penată. În speță, intimata-reclamantă a fost achitată pentru infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată, însă nu s-a constatat existența unei erori judiciare. Dispoziția de achitare nu stabilește o culpă procesuală a Statului român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat, în temeiul dispozițiilor legii civile. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare.

Trimiterea în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul cercetării penale reprezintă o activitate pe care legea o permite și o dă în competența procurorului. Procesul penal este guvernat de principiul oficialității, începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și învestirea instanței realizându-se de către organele judiciare penale ale statului. Legea nu cere procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului să aibă siguranța unei condamnări penale, ceea ce nici nu este posibil, deoarece soluția eventuală de achitare în cauză este de competența exclusivă a instanței penale și depinde de probatoriul administrat și în etapa judecății.

În caz contrar s-ar ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Nu se poate reține existența unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situația întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În acest sens, a indicat Decizia nr. 20 din 19 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia: "nu este posibil a se stabili fundamentul juridic al răspunderii pentru cheltuielile procesuale efectuate de părți în procesul penal, ca expresie a aplicării legii civile, printr-o extrapolare a circumstanțelor concrete ale cauzei, printr-o rezolvare de principiu care să regleze întreaga problematică generată prin aplicarea textului de lege."

Concluzionând, a precizat că nu există temei de drept pentru obligarea statului la plata cheltuielilor în absolut toate cazurile de achitare, fără niciun fel de distincții. Nici chiar Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu prevede dreptul la reparație al unei persoane împotriva căreia a fost formulată o acuzație în materie penală, pentru cheltuieli efectuate în cadrul procedurilor penale în care s-au pronunțat soluții de achitare.

De asemenea, în ceea ce privește Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 50/2011 prin care a fost reglementată modalitatea de plată și recuperare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva persoanelor care ocupă sau au ocupat funcții de demnitate publică, înalți funcționari publici, funcționari publici și personal contractual în cadrul Ministerului Finanțelor, al Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al unităților aflate în subordinea acesteia, reclamanta a formulat cerere în temeiul Ordinului 50/2011, însă lipsa de diligenta a acesteia a condus la respingerea solicitării. Deși Comisia de analiză a solicitat doamnei A., prin două adrese, completarea cererii cu descrierea faptelor pentru care s-au demarat procedurile judiciare împotriva sa, aceasta nu a procedat la depunerea actelor și informațiilor solicitate motiv pentru care i-a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor ocazionate cu procedurile judiciare inițiate împotriva sa. Prin urmare, este culpa reclamantei că nu a beneficiat de recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva sa.

Cu privire la majorarea daunelor morale acordate pentru prejudiciul moral suferit, de la suma de 7.500 euro la suma de 10.000 euro, recurentul-pârât a susținut că măsurile privative de libertate au fost dispuse în mod legal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie de speță, a hotărât că pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum, care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. (Decizia nr. 320 din 1 februarie 2018).

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite (Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018).

Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Față de aceste repere jurisprudențiale, recurentul-pârât a considerat că instanța de apel a acordat o sumă superioară față de sumele acordate în mod constant de CEDO, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just și echitabil.

O altă critică privește soluția instanței de apel de menținere a obligației pârâtului la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii, respectiv 4 august 2020 și până la data plații efective, acordate în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

În aprecierea recurentului-pârât, această soluție este greșită prin raportare la dispozițiile legale menționate, potrivit cu care debitorul se află de drept în întârziere în cazul în care obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, în condițiile în care, pe de-o parte, instanța a reținut că nu există o faptă ilicită a statului, în cauză fiind vorba de o răspundere obiectivă, independentă de culpă, și, pe de altă parte, a menținut obligația de plată a dobânzii legale în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Totodată, în condițiile în care nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor acesta nu poate fi obligat nici la suportarea dobânzii legale aferente pretinsului debit principal stabilit de instanța de fond.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În combaterea criticilor formulate de recurentul-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor intimata-reclamantă a susținut, în esență, că în mod corect s-a dat efect Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

A mai arătat că, în mod corect, a fost obligat Statul român la plata daunelor materiale, reprezentând drepturi salariale, întrucât angajatorul AJFP Bihor nu a avut implicare în faptele ilicite invocate în cauză.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, intimata-reclamantă a susținut că, deși nu este incidentă culpa procesuală, este evident că în lipsa cercetărilor penale aceste cheltuieli nu ar fi fost efectuate.

În ceea ce privește acordarea daunelor morale, instanța a apreciat în mod corect că măsurile privative de libertate pot fi un factor de stres care sa creeze suferință morala, suferințe care trebuiesc recompensate, cuantumul daunelor morale fiind majorat la suma de 10.000 euro, pentru a se asigura o justă compensație a suferințelor pe care le-a îndurat.

Cu privire la criticile formulate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, intimata-reclamantă a susținut că sunt valabile aceleași apărări, în sensul menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând, prioritar, interesul procurorului din cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea în formularea recursului în cauza de față, Înalta Curte constată că, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri a apelului de la termenul din data de 06.09.2022, procurorul care a participat la ședința de judecată, respectiv domnul procuror B., a arătat că este procuror în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea și participă la judecată în temeiul art. 92 alin. (2) coroborat cu alin. (3) C. proc. civ.

Se constată, așadar, că procurorul a participat facultativ la judecata apelului, în baza temeiului legal anterior menționat, iar nu în calitate de reprezentant al părții Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, instanța de apel luând act de acest aspect prin încheierea de ședință mai sus precizată.

Potrivit art. 92 alin. (2) C. proc. civ. "Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.", iar, conform alin. (4) al aceluiași articol, procurorului îi este recunoscut dreptul de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile când a participat la judecată.

Prin urmare, din perspectiva dreptului procurorului de a participa la judecata acțiunii civile, norma legală precizată lasă la aprecierea acestuia exercitarea acestui drept.

Cu referire la interesul procurorului în declararea căii de atac în cazurile în care acesta a participat la judecată pe temeiul dispozițiilor art. art. 92 alin. (2) C. proc. civ., se reține că acesta este justificat atunci când procurorul apreciază că acest lucru este necesar pentru realizarea scopurilor prevăzute de textul legal de referință, instanța de judecată neavând posibilitatea cenzurării acestui drept.

Or, în cauza de față, se constată că, deși prin decizia recurată, în baza art. 406 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a luat act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justitie - Direcția Națională Anticorupție, recursul analizat, din perspectiva interesului, nu a fost declarat de această parte, ci de către procurorul din cadrul Serviciului Teritorial Oradea ca urmare a participării acestuia la judecata apelului.

Prin urmare, raportat la aceste constatări, Înalta Curte apreciază că în cauză subzistă interesul procurorului pentru exercitarea căii de atac a recursului.

În ce privește nulitatea recursului exercitat de procurorul din cadrul Serviciului Teritorial Oradea al Direcției Naționale Anticorupție față de soluția dată de instanța de apel cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justitie - Direcția Națională Anticorupție, se reține că, într-adevăr, prin recursul declarat procurorul nu critică soluția dată cererii de chemare în judecată în raport cu acest din urmă pârât. Acest aspect însă nu este de natură a invalida demersul procesual al procurorului fundamentat, astfel cum mai sus s-a arătat, pe dispozițiile art. 92 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

În acest sens, din analiza dispozițiilor legale anterior menționate, se observă că acestea nu impun procurorului să atace doar anumite soluții pronunțate de instanță, după cum nici nu limitează dreptul acestuia de a invoca orice aspecte de nelegalitate a hotărârii judecătorești, în cazurile în care a participat la judecata acțiunii civile.

În cauza de față, se constată că prin recursul formulat procurorul invocă aspecte de nelegalitate a deciziei instanței de apel subsumate, în opinia acestui recurent, motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte apreciază că nu poate fi anihilată inițiativa procesuală a procurorului prin aplicarea sancțiunii nulității recursului pe temeiul dispozițiilor art. 489 C. proc. civ.

Analizând pe fond recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte va analiza împreună cele două recursuri declarate în cauză având în vedere că acestea dezvoltă critici similare care presupun o analiză coroborată și o soluție unitară.

Prin intermediul primului motiv de recurs, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a analizat admisibilitatea cererii de chemare în judecată, respectiv calitatea procesuală pasivă a Statului român din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat reclamanta.

În acest sens, recurenții au susținut că instanța a respins apelurile în baza dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, deși prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale de drept comun a statului, pe temeiul dispozițiilor art. 1373 alin. (2) C. civ.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși procurorul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar Statul român prin Ministerul Finanțelor, în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului ori a rolului activ al judecătorului, precum și încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Neregularitatea invocată de recurenți presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi.

Curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății este admisibilă, iar subiectul pasiv al raportului juridic obligațional dedus judecății este Statul român.

Determinând, astfel, cadrul juridic aplicabil, curtea de apel a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de procuror și pârâtul Statul român prin cererile de apel, ceea ce denotă, contrar susținerilor recurenților, că procedeul uzitat de instanța de apel nu are semnificația unei încălcări a limitele efectului devolutiv al apelului, a principiului disponibilității ori a limitelor rolului activ al judecătorului întrucât instanța este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar și a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, indiferent de opinia părții asupra modului în care trebuie aplicată și interpretată legea la o anumită situație de fapt, intră în atribuțiile judecătorului stabilirea unui raționament corect, nepunându-se problema depășirii de către instanța de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanța de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză.

Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au pretins greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material cu referire la greșita reținere în cauză a calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv a admisibilității cererii de chemare în judecată în raport de cauza juridică a acesteia.

În esență, recurenții au susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 1373 C. civ., întrucât nu se pune problema unei răspunderi civile delictuale în calitate de comitent a statului, raportat la temeiurile juridice invocate în cererea introductivă de instanță.

Critica recurenților apare a fi neîntemeiată.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., astfel cum a fost restrâns, privește obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 100.000 euro (în echivalent RON), cu titlu de daune morale pentru privarea injustă de liberate în cursul procesului penal, dar și cu titlu de prejudiciu constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnității și reputației sale produse prin: declanșarea unor proceduri penale nelegale și abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumției de nevinovăție, prin comunicatele de presă din 14.07.2016 și 05.08.2016 ale DNA; încălcarea dreptului la respectarea proprietății, prin lipsirea de drepturile salariale; încălcarea dreptului la viață privată ca urmare a ingerinței autorităților realizată prin supravegherea operată și întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, nelegal administrate. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului și la plata unor daune materiale, respectiv a sumei de 34.953,91 RON constând în cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în fața organelor de urmărire penală ori în fața instanței de judecată pe parcursul fazelor procesuale desfășurate în procesul penal, precum și a sumei de 17.966 RON reprezentând contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor în perioada 15.07.2016-14.09.2016 în situația în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor din cauza urmăririi penale și trimiterii în judecată de către organele judiciare din cadrul DNA Oradea, respectiv pe perioada reținerii și arestării.

În drept, reclamanta a invocat atât dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ., cât și pe cele ale art. 20, art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 28, art. 31 alin. (6), art. 52 alin. (3), toate din Constituția României, art. 94 alin. (1) și (6) din Legea nr. 303/2004 (varianta în vigoare la data sesizării primei instanțe), art. 5 paragraful 5 și art. 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 539 C. proc. pen..(varianta în vigoare la data sesizării primei instanțe), respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ.

Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamanta a formulat pretenția patrimonială de față, aceasta, deși a invocat în susținerea demersului său judiciar dispozițiile art. 1349 și art. 1373 din C. civ., a indicat, în același timp, și alte norme materiale ori procedurale prevăzute de art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ., prevederile de ordin constituțional arătate mai sus, precum și cele de drept european prevăzute de art. 6 paragraf 2 și art. 5 paragraf 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale.

De asemenea, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin activitatea defectuoasă, derulată în cadrul dosarului penal, în care au fost implicate mai multe instituții ale statului - parchet, structuri ale poliției, aceasta pretinzând că toate aceste activități întreprinse în cadrul cercetării penale, la finalul căreia a fost inculpată, au avut drept consecință încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și care reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, reputației, demnității și vieții sale private, ceea ce o îndreptățește la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum și a celui material, constând în cheltuielile efectuate pentru prezentarea sa în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată ori contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor în perioada 15.07.2016-14.09.2016 în situația în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor din cauza urmăririi penale și trimiterii în judecată de către organele judiciare.

Totodată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta a înțeles să se îndrepte cu acțiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activității specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, în concordanță cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență". Acest text constituțional consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

Așadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condițiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la fap