ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1606/2024

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin actiunea înregistrată la data de 12.08.2016 pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 17.000 euro reprezentând daune materiale, precum și a sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale suferite ca urmare a privării nelegale de libertate, sume care să fie actualizate, indexate, cu dobânda legală până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 138/C/25.09.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bihor a respins acțiunea.

Prin decizia nr. 308/A/03.04.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 11.08.2021 sub nr. x/2021, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, admiterea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., schimbarea în totalitate a sentinței nr. 138/C/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 308/A/2018, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Revizuentul a învederat că a acționat în judecată Statul Român și a solicitat despăgubiri materiale și morale, întrucât a fost privat de libertate prin instituirea măsurii arestului preventiv în perioada 23.09.2014 - 16.03.2015 și prin măsura controlului judiciar în perioada 16.03.2015 -17.02.2017, fără ca acesta să fi săvârșit vreo infracțiune.

Prin sentința a cărei revizuire se solicită, instanța a apreciat că art. 539 alin. (2) C. proc. pen. prevede că doar dacă privarea de libertate a fost stabilită ca fiind nelegală (printr-o ordonanță a procurorului, printr-o încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, sau printr-o încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată investită cu judecarea cauzei) s-ar putea atrage răspunderea pârâtului.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021 (pronunțată ulterior deciziei nr. 308/A/03.04.2018 a Curții de Apel Oradea), s-a reținut fără echivoc obligația pârâtului la despăgubiri, respectiv dacă printr-o soluție definitivă în procesul penal se dispune achitarea inculpatului (indiferent de temeiul de drept al achitării) și măsurile preventive capătă caracter de nelegalitate, caracter care reprezintă o condiție prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.

În raport de situația concretă a revizuentului, privat de libertate și achitat prin decizia nr. 101/A/2016 în dosarul nr. x/2014, acțiunea în despăgubiri promovată împotriva pârâtului este justificată și se impune a fi admisă.

În susținerea căii extraordinare de atac, revizuentul a făcut ample referiri la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și a concluzionat că se impune admiterea cererii de revizuire, cu consecința finală constând în admiterea acțiunii în despăgubiri promovată împotriva pârâtului.

Prin sentința nr. 208/C/16.11.2021, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de revizuire; a fost schimbată în totalitate sentința nr. 138/C/2017 a Tribunalului Bihor; a fost admisă acțiunea; a fost obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 17.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune materiale și a sumei de 5.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune morale, sume care să fie actualizate cu dobânda legală până la data plății efective.

Prin decizia nr. 94/A/25.01.2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 17.000 euro sau echivalent în RON la data plății, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune materiale; a majorat suma de 5.000 euro la suma de 20.000 euro sau echivalent în RON la data plății, la cursul oficial de schimb valutar reprezentând daune morale, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală până la data plății efective și a obligat pârâtul Statul Român la plata acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 3223/21.05.2010, decizia nr. 320/1.02.2018, decizia nr. 422/14.02.2018), recurentul a învederat că daunele morale în cuantum majorat de 20.000 euro stabilite prin decizia atacată sunt nejustificate, excesive și constituie o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționate față de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea reclamantului (6 luni).

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Or, în ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel trebuia să aibă în vedere soluțiile pronunțate în cauza Begu împotriva României, unde pentru o perioadă de detenție de 11 luni s-au acordat despăgubiri în cuantum de 5.200 euro, cauza Gonta împotriva României sau cauza Leontin Pop împotriva României unde pentru o perioadă de detenție de 2 ani și 5 luni s-au acordat despăgubiri în cuantum de 3.000 euro.

Susține recurentul că, în raport cu criticile pe care le-a formulat, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu putea fi obligat la suportarea dobânzii legale aferente debitului stabilit de către Curtea de Apel Oradea.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii și rejudecarea cauzei.

Cu privire la vătămarea produsă apelantului-reclamant, prin încălcarea art. 8 din CEDO, recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat o soluție greșită întrucât nu se poate reține că prin procedurile de urmărire penală și procedurile judiciare, inerente aflării adevărului, s-ar fi încălcat dreptul la viața privată. Or, soluția de achitare nu atrage răspunderea statului pentru că anterior au fost demarate proceduri de urmărire penală și proceduri judiciare.

Recurentul a expus o scurtă circumstanțiere a situației de fapt și a raportului juridic și a învederat că pretențiile reclamantului nu se încadrează în rigoarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.

Maniera imperativă și tranșantă a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. instituie, pe cale de interpretare logică, obligația instanțelor penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, neputându-se vorbi despre o instituire ope legis a nelegalității măsurii privative ori restrictive de libertate ca efect mecanic al pronunțării, la finalul cercetării judecătorești, a unei hotărâri de achitare.

Nici interpretarea gramaticală a art. 539 alin. (2) C. proc. pen. nu îngăduie o atare concluzie, în sensul că simpla existență a unei hotărâri penale de achitare, indiferent în ce temei, ar atrage automat caracterizarea măsurilor preventive dispuse ca nelegale, așa cum încearcă a acredita ideea reclamantului. În cauză nu se poate vorbi de o privare de libertate în mod nelegal, deoarece nu a fost stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri.

Prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, așa cum acesta este reglementat prin prevederile art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu mai este posibilă reluarea verificării acelorași chestiuni litigioase, în speță, a caracterului nelegal al măsurii preventive amintite.

Invocând dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, recurentul a arătat că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a mai arătat că instanța de judecată trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele, chiar dacă deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii din momentul pronunțării.

Pe cale de consecință, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituționale, apreciază că instanța de apel s-a raportat eronat doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021.

În susținerea motivelor de recurs, recurentul a invocat Decizia nr. 45/30.01.2018 a Curții Constituționale, precum și jurisprudența CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României, cauza Murray contra Regatului Unit).

A arătat recurentul că dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5, astfel cum reiese din formularea textului, cum a fost interpretat în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3,4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura reținerii și a arestului preventiv ar fi fost nelegale, astfel că analiza acestor aspecte urma a fi efectuată de instanța de apel, inclusiv în raport de garanțiile procesuale reglementate de CEDO. De altfel, pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., prin actele procesuale menționate în acesta.

Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sunt conforme art. 5 paragraful 5 CEDO, ambele norme reglementând dreptul la reparațiune, însă numai în măsura în care s-a constatat nelegalitatea detenției preventive, fapt ce rezultă din exprimarea clară a textului celor două norme, acestea vizând expres acordarea unei indemnizații pentru detenție nelegală/private de libertate nelegală. Or, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vizează detenția nelegală derivată din luarea unor măsuri privative de libertate, iar nu din măsuri restrictive de libertate. Astfel, ipoteza măsurilor restrictive de libertate luate în cursul procesului penal în mod nelegal este vizată de dispozițiile art. 9 C. proc. pen., însă dreptul de reparație este condiționat de constatarea nelegalității acestora, în condițiile legii, iar nelegalitatea măsurii nu a fost dovedită în cauză.

În consecință, recurentul a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii recursului, cu consecința înlăturării daunelor morale în cuantum de 20.000 euro majorate și actualizate cu dobânda legală până la data plății efective.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24.04.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 12.06.2024.

Prin întâmpinare, intimatul A. a invocat excepția nulității recursului și a arătat că recurentul nu a indicat temeiurile de drept presupus a fi aplicate și interpretate greșit de către instanța de apel, iar argumentele din memoriul de recurs reprezintă o reiterare a unor motive de fapt, deja analizate de către instanțele de fond. Simpla indicare a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ca pretins a fi încălcat de către instanța de fond, nu îndeplinește rigorile legale pentru a se aprecia că instanța de recurs este învestită cu o cerere de recurs pliabilă pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Din lecturarea cererii reiese că recurentul își arată nemulțumirea față de cuantumul daunelor morale, fapt ce nu este susceptibil de încadrare în motivele de casare expres reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 este general obligatorie, textul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. a fost declarat neconstitutional și s-a stabilit că hotărârea definitivă de achitare a instanței penale reprezintă dovada certă că în cursul procesului penal privarea de libertate este/a fost una nelegală, aspect care conduce la obligația statului la despăgubiri, iar faptul că art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu a făcut obiectul analizei de constituționalitate nu împietează cu nimic asupra admiterii cererii în pretenții a intimatului, ci susține cererea introductivă.

În Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 se reține cu claritate esența obligației pârâtului la despăgubiri, respectiv dacă printr-o soluție definitivă în procesul penal se dispune achitarea inculpatului (indiferent de temeiul de drept al achitării) măsurile preventive capătă caracter de nelegalitate, caracter care reprezintă o condiție sine qua non prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.

Intimatul arată că până în prezent nu a fost reabilitată imaginea acestuia în comunitatea din care face parte.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanțele fondului și care nu a fost contestat de către părți, relevă faptul că intimatul-reclamant A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Intimatul-reclamant a fost supus privării de libertate astfel: 23.09.2014-16.03.2015 arest preventiv; 16.03.2015-17.02.2017 măsura controlului judiciar.

Prin sentința penală nr. 12/12.02.2015 pronunțată de Judecătoria Beiuș, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Prin decizia penală nr. 101/A/17.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2014, urmare a admiterii apelului reclamantului, sentința nr. 12/2015 a fost desființată în totalitate, iar reclamantul a fost achitat, conform art. 396 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Intimatul-reclamant a formulat acțiune în despăgubiri împotriva pârâtului, pentru privarea nelegală de libertate, întemeiată pe dispozițiile art. 539-540 C. proc. pen. și respinsă în toate fazele procesuale.

La data de 12.05.2021, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, prin care s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Urmare a acestei decizii prin care s-a declarat neconstituționalitatea, în sensul menționat anterior, a temeiului de drept ce a stat la baza acțiunii civile în despăgubiri a reclamantului, acesta a promovat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., înregistrată sub nr. x/2021.

În cadrul acestui dosar, a fost admisă cererea de revizuire, schimbată în totalitate sentința inițială, admisă acțiunea și acordate reclamantului daune morale în cuantum de 5000 euro, majorate în apel la suma de 20.000 euro.

Anterior înregistrării prezentului recurs pe rolul Înaltei Curți la data de 20.03.2023, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 142/20.02.2023, Decizia nr. 1/16.01.2023 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., că în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate, respectiv, că în acest caz, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.

Recurentul critică hotărârea instanței de apel atât din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, pe care le consideră supradimensionate și nejustificate în raport cu suferințele îndurate, cât și din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., în sensul că textul legal nu este aplicabil reclamantului, întrucât nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate.

Sub acest din urmă aspect, recurentul învederează, în esență, că în mod greșit instanța de apel s-a raportat doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, iar nu și la dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., care nu au fost declarate neconstituționale și care prevăd că "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile legii".

Totodată, arată că achitarea reclamantului nu conduce, în mod automat, la ideea că măsura reținerii și arestului preventiv ar fi fost nelegale, iar instanța de apel trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele invocate "...și să aprecieze dacă măsura reținerii și a arestului preventiv au fost nelegale și dacă nu s-au respectat garanțiile procesuale reglementate de CEDO".

Mai arată recurentul că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sunt conforme cu norma europeană, respectiv art. 5 CEDO, ambele norme reglementând dreptul la reparație doar în măsura în care s-a constatat nelegalitatea detenției preventive.

Criticile formulate sunt nefondate.

Susținând că în cauză nu a fost constatat caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate aplicate reclamantului, recurentul ignoră realitatea juridică creată prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia HP nr. 1/2023 a Înaltei Curți dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539, în raport cu efectele deciziei de neconstituționalitate menționată.

Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat faptul că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau achitare, este neconstituțională.

Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

A contrario, a considera opusul celor anterior evocate ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, anterior referite, cât și a dispozițiilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care consacră forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 414/2010 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 4 mai 2010), privește atât dispozitivul deciziilor, cât și considerentele pe care se sprijină acesta.

În ce privește prevederile art. 5 par. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care face referire recurentul, prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, s-a reținut că acesta reprezintă un standard minim de protecție, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție sporită a libertăților individuale (par. 31 din Decizia nr. 136/2021).

Astfel, s-a reținut că art. 5 paragraful 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenție (par. 24).

În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut și că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dispoziții care oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privința acestuia, devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenție (par. 47).

În atare circumstanțe, contrar susținerilor recurentului, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cât timp aceste dispoziții legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretențiilor afirmate, din moment ce sediul materiei se regăsește în dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu accepțiunea dată acestora conform deciziei instanței de contencios constituțional.

Aspectul de neconstituționalitate cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat tocmai existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită (par. 38).

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituțională a considerat că, din moment ce și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, orice condiționare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituționale (par. 44).

S-a concluzionat, de către instanța de contencios constituțional, că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (par. 45 și 54).

Ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, anterior referită, prin Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142/20.02.2023, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15/18.09.2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

De asemenea, s-a mai stabilit și că, în acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (par. 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 și 51).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluția din cuprinsul Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (par. 53).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Întrucât față de intimatul-reclamant s-a dispus soluția achitării conform art. 396 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în cauză sunt îndeplinite condițiile privind solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare a arestării injuste (nu și pentru măsura preventivă a controlului judiciar, pentru care nu au fost acordate dezdăunări).

Recurentul susține că instanța de apel trebuia să "...analizeze cauza sub toate aspectele invocate și să aprecieze dacă măsura reținerii și a arestului preventiv au fost nelegale...", însă instanța civilă învestită cu acțiunea în despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu are o asemenea prerogativă legală, ci poate doar să aplice deciziile anterior menționate pronunțate în această materie (Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia HP nr. 1/2023 a Înaltei Curți).

De altfel, chiar recurentul, într-un al paragraf alt memoriului de recurs, contrazicând propria afirmație, apreciază că singurele care pot aprecia asupra caracterului nelegal al măsurilor preventive dispuse sunt "...organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen....".

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel, raportându-se la ingerințele în viața reclamantului prin arestarea sa nedreaptă, admițând și apelul incident al acestuia, a majorat cuantumul daunelor morale acordate tocmai în considerarea valorilor către care se orientează în general jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor recurentului, care afirmă că daunele morale acordate nu au fost justificate ori că sunt disproporționate cu suferința percepută, instanța de apel a reținut ca fiind relevant în cauză faptul că din cauza stării de arest preventiv reclamantul nu a avut posibilitatea de a fi alături de concubina sa, care era însărcinată, nu a putut fi prezent la nașterea fiicei sale, în condițiile în care aceasta a fost născută prematur. Totodată, instanța de apel a avut în vedere "...frustrarea și deznădejdea pe care le poate încerca persoana aflată în stare de arest, care se știe nevinovată și care își vede respinse, timp de jumătate de an toate demersurile judiciare efectuate în vederea punerii sale în libertate, în condițiile în care este conștientă că fiecare zi de detenție ridică noi bariere în relația cu cei dragi, creând între membrii familiei o distanță tot mai mare, care poate conduce la o ruptură definitivă."

Este de observat că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar criteriile prevăzute de legislația națională, ci și principiul echității, ce impune aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În atare condiții, întrucât instanța de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă și europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 20.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

Referitor la susținerea recurentului în sensul că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 CEDO în ce privește motivarea, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o critică pur formală, nesusținută de argumente corespunzătoare și, prin urmare, nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 94/A din 25 ianuarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 94/A din 25 ianuarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2024.